Au trecut câţiva ani buni de la ultimul articol postat pe blog. Am aşteptat momentul potrivit şi motivaţia necesară (paradoxală de altfel-lenea). Acest articol se doreşte un răspuns la majoritatea întrebărilor pe care le intuiesc. Un soi de „Frequently-ToBeAsked-Questions”. Enjoy!
Introducerea confuză… o salvez cu o imagine şi cu istorioara de la genune până la capăt.
Împreună cu doi prieteni (Eugen şi Sandu) am participat la un concurs organizat de cei de la Red Bull. Premiza competiţiei a fost simplă: Trebuie lansat un ou de la înălţimea de 12 metri, iar la momentul atingerii de pământ să nu se spargă. Dispozitivul din imagine a fost propunerea noastră. După zile de brainstorming şi conceperea câtorva prototipuri nereuşite, am încropit obiectul din imagine. Construcţia este simplă şi conceptul aşijderea. Am lipit şase tuburi de carton în aşa fel încăt să formeze un pseudohexagon în plan. Iar apoi am înfăşurat un tub de aluminiu uşor în jurul corpului, în aşa fel încât să formeze o spirală. La atingerea de pământ oul începe mişcarea în spirală şi iese nevătămat din instalaţie.
Pitonul nr.1, după cum l-am botezat, a rezistat oarecum modest crash-testului realizat chiar în ziua lansării. L-am aruncat de la etajul patru şi deşi tubul de aluminiu s-a deformat irecuperabil, oul a rămăs întreg în vintrea pitonului. Am luat măsuri de ranforsare: i-am montat o talpă de mucavă (un offset de 10 cm ), am schimbat tubul cu unul nou (graţie lui Eugen, care l-a biciclat de la Praktiker), am dublat numărul de şoricei, care