Nicolae si Viorica Holban

    Stimat al nostru domn, Nicolae Holban,   Va multumim sincer pentru tot ceea ce ati realizat de-a lungul vietii, emisiuni, filme si nu in ultimul rand, pentru frumoasele cuvinte asternute in carti si pe acest blog. Va omagiem, va pastram in gandurile si inimile noastre si speram ca v-ati gasit linistea si pacea.   Semnat, Mihai si Alina Pila

Zilele trecute am primit un e-mail de la o distinsa doamna, directoarea librariei de carti elecronice CORECT, prin care m-a anuntat ca unul din romanele mele reeditate de ed. Virtual  – http://www.corectbooks.com- a fost selectionat pentru a fi recomandat in cadrul unei actiuni in perioada dintre Valentine `s Day si Dragobete. Fireste, ma simt onorat si m-am gandit sa-mi fac cunoscuta bucuria ca volumele mele- alaturi de cele ale fratelui meu Sorin Holban- se afla in rafturile unei librarii care poate fi vizitata de sute de milioane de internauti din intreaga lume, librarie unde pot fi intalniti pana acum si alti 591 prestigiosi autori romani cu 1579 titluri. Bucuria imi este umbrita de faptul ca Sorin Holban , din pacate, nu mai este in viata, el s-a stins la numai 11 luni dupa moartea sotiei sale, Antoaneta , rapusa de boala nemiloasa a secolului, dupa o lunga si grea suferinta. Cu o saptamana inainte ca Antoaneta sa inchida ochii, Sorin , alaturi de ea aflata in coma pe patul de suferinta, a scris si i-a citit ultima sa poezie “Mana  ta “. Pe chipul Antoanetei , care capatase culoarea nemuririi au inceput sa siroiasca lacrimi. Sa-l fi auzit ea pe Sorin al ei pe care-l ingrijise cu grija si dragoste, grija de mama si dragoste de sotie ? Dumnezeu stie!

Mi se pare nimerit ca- la intrebarea adresata  de editura autorilor selectionati sa raspunda la intrebarea „CE ESTE IUBIREA?” sa fac sa se auda si vocea lui Sorin, publicist, prozator, damaturg si poet remarcabil, republicand in acest blog ultima lui poezie aparuta in „Jurnalul de Bucuresti” la 14 martie 2003.

MANA TA (Iubitei mele sotii, a carei suferinta nemeritata

imi sfasie inima)

Da-mi mana ta – ca in adolescenta

Drumul in doi ne fie taina fasta

Pierit sa-ti dau o sarutare casta

S-o simt arzand in mine  cu violenta.

Da-mi mana – toiag de nemurire

Sa-mi sprijin disperarea si speranta

Sa ma inchin tinand in frau balanta

La chipul tau cioplit in amintire.

Da-mi mana ta – cand frigul ma-mpresoara

Sa mai infrunt o data voia sortii

S-o simt alaturi si in pragul mortii

Straluminandu-ma ca stea polara.

Da-mi mana ta – cat inca nu-i pustiu

Drumul in doi sa ne fie taina fasta

Pierit sa-ti dau o sarutare casta

Chiar daca-s obosit si e tarziu…

Sorin Holban In geamul din dreapta mea bate cu degete  voinic  vecinic de iarna . Dar nu exista telejurnal fara macar o stire despre o sotie  batuta, daca nu chiar injunghiata, dar si despre tineri care au petrecut super, intr-un veekend super, pe o zapada super, sau la un club super, cu un d.j. super.

Stie cineva ce este iubirea? O stire de ultima ora ne anunta ca s-a gasit in sfarsit cadavrul aceluia care si-a ucis sotia, aruncandu-se cu ea in brate in Dunare. Intr-o incapere, la o vama, sub ochiul vigilent al camerei de luat vederi instalate pe ascuns ca sa prinda asupra faptului pe strajerii de la granita care luau spaga, doi politisti faceau sex. Etnobotanicele au facut noi victime printre tineri, elevii de liceu schimba intre ei pe facebook mesaje de dragoste, nimerind  uneori, din pacate, si in reteaua unor pedofili.

In rest, sa auzim numai de bine !

Nicolae Holban

Am rupt o fila din calendar , gest reflex pe care il fac zilnic. Vineri,6 iunie. Si in clipa cand turnam ceaiul de tei, fireste mi-am adus aminte…6 iunie acum e o zi ca oricare alta , dar atunci, in 1944, insemna inceputul sfarsitului unui razboi in care au pierit zeci de milioane de oameni, sute ade asezari si orase au fost transfomate in ruguri. Nu, nu va fie teama, nu despre lupte si atrocitati voi vorbi acum, nici despre sisteme politice care au transformat lumea in speranta si desnadejde, nimic despre arme si contra arme, despre revolutii si contra revolutii, despre state redesenate pe glob cu gloante si sange intr-o epoca pe care speram a fi a pacii vesnice si prospere, intr-o Europa unita- in care eu cred, desi unii ne privesc cu suspiciune- nimic despre avioane de pasageri transformate de minti bolnave in aeronave de lupta care prabusesc zgarie-norii ca niste cutii de chibrituri si nici despre rachetele “inteligente”care isi aleg tintele si ii invata pe oamenii care scapa cu viata ca trebuie sa traiasca intr-un anume fel.

Nimic despre niste sateni cu degetele deformate de munca invrajbiti unii contra altora in zi de alegeri de catre cei care vor sa transforme islazurile in rezidente urbane aducatoare de venituri pentru cei aflati in umbra… Nu, nimic despre toate astea. 6 iunie 1944, ziua debarcarii fortelor aliate in Normandia. O zi cu adevarat istorica, dar la 6 iunie zi de vara blanda intr-un Bucuresti insorit , stand pe o banca intr-un parculet de langa casa , m-am uitat cu placere la puii de om care isi faceau de lucru pe langa niste aparate amplasate pe locurile lor de joaca. Oare cum au ajuns institutele noastre de statistica la concluzia ca populatia tarii nostre imbatraneste?

Visez sa mai apuc zilele acelea cand- in loc de zanganit de arme, de articole de ziar si emisiuni de televiziune incrancenate sa ma pot bucura de clipe senine si sa salut pe un politician care -in timpul liber- se duce cu copiii la joaca, fara sa fie inconjurat de bodyguarzi si fara sa-mi pese din ce partid face parte.

In rest, sa auzim numai de bine !

Nicolae Holban

Atunci cand la urcarea intr-un autobuz un tanar m-a apostrofat cu un “amical”: “Mai repede tataie!”, m-am intors indignat si m-am uitat urat la el.Asta se intampla acum aproape douazeci de ani, la inceputul ultimului deceniu al secolului trecut. Al doilea soc l-am avut intr-un vagon de metrou cand  -uitandu-ma cu placere si credeam eu, discret- la o tanara dragalasa, aceasta s-a ridicat repede de pe scaun si mi-a oferit locul.

Acum, asemenea gesturi de politete nu ma mai socheaza, sunt unii oameni care se comporta la fel, intuindu-mi varsta si suferintele provocate de “dulcea”povara a anilor… Si ziua cand o   profesor doamna doctor  mi-a recomandat sa-mi iau un baston care sa-mi ajute mersul sovaielnic, va ramane desigur in amintirea mea ca si prima mea zi de scoala.

Ajuns acasa, am luat dintr-un colt al cuierului un baston batran al tatei, pe care prevazatoarea mea sotie, o olteanca strangatoare l-a pastrat “ca amintire”dupa ce parintii , unul dupa altul, s-au topit in lumea umbrelor. Un baston din bambus aveau sa-mi zica, usor invidiosi, cativa colegi pensionari intalniti in scurtele plimbari, cu scop curativ, pe care le fac in jurul casei. Si iata cum, dupa ani si ani, tatal meu -care m-a invatat desigur sa fac primii pasi, ma ajuta acum sa-i fac si pe cei din urma…de la acei primi pasi sa fi trecut vreo 4-5 e ani. Sper ca -ajutat de mladiosul meu baston de bambus, ultma relicva a familiei, sa mai treaca vreo 15-20… E mult? Mie nu mi se pare…

In rest, sa auzim numai de bine ! Nicolae Holban

“Afara ninge linisit si`n casa arde focul, iar noi in fata TV stand, de mult uitaram jocul.”M-am trezit azi in zori, oare cine imi susura la ureche aceasta parodie dupa cunoscuta poezie a lui Cosbuc care se mai afla probabil si acum in manualele din primele clase ale scolii generale? Oare sa fie dulcele glas al mamei care m-a parasit acum sapte decenii plecand in imparatia umbrelor? Se poate, desi pe vremea aceea nu aveam habar ca ar putea exista vreodata o minunata sticla pe care sa vezi, cu lumina fulgerului, tot ce se petrece in cel mai indepartat colt de lume. Dar aceste versuri erau doar finalul unui vis, un adevarat cosmar pentru mine care am fost candva un om de televiziune.

Se facea ca ma aflam intr-o cladire cu mai multe birouri unde oamenii isi smulgeau din maini un ziar care continea un articol uluitor. Se demonstra ca vizionarea programelor TV produce decesul aproape instantaneu al acelora care il urmaresc. In consecinta Organizatia Mondiala a Sanatatii cerea tuturor statelor lumii sa ia masuri urgente de protejare a populatiei . Cu toate protestele legitime ale luptatorilor pentru drepturile omului  si la libertatea de exprimare, canalele de televiziune dispareau unele dupa altele. S-a produs un adevarat boom in producerea unor aparate de radio in minuscule telefoane mobile montate in fostele ceasuri bratara care se purtau acum in chip de cercei. Ba mai mult, renasteau ziarele, chioscurile unde se vindeau erau luate cu asalt. Ca in timpurile aproape uitate din epoca lui Ceausescu, se formau cozi in fata acestor chioscuri, oamenii- in special pensionari- se asezau pe scaunele cu o seara inainte, se intocmeau liste de asteptare, tirajele explodasera, macar si ziarele de sport cu benzi desenate care infatisau disputele dintre Becali si Borcea erau “‘inghitite” de fanii echipelor Steaua si Dinamo, multi dintre ei fiind nevoiti sa urmeze cursuri de alfabetizare, pentru a-si reimprospata arta deslusirii slovelor.

Dar ca toate masurile luate “pe picior” de guvernul care urma orbeste recomandarile Comisiei Europene-, doar-doar va imblanzi mania domnului Sarkozi si a noii doamne de fier a mileniului trei, cancelareasa Merkel, in speranta ca vom fi admisi in spatiul Schengen, toate televiziunile din tara noastra- cu exceptia postului public unde personalul fusese disponibilizat in masa si reciclat fie in spitale de psihiatrie, fie ca muzeografi in  institutiile care vor fi infiintate in urmatorii douazeci de ani de ministreasa Elena Udrea- au ocupat, aproape peste noapte, toate spatiile verzi din Capitala si din marile orase. Multe dintre ele fusesera dotate cu banci asezate in semicerc, prin grija primarilor portocalii- construite , fireste, fara licitatii- si de mogulii Canalelor de Stiri aflate in slujba mizerabilei Opozitii. Dependetii de televiziune se asezau pe aceste banci, chiar si acum cand iarna si-a intrat in drepturi, urmarind cu sufletul la gura , in direct si “pe viu”- nu in fata sticlei letale- talk-show-uri memorabile intre moderatorii incotosmanati si aproape ragusiti, si politicienii de toate culorile, analisti si pseudo-analisti, toti tipand mai abitir ca in studiourile confortabile, in slujba unor convingeri – si interese- dar mai cu seama stimulati de gerul necrutator. Pe pupitrele din fata lor se aflau pahare cu ceai cald si diverse cutii cu tablete anti- raceala, bineinteles cu etichetele ascunse, nu cumva sa-i sanctioneze CNA-ul pentru reclama mascata.

Trebue sa stiti ca in Ordonanta de Urgenta a guvenului nu fusese suspendata si autoritatea care veghea la echidistanta si bunacuviinta a posturilor TV, fie din nebagare de seama, fie ca majoritatea CNA era formata din clientela politica a Puterii. Interesant ca – inventivi si in goana dupa reatig- televiziunile aveau atarnate in copaci benere cu sigla posturilor pe care le reprezentau,  masinistii avand grija sa instaleze si titlurile talk-show-urilor, insotite de muzica aferenta.

M-am trezit cu un zambet pe buze, imi parea ca inca visez…Nu, sotia mea, grijulie ca de obicei, stinsese televizorul pe care il lasasem aprins pana ne furase somnul. Afara ningea linistit, pomii imbracasera strai alb de omat. La multi ani , dragi prieteni, iata ca am apucat si anul 2012, chiar si noi, batranii expirati care au trecut cu nerusinare peste statistica oficiala a sperantei de viata din Romania, spre justificata disperare a guvernului condus cu pricepere  de premierul Boc, vegheat si sfatuit de inteleptul si blajinul presedinte Traian Basescu.

In rest, sa auzim numai de bine !

Nicolae Holban

Mi s-au stricat povetea care care mi s-a stricat totul. Din toata tratamentul si care mi s-au tratamentul,  n-au tratat care mi s-au ars toata povata. Dupa Craciun mi s-a tratat cine vor fi vorba. Cine vor putea vor fi cine  vor fi porneste. Asa,  va fi cine vot fi un leac cind vor fi gata.

Dragi prieteni, in aceste zile de pace, de sarbatoare, cand pana si zgomotoasele canale de stiri TV au avut decenta sa lase la o parte comentariile din viata noastra politica, ascultand colindatorii care n-au ocolit nici blocul cu 10 etaje unde vietuiesc, m-am gandit sa reiau o tableta publicata acum ceva timp. Am schimbat doar titlul, in rest cred ca se potriveste Craciunului acesta ciudat, cand in loc de zapada avem ploaie, cand in multe locuri din tara oamenii si-au petrecut noaptea de Ajun cu ochii atintiti la sloiurile de gheata de pe raurile umflate care le amenintau gospodariile.

In rest,sa auzim numai de bine !

Nicolae Holban

I

Duminica trecuta , dupa amiaza, aproape fara sa-mi vina a crede, am simtit ca nu mai pot formula cele mai simple fraze. Gandeam totul perfect, dar nu eram in stare sa cuvant, nu puteam sa „procesez” , sa spun ce simt si sa ma fac inteles. Peste mai putin de doua ore ma aflam dus de o Salvare particulara, dupa ce am fost consultat cu pricepere de doua asistente care mi-au luat tensiunea si EKG-ul, m-am trezit fara a protesta la spitalul de neurolagie, la Bagdasar-Arseni, mi s-au luat rapid siringi cu sange pentru analize, mi s-a facut o tomografie, dus intr-un salon cu patru paturi, mi s-a instalat a o perfuzie si- a doua zi – m-am pomenit cu vocea rvenita. Dupa ce dimineata am fost supus la un RMN- noutate absoluta pentru mine, mi s-a parut- cu o masca de cosmonaut – asurzit de diferite zgomote in care mi s-a parut ca am plecat spre cosmos- am dedus din cele spuse de doctori ca in partea stanga a creerului exista o formatie tumorala care nu poate fi clara. Am fost transportat alaturi la spitalul de neurochirurgie, unde probabil eu nu voi putea fi operat.

Ei bine, vineri invoit acasa pana duminica seara cand voi trebui sa ma intorc in rezerva mea, cand mi se va hotara soarta, am deschis laptopul si am gasit un e-mail de la Erica, o prietena din Israel, care mi s-a parut a fi o adevarata minune. Ma grabesc s-o incadrez in locul tabletei saptamanale din blog, cine stie daca voi putea scrie cat de curand o noua tableta. Iat-o :

„Motto:     * A imbatrani nu este decat un obicei prost pe care o persoana ocupata nu are timp sa il deprinda.” Este ciudat cum ne schimbam perceptiile pe masura ce ne maturizam. Cand eram mic, pe fratele meu care era cu doi ani mai in varsta, il vedeam mare.Cand eram in clasa I credeam ca cei din clasa a IV-a reprezentau o forma de viata evoluata, dar cand am ajuns in clasa a VI-a eram suficient de matur sa imi dau seama ca noua grupa de clasa a IV-a erau de fapt niste copilasi.Parintii meu stiau totul pana in momentul adolescentei cand, peste noapte, au devenit nestiutori. Nu mi-i puteam imagina cum erau ca si copii, iar acum nu-mi vine sa cred ca si copiii mei sunt parinti. Bunicii mei mi s-au parut mereu batrani, dar eu, ca si bunica nu ma simt deloc in varsta. De ce sa ma simt in varsta? Nu mi s-a parut ca mama mea arata sau se comporta ca o persoana in varsta atunci cand avea stranepot . Dupa cum vad, varsta este mai degraba o chestiune de atitudine, decat una de ani. Unii oameni anticipeaza cu bucurie perspectiva incercarii de noi experiente pe masura ce imbatranesc. Altii se tanguiesc pentru fiecare aniversare si se plang de cateva riduri si de primele fire de par albe sau de faptul ca trebuie sa lucreze cu colegi sau sefi care sunt mult mai tineri decat ei. Asa este, fiecare stadiu al vietii aduce noi provocari, dar cat de bine este sa privim procesul de imbatranire cu atitudinea „Acum urmeaza partea cea mai buna” si sa ne bucuram de fiecare zi, luna si an care vine! A imbatrani poate fi o aventura mareata!

A creste sau a imbatrani. In prima zi de studentie profesorul s-a prezentat si ne-a provocat sa facem cunostinta cu cei pe care nu ii cunoasteam. Cand m-am ridicat sa privesc in jur, o mana finuta m-a atins pe umar. M-am intors si am vazut o batranica  micuta cu un zambet  ce ii lumina intreaga fiinta. Mi-a zis „Buna, frumosule! Eu sunt Rose. Am 87 de ani. Pot sa te imbratisez?” Am ras si am raspuns plin de entuziasm „Desigur ca poti!” si m-a imbratisat zdravan. Cum de te afli in universitate la o varsta asa de „frageda”? am intrebat eu. A raspuns glumind: „Am venit sa intalnesc un sot bogat, sa ma casatoresc, sa fac cativa copii, iar apoi sa ma pensionez si sa calatoresc.”  Eram curios sa aflu ce ar fi putut sa o motiveze pentru a raspunde unei astfel de provocari la varsta ei. „Intotdeauna mi-am dorit sa fac o facultate si acum o fac!” mi-a raspuns. Dupa ora am mers sa bem un suc. Ne-am imprietenit imediat. Timp de trei luni, zilnic plecam impreuna de la cursuri si vorbeam neincetat. Eram hipnotizat de aceasta „masina a timpului” in timp ce impartasea cu mine din intelepciunea si experienta ei. Pe parcursul anului Rose devenise imaginea campusului si isi facea prieteni cu usurinta oriunde. Ii placea sa se imbrace elegant si se desfata cu atentia pe care o primea din partea studentilor. Era plina de viata.

La sfarsitul semestrului, am invitat-o pe Rose sa tina un discurs la finala de fotbal. Nu voi uita niciodata ce ne-a invatat. A fost prezentata si a pasit pe scena. Cand era gata sa-si inceapa discursul i-au cazut notitele pe jos. Frustrata si putin jenata, s-a aplecat asupra microfonului si a spus simplu „Imi pare rau ca sunt atat de emotionata. Nu o sa-mi regasesc discursul, asa ca o sa va vorbesc din ceea ce stiu.” In timp ce radeam, si-a dres vocea si a inceput: „Nu ne oprim din joaca pentru ca imbatranim; imbatranim pentru ca ne oprim din joaca”. Exista patru secrete pentru a ramane tanar, pentru a fi fericit si pentru a avea succes. Trebuie sa razi si sa te amuzi zilnic. Trebuie sa ai un vis. Cand iti pierzi visele, mori. Sunt multi oameni pierduti printre noi si nici macar nu stiu ca sunt pierduti! Este o mare diferenta intre a imbatrani si a creste. Daca ai 19 ani si stai in pat un an intreg si nu faci nimic folositor, vei implini 20 de ani. Daca eu la 87 de ani as sta in pat timp de un an fara sa fac nimic, voi implini 88 de ani. Cu totii imbatranim. Pentru asta nu avem nevoie nici de talent, nici de aptitudini, a adaugat ea. „Ideea este sa crestem prin a gasi oportunitatea in schimbare. Sa nu avem regrete. De obicei varstnicii nu regreta ce au facut, ci ce nu au facut. Singurele persoane care se tem de moarte sunt cele care au regrete.”

 La sfarsitul anului Rose a terminat colegiul pe care il incepuse cu cativa ani in urma. La o saptamana dupa absolvire, Rose a murit in somn, plina de pace. Mai mult de 2000 de studenti au participat la inmormantare, pentru a-i aduce un ultim omagiu minunatei femei care ne invatase prin exemplul propriu ca nu este niciodata prea tarziu sa fii tot ceea ce poti fi.”

Asta e tot.  Nu stiu cine e autorul, n-are nici o semnatura, imi cer scuze , sper sa nu se supere ca l-am „adoptat”. De voi mai putea- poate ca saptamana viitoare sa ajung din nou acasa si voi gasi laptopul astaptandu-ma. Daca voi putea si voi avea voie, voi reveni pe blog. Ce va fi sa fie va fi, eu mi iau oricum la revedere de la prietenii mei , cunoscui si necunoscuti, care imi acceseaza blogul- in aproape trei ani am peste 17000 cititori. M-ar bucura daca voi gasi mai multe comentarii la tableta asta care s-ar putea sa fi e ultima.

In rest, sa auzim numai de bine !

Nicolae Holban

„Bugetul trebuie echilibrat, tezaurul trebuie reaprovizionat, datoria publica trebuie micsorata, aroganta functionarilor publici trebuie moderata si controlata, ajutorul dat altor tari trebuie eliminat pentru ca Roma sa nu dea faliment. Oamenii trebuie sa invete din nou sa munceasca in loc sa traiasca pe spinarea statului.” ( Cicero , anul 55 inainte de Hristos)

In concluzie nu s-a modificat nimic de 2066 de ani !!! Aceasta a fost concluzia unei distinse doamne, doctor in filozofie , care a avut amabilitatea sa-mi trimita e- mailul de mai sus. Oare cei 27 sefi de stat care au consfatuit in aceasta noapte si au luat masurile care par sa fi salvat Uniunea Europeana ,  au avut in fata aceste povete ale lui Cicero? Nu stiu, euro a iesit din nou la bataie, ceea ce trebuia facut, iar tarile care folosesc inca monezile lor, au fost incredintate ca nu vor fi uitate, Europa nu va fi taiata in doua viteze.

Azi voi publica tableta mea saptamanala, inainte de a fi semnate documentele care vor trebui,  in prima parte a anului viitor. Potrivit declaraţiilor preşedintelui Consiliului UE, Herman Van Rompuy, „compactul fiscal” european va presupune un angajament din partea statelor participante la un control fiscal solid, introducerea acestuia în Constituţie, consolidarea reglementărilor privind procedura de deficit excesiv prin automatizarea sancţiunilor şi transmiterea proiectelor de buget Comisiei Europene spre verificare.

Liderii Uniunii Europene au căzut de acord, joi noaptea, în privinţa încheierii unui acord interguvernamental între ţările zonei euro, care să înăsprească disciplina fiscală, dar au eşuat în încercarea de a modifica tratatul UE, în special din cauza opoziţiei Marii Britanii. Sunt convins ca, inca de la intoarcerea in tara, poate inca la aeroport,  Traian Basescu va rosti cele cuvenite care sa-l scoata in fata meritele, in talk showurile de asta seara vor intoarce de sus in jos tot ce s-a petrecut in aceasta saptamana de foc. Se va schimba oare ceva in viata noastra de fiecare zi?

In cele mai mari clinici universitare din tara noastra, o buna prietena a noastra s-a ingrozit de ceea ce a vazut ieri, culoarele erau pline de paturi in care zaceau pacienti , o cunoscuta profesoara universitara , medic de exceptie nu stia ce mai poate face, saloanele moderne pe care le visa riscau sa devina adevarate lazarete, oare bolnavii se inmultisera peste masura, sau ei au aflat ca incepand de anul viitor totul va trebui platit, de unde sa aiba ei sumele pentru coplata pentru cele mai diferite servicii?

Asta in serviciul medical. Dar ce se petrece in invatamantul nostru, pana mai ieri unul dintre cele mai bune din Europa? Daca cele petrecute la liceul „Jane Monnet” – unde un profesor chipes de sport a facut amor cu o eleva care mai avea o luna pana a deveni majora- a  zguduit media noastra, iata ca la o scoala generala, departe de prestigiul unei institutii de prestigiu, o eleva de 12 ani, in dorinta de a  impaca un coleg de care se indragostise, a consimtit sa faca sex cu acesta in toaleta , in timpul unri recreatii ! Se iau etnobotanice care fac din multi elevi adevarate epave, cine e de vina, profesorii sau parintii neglijenti?

Ma gandesc ca si in SUA elevii nu sunt cei mai buni , daca e sa dau crezare celor ce se dau pe TV sau pe google. Nu ma refer la cele ce se intampla cand un coleg , suparat pe notele proaste sau drogat cu cocaina, inarmat cu o pusca mitraliera da navala si impusca pe cine nimereste. Iata ce primesc de la o alta prietena, o anecdota despre elevii  de peste ocean. Începutul anului scolar, într-un liceu din America .” Diriginta prezinta clasei un nou coleg: Sakiro Suzuki, din Japonia. Începe ora. Diriginta:” Sa vedem cine stie cel mai mult din istoria Americii. Cine a zis: ‘Libertate sau moarte!?”  Tacere de mormânt în clasa. Suzuki ridica mâna: „Patrick Henry 1775, Philadelphia .” Diriginta:” Bravo Suzuki! Si cine a zis: „Tara este poporul, de aceea poporul nu poate sa moara!’? Suzuki:” Abraham Lincoln 1863, Washington.” Diriginta se uita peste clasa:” Mi-e rusine pentru voi! Suzuki vine din Japonia si stie mai multe despre America decât voi!” O voce din spate:” Pupa-ma-n c….., japonez imputit!” Diriginta:” Cine a spus porcaria asta? ” Suzuki se ridica si zice:” Generalul McArthur 1942 la Guadalcanal  si Lee Iacocca 1982 la sedinta actionarilor Chrysler.” Alta voce:” Îmi vine sa vomit!”  Diriginta striga:” Cine a fost nemernicul?” Suzuki:”George Bush Sr. catre prim-ministrul japonez Tanaka, în timpul unui dineu de lucru, Tokio 1991.” Un elev zice: Sa mi-o s……!” Diriginta crizata:” De ajuns! Cine a fost impertinentul?” Suzuki: „Bill Clinton catre Monica Lewinsky, 1997, Washington , Casa Alba, Biroul Oval.” Alt elev:” Suzuki e un rahat mare!” Suzuki:” Valentino Rossi, 2002, Brazilia, Superbike GP.” Diriginta lesina. În clasa haos total. Se deschide usa si intra furios Directorul, care spune: „O adunatura de idioti mai mari ca voi n-am vazut în viata mea!” Suzuki:” Traian Basescu catre Parlamentul României, dupa suspendarea din functie, 18 aprilie 2007.”

Ar mai fi ceva de adaugat? In rest, sa auzim numai de bine!

Nicolae Holban

Ostenit de bombardamentul informational legat de  criza globala,  subiect dezbatut in toata media noastra si in aceea de peste hotare- desi nu cred ca precizarea “de peste hotare” mai trebuia facuta, existenta internetului “spiritualizand” de mult frontierele- m-am simtit cuprins de un gand care mi-a dat frisoane. Si poate ca nu l-as fi facut public daca zilele trecute n-as fi recitit un material care mi-a amintit ca, in 1989, un stranepot al lui Jules Verne a descoperit un roman in manuscris al acestuia, intitulat “Parisul in secolul XX” . Era prezent in acel Paris un automobil propulsat de reactia gazelor, de zgarie-nori, de calculatoare si trenuri ultra-rapide.

Ne minunam de fanteziile acestui prolix scriitor ale carui romane- publicate in urma cu aproape doua secole- sunt citite si azi, pe nerasuflate, nu numai de adolescenti! Sa ne amintim ca legendarul “Nautilus” care  a parcurs 20000 leghe sub mari este precursorul submersibilelor atomice- reale- care patruleaza sub oceane, de la un pol al pamantului la altul, purtand incarcaturi nucleare. Omul trimis pe luna de acelasi inventiv Jules Verne a parasit Pamantul de la o baza din…Florida, de acolo de unde au fost lansate  rachetele “Apolo” care au dus de pe Tera primii astronauti spre Selena.

Este deacum functionala statia spatiala internationala spre care zboara, aproape cu regularitate, navete ce duc noi componente necesare   ansamblarii si maririi statiei, precum si oameni de stiinta care schimba , din cand in cand, pe savantii care traiesc si muncesc aici. Aceste zboruri   au devenit o banalitate, rar isi mai gasesc loc pe pagina I-a a ziarelor. Cred ca  nu e departe nici ziua cand deplasarilor excentricelor miliardari in spatiu,  le vor lua locul itinerarele galactice propuse de agentiile de turism in pliante viu colorate.

In ultimele doua-trei decenii, scriitorilor literaturii de anticipatie li s-au adaugat realizatorii de filme S.F. Rar gasesti o drama sau chiar comedie, thriller sau romantica povestire de dragoste- ca sa nu mai vorbim de pelicule politiste- in care computerul sau telefonul mobil sa nu fie in prim plan. Am mai scris despre acest fenomen, in “paginile” blogului meu. Nu sunt singurul. Si ma cuprinde teama de multimea filmelor S.F. si horror din ultima vreme.

Teama? Ce m-ar putea inspaimanta pe mine, om serios, care maine- poimaine implinesc 82 de ani, om care am cunoscut grozaviile razboiului, rasuflarea rece a holocaustului, bombardamentele inamicilor americani si rusi- deveniti apoi aliati- si urgia bombelor aruncate de aliatii nemti,  transformati, peste noapte, in dusmani – om care am trait sub cinci regimuri de Stat diferite, trecut prin perioade de inflatie si succesive stabilizari monetare in  anii imediat urmatori razboiului, inainte de “epoca de  aur”- cand se costruiau orase si hidrocentrale, dar stateai la coada, cu buletinul in mana, pentru 150 grame de pariser-  inflatie si apoi oarece stabilitate si dupa decembrie 1989, cand infloresc hipermarketurile si 800.000 someri vor umple orasele, in cautare de lucru ?

Ce ar putea impiedeca filmele S.F. care transforma lumea intr-un urias mormant, sa devina surse de inspiratie pentru minti malefice? Sunt cunoscute ispravile hekerilor care au spart, in joaca (?) serverele NATO si ale Pentagonului, virusurile care apar in calculatoarelor unor banci. Mii de militari ai NATO – printre care si romani- si-au pierdut viata cautand teroristi in Afganistan , Irak si in alte colturi de lume. De ce n-ar fi posibil ca armate de hekeri, in slujba unor grupari organizate pe care le numim teroriste, sa foloseasca internetul pentru a face sa sara in aer marile burse internationale, sa “patrunda” in bunkerele rachetele nucleare, sa le “ordone” sa pluteasca bezmetic prin spatiu ?

Razboiul viitor- daca nu cumva a inceput deja- va fi un razboi cibernetic, peste bariere politice, economice, etnice sau religioase. Vi se pare ca, la randul meu, scriu o tableta S.F.? Si Oswiecim a fost o localitate nensemnata din Polonia, pana a-si transforma numele, in anii ocupatiei hitleriste, in Auschwitz. Si Turnurile Gemini au fost cunoscute cel mult si ca obiectiv turistic, embleme ale invicibilitatii civilizatiei SUA, inainte de a deveni tinte ale unor banale avioane de cursa si sa se prabuseasca “in direct”, in lumina camerelor de luat vederi ale celei mai mari televiziuni din lume, sub ochii unei omeniri ingrozite, ingropand peste 3000 de victime.

In rest, sa auzim numai de bine !

Nicolae Holban

Cu prilejul vizitei facute in Israel unde a avut loc o rodnica intalnire interguvernamentala, desigur ca ministrii romani, in frunte cu premierul Boc si chipesa Elena Udrea au fost invitati la „Zidul Plangerii” si apoi au depus o coroana de flori la impresionantul Memorial al Holocaustului Yad Vashem.  Guraliva ministereasa a turismului nu putea rata momentul de a face o noua gafa, spunand ca a depus niste acatiste la „Zidul Plangerii”, asa cum a vazut ca fac zeci de credinciosi. Ceea ce i-a atras mustrarile unei calugarite severe din Biserica Sfantului Mormant. „Acatiste se depun  in biserica, acolo se pun doar scrisori cu rugaminti catre Dumnezeu.”

Ceea ce a atras insa atentia intr-un remarcabil talk-show al canalului RTV a fost ca unul dintre ministri nostri care nu se stie daca a lacrimat atunci cand s-a inchinat la monumenul care aminteste de cei sase milioane de evrei care au pierit in anii marelui holocaust, a fost si Valeriu Tabara, cel care a luptat pentru cinstirea maresalului Antonescu, executat in  1946 in urma procesului cand a fost condamnat ca criminal de razboi. E de mirare ca autoritatile israeliene -care i-au interzis acum cativa ani marelui naist Gheoghe Zamfir sa coboare din avionul care l-a adus la Tel-Aviv pentru un concert, sub pretextul ca avut o atitudine antisemita la un moment dat- a tolerat prezenta acestui domn Tabara care il socoteste pe Antonescu un patriot , laudand contributia sa ca militar care a comandat trecerea Prutului si eliberarea Basarabiei, uitand de calaul care a ordonat uciderea a zeci de mii de evrei-romani, rusi sau ucraineni in anii razboiului cand a ramas alaturi de Hitler, nedorind „sa-si pateze onoarea cuvantului dat cand s-a angajat in razboiul anti sovietic”.

Iata  o parte din ceea ce ce am publicat la 27 august 2011 in blogul meu in tableta intitulata „70 de ani de la duminica sangeroasa din Iasi”:” Aveam pe atunci 12 ani, locuiam intr-o camera , impreuna cu tata si fratele meu mai mic, in aceeasi curte cu locuinte -vagon unde traiau si bunica si multi dintre fratii si surorile tatei. Mama murise cu un an inainte si de noi avea grija o matusa buna la suflet care era de fapt “sponsorul” nostru, cine sa aiba nevoie de mobila de lux – tata era tamplar- in ani de razboi si restriste? Cu o saptamana in urma Antonescu- viitorul maresal. acum doar general , conducatorul statului- rostise istorica porunca:”Ostasi, va ordon treceti Prutul!” Eram in razboi, orasul era plin de militari romani si nemti care marsaluiau prin Iasi in drumul spre front. Inca de vineri panica, disperarea se instalasera printre noi. In multe case navaleau grupuri de civili, inarmati cu bate, cu ochii scosi din orbite cautand pe “jidanii tradatori”(!). De pe acoperisuri se tragea in coloanele de ostasi,  Aveam sa aflam mai tarziu ca erau legionari provocatori care imprastiau zvonul ca”jidanii ucideau pe bravii ostasi romani.” Au tarat cu forta pe un evreu pirpiriu si speriat de moarte, l-au schingiuit si l-au fotografiat langa o mitraliera, dupa care l-au dus la chestura de politie drept”dovada”.

Pe strada treceau masini cu megafoane prin care se striga ca toti barbatii evrei, incepand de la 16 ani, sa se prezinte la chestura pentru a fi verificati. Cine avea domiciliu in Iasi va primi o dovada de libera trecere si se va inapoia acasa, cine nu se va prezenta va fi impuscat oriunde va fi gasit, impreuna cu intreaga familie si pe aceia care i-au ascuns. Multi vecini cumsecade dintre crestini, ne-au poftit afara din casele lor  sa ne ascundem pe unde putem, aveau si ei copii, la era teama. Tata, impreuna cu fratii si cumnatii lui, au plecat spre chestura care era la doi pasi. Unul dintre frati, mezinul , a dat sa se intoarca. Bunica a inceput sa se vaite, sa- l roage : ”Nu te gandesti la copii, vrei sa-i omoare?” Imi sta in fata ochilor scena.  Acest unchi al meu, un tip  cam nervos , speriat cum era, a plecat totusi, dupa ce a aruncat o legatura de chei la picioarele bunicii.”N-o sa ne mai intoarcem – a tipat el , o sa vezi!”

Ce a fost la chestura se stie, nu vreau sa mai povestesc, ar trebui sa scriu un roman. Roman pe care l-a scris fratele meu, Sorin, intitulat”Vinovatia mieilor”, aparut in 2002  la editura “Eminescu”- la un an inainte de decesul lui- si retiparit  la editura “Virtual” , carte electronica ce poate fi accesata pe http http://www.corectbooks.com . Acolo se gaseste un capitol despre pogromul de la Iasi de-a dreptul cutremurator. Curtea chesturii era plina de evrei, 3-4000 de tineri si batrani, au stat in soare ore intregi in asteptarea “dovezii-fantoma”. Pe zidurile inalte ale cladirii strajuiau jandarmi cu armele in pozitie de tragere. Intr-un tarziu si-a facut aparitia o trupa de nemti imbracati in uniformele negre ale SS. Un fior de groaza a strabatut multimea, oamenii se asteptau la ce e mai rau. Asa a si fost, cand  au inceput sa se foiasca, s-a auzit un foc de arma. A fost de-ajuns ca sa se instaleze panica, toti au dat sa fuga spre poarta, au inceput sa tacane mitralierele, trageau si nemtii, trageau si jandarmii. Au fost ucisi sau schiloditi sute de oameni. Curtea s-a umplut de sange, s-a ordonat de catre un ofiter neamt sa fie incolonati supravietuitorii si scosi din curte. “E zona de front si trebuie pastrata ordinea!”

Coloana de evrei, pazita de jandarmi, a marsaluit spre gara Nicolina, gara mica a orasului. Doua garnituri de trenuri de marfa erau garate acolo. Tata si toti cei din familia mea, nu se stie prin ce miracol s-au nimerit impreuna , au fost urcati intr-un vagon , inghesuiti mai rau decat vitele, cati incapeau, unul langa altul, optzeci sau o suta, au fost inchise obloanele si sigilate. Inca inainte de plecarea acestor garnituri- care vor capata denumirea de “Trenuri ale mortii”- din cauza caldurii, al lipsei de aer si apa, au inceput sa moara oameni. Trenul in care se afla tata si toti ai mei s-a miscat intr-un tarziu spre Podul Iloaei, o mica localitate rurala aflata la vreo 30 de kilometri de Iasi, o distanta care poate fi strabatuta in 20-30 de minute. Ei bine. trenul a ajuns peste opt sau zece ore, nimeni din aceia care mi-au povestit toate aceste grozavii nu-si mai poate aminti exact. Oamenii se sfarseau in chinuri cumplite, unii, innebuniti de sete, urinau in batiste pe care le sugeau si, fireste, mureau indurand dureri pe care nu ni le putem imagina.

Toate astea nu le-am aflat decat mult mai tarziu, eu povestesc doar ce mi-a spus tata si unchiul meu.  Acest unchi, mezinul cel nervos, a apucat sa ajunga langa o crapatura a vagonului, a bagat nasul acolo sa traga aer cat putea. Din cand in cand, il  sprijinea si pe tata si-i dadea locul sa traga si el putin aer. Cand au ajuns in sfarsit la destinatie- cealalta garnitura a fost indrumata spre Calarasi unde au calatorit opt zile- si s-au deschis obloanele vagonului , oamenii , morti si vii, s-au prabusit ca lemnele. Nu stiu cum s-a facut, plouase sau se spalase peronul, tata a cazut intr-o baltoaca, cu fata in jos. Satenii adunati la gara erau ingroziti, multi isi faceau cruce, inainte de a-i ridica pe cei morti si sa-i arunce, asa cum li se poruncise, in carute, pentru a-i ingropa intr-o groapa comuna. Era vara, cei morti incepeau sa se descompuna, era pericol de molima.

Tata afost aruncat si el intr-o caruta, l-a zarit mezinul cel nervos. l-a vazut miscand, probabil ca baltoaca in care cazuse l-a trezit…De unde a avut putere mezinul sa tipe cu vocea lui de stentor:”Dati-l jos, e viu?!” Un satean a ezitat, dar vazand ca jandarmul intoarce capul, impreuna cu un alt consatean l-a apucat binisor si l-a depus pe pamant. O femeie s-a apropiat de el, avea o caldare cu apa, a avut minte sa nu-i dea o cana sa bea, l-ar fi ucis cum au patit atatia altii care s-au lacomit la baut, i-a umezit doar buzele, si-a umezit sortul si i l-a pus pe frunte, atunci tata a deschis ochii si a privit-o….Cum a ajuns in lagarul de munca fortata, e o alta poveste.”

Iata ce am raspuns prietenilor  internauti care mi-au scris sau telefonat dupa ce au citit tableta:” LE MULTUMESC PRIETENILOR CUNOSCUTI SI NECUNOSCUTI CARE AU FACUT PERTINENTE COMENTARII, CA SI ACELORA CARE MI-AU TELEFONAT CA SA MARTURISEASCA UIMIREA LOR CAND AU AFLAT CELE INTAMPLATE. UNII FOSTI COLEGI DE REDACTIE DE LA TVR REPROSANDU-MI APROAPE FAPTUL CA NU AM POVESTIT NICIODATA GROZAVIILE PRIN CARE AM TRECUT. IN TIMPUL COMUNISMULUI AR FI FOST UN ACT DE CURAJ SA VORBESC DE ACEA PERIOADA DUREROASA. ERA LIMPEDE CA VIGILENTII TOVARASI CU “OCHI ALBASTRI”N-AR FI TOLERAT UN ASEMENEA” ELEMENT PROVOCATOR” IN CADRUL UNEI INSTITUTII DE CULTURA AFLATA DIRECT SUB CONTROLUL CONDUCERII SUPERIOARE A PARTIDULUI. AM FOST LAS  SAU OPORTUNIST? SE POATE CREDE SI ASA. CA SA FIU CINSTIT, IMI PLACEA PREA MULT PROFESIUNEA MEA, LA TVR AM AJUNS DUPA CE APROAPE CINCI ANI AM LUCRAT “IN MUNCA DE JOS”- CUM SE SPUNEA PE ATUNCI- CA LACATUS MONTOR LA FABRICA DE AUTOBUZE, DUPA CE AM FOST DAT AFARA DE LA ZIARUL SINDICATELOR CA URMARE A ORIGINII MELE “NESANATOASE”.(!) IN PLUS, SOCOTEAM CA NU E BINE SA PROVOCI EVENTUALE ANIMOZITATI INTR-UN COLECTIV IN CARE EVREII- ATATI CAT MAI ERAU- NU ERAU DISCRIMINATI. STIMATA CORESPONDENTA DIN INDEPARTATA JAPONIE- CARE INTERVINE A DOUA OARA IN BLOGUL MEU SI II SUNT PROFUND RECUNOSCATOR- SE MINUNEAZA CA NICI ACUM, DUPA REVOLUTIA DIN DECEMBRIE `89 NU SE PUBLICA IN ROMANIA O ISTORIE ADEVARATA DESPRE EPOCA DINTRE CELE DOUA RAZBOAIE SI NICI DESPRE ANII DE AZI. LUCRARI SCRISE DE MARTORI OCULARI SAU ISTORICI REMARCABILI, DISPARATE, POT FI GASITE CHIAR SI PE GOOGLE SAU IN EDITURA”VIRTUAL ” DE CARTE ELECTRONICA, ACCESAND PE http http://www.corectbooks.com. dar nu trebuie sa ne miram de “gaurile” din manualele de istorie, daca amintim de exemplu de scandalul iscat de o interventie televizata a presedintelui tarii care si-a exprimat parerea ca fostul suveran Mihai I, om ajuns la 90 de ani care duce, alaturi de familia sa , o existenta discreta a carui contributie la admiterea noastra in NATO si UE este bine cunoscuta, a fost calificat, nici mai mult, nici mai putin decat drept TRADATOR- FIINDCA A ABDICAT SUB AMENINTAREA CA ALTFEL VOR FI UCISI CIRCA O MIE DE STUDENTI PROTESTATARI- SI “SLUGA A RUSILIOR”(!)

De ce nu numai autoritatile romane cele mai inalte- desi au recunosut in cele din urma, sub presiunea cercurilor avizate din USA, existenta holocaustului si in Romania de sub conducerea lui Antonescu- dar si mass-media, cu rare ocazii si extrem de sumar, nu vorbesc in mod concret, pe baze de fapte, despre cele intamplate in acei ani rusinosi din istoria Romaniei? Cat despre manualele de Istorie ? Se mai preda Istoria in scoala? Indraznesc sa public in blogul meu fragmente care se gasesc pe GOOGLE tastand sursele WIKIPEDIA:” „După ce armata română a cucerit Odessa, garnizoana orasului a fost preluată de Corpul 2 de Armată, sub comanda generalului Macici. Masacrul a fost declansat în seara zilei de 22 octombrie 1941, ca reactie  de răzbunare la aruncarea în aer a comandamentului trupelor române din Odessa de catre partizani. Au fost ucisi la nimereală 5.000 de locuitori, în majoritate evrei. La 24 octombrie 1941, colonelul Davidescu, seful cabinetului militar al maresalului Antonescu, a telegrafiat generalului Macici:„Telegramă cifrată nr. 563 Pentru generalul Macici”. Drept represalii, dl. Maresal Antonescu ordonă:

1) Executarea tuturor evreilor din Basarabia refugiati la Odessa. 2) Toti indivizii care intră în prevederile ordinului 3161 (302 858) din 23 Octomvrie 1941 care nu au fost încă executati, precum si altii ce li se pot adăuga vor fi pusi într’o clădire minată anterior si care va fi detonată. Se va efectua această actiune în ziua înhumării victimelor noastre. 3) Acest ordin va fi distrus după ce va fi fost citit.” Ordinul a fost executat 24 octombrie 1941. Aproximativ 22.000 de evrei (după alte surse numărul acestora s-a cifrat la 40.000 ) au fost escortati de militari români apartinând batalionului  10 mitraliori din divizia a 10-a infanterie, condusi de locotenent-colonelul Nicolae Deleanu si locotenent-colonelul de jandarmi Mihail Niculescu si pretorul orasului (poreclit „Coca-călăul”) la Dalnic, în apropierea Odessei, unde evreii au fost înghesuiti în 4 magazii. Aceste magazii au fost mai întâi mitraliate, iar ulterior incendiate pe rând cu exceptia ultimei magazii care a fost minată si aruncată în aer la aceeasi oră la care explodase clădirea comandamentului militar, adică ora 17.45. În cursul acestui masacru s-au înregistrat scene cutremurătoare. Un martor ocular al asasinatului în masă a relatat: „Au fost masati până la refuz în patru magazii care au fost apoi nimicite pe rând, cu foc de mitraliere, pusti, stropite cu benzină si incendiate, cu exceptia ultimei magazii care a fost dinamitată. Vacarmul si scenele înfiorătoare ce au avut loc depăsesc puterea de evocare: femei cu părul în flăcări, oameni răniti si aprinsi de vii ieseau prin acoperisul sau spărturile magaziilor incendiate, căutând înnebuniti o scăpare. De jur împrejur însă îi tintea arma ostasilor care aveau ordinul de a nu scăpa niciun civil. Grozăvia sinistrului era asa de puternică încât tulburase adânc pe toti cei de fată, soldati si comandanti. Într-o stare sufletească în care ratiunea era gonită si înăbusită de instinct, oamenii confirmau misiunile primite, le executau febril sau se ascundeau, retrăgându-se deoparte, după cum, probabil, era firea fiecăruia. Astfel unii soldati trăgeau încruntati, calm, altii se închinau si trăgeau, iar arma le tremura în mână, altii trăgeau aiurea, altii chiar evitau să tragă. (…) Cei dinăuntrul magaziilor, îngroziti de chinurile mortii, încercau să evadeze sau se ridicau pe geamuri în mijlocul flăcărilor, implorând să fie împuscati. Cei mai multi dintre ofiterii ce erau la fata locului erau impresionai pana la lacrimi de ceea ce erau nevoiti să facă si unii dintre ei abandonau pozitia, eschivându-se sau chiar ascunzându-se printre alti soldati fără misiune”.

Generalul Macici a raportat la 25 octombrie executia a 13.000 de evrei si comunisti, 400 dintre ei fiind spânzurati pe străzi sau in pietele Odessei. Alexianu a organizat ghetouri si lagăre de internare a evreilor în Transnistria (Vapniarka, Berezovca etc.) si a ordonat efectuarea de munci obligatorii, prin Ordonanta nr. 26/1941 privind instituirea muncii obligatorii pentru toti locuitorii Odessei între 16-60 de ani, sub sanctiunea internării lor în lagăr. Prin Ordonanta nr. 35 din 2 ianuarie 1942 a dispus deportarea tuturor evreilor din Odessa în regiunea Berezovca, unde au fost masacrati. Cea mai mare parte a evreilor care au supravietuit în Odessa a fost internată în satul Slobodca, desemnat de Armata a IV-a drept ghetou. „Conditiile de trai din ghetou erau extrem de grele, era lipsă de case. Lumea se înghesuia pe străzi. Bolnavii gemeau si se prăbuseau în zăpadă. Ostasii românii îi călcau pe cei căzuti sub copitele cailor. Plângeau copiii care înghetau. Se auzeau strigăte de groază si se cerea îndurare. Spre seara acestei prime zile, trupuri de oameni degerati zăceau pe străzi.(…) Peste tot erau jandarmi si politisti români.”Alexianu, a vizitat ghetoul. Impresionat de cele constatate si îngrijorat de posibilitatea izbucnirii unor epidemii a adresat la un raport maresalului Antonescu cu privire la situatia din Transnistria si Odessa, în care propunea rezolvarea „radicală” a problemei evreiesti prin deportarea totală a evreilor din Transnistria si Odessa”.

ASA STAU, DIN PACATE, LUCURILE . NU SE PREA VORBESTE SI SE SCRIE PREA PUTIN IN MASS MEDIA, DOMNESTE UN FEL DE TABU DESPRE GROZAVIILE HOLOCAUSTULUI DIN ROMANIA. EU SPER CA ROMANII- CARE AU TRECUT DE-A LUNGUL VEACURILOR PRIN NU PUTINE INCERCARI GRELE, VOR REUSI SA TRAVERSEZE CU BINE SI ACESTI DIN URMA ANI, CONDAMNAND DESCHS SI CU FERMITATE ASEMENEA ORORI, CHIAR SI  IN CONDITIILE GRELE ALE  CRIZEI GLOBALE CARE A GASIT ROMANIA SUB O CONDUCERE POLITICA SI ECONOMICA INCOMPETENTA, BIROCRATICA SI CORUPTA.

In rest, sa auzim numai de bine!

Nicolae Holban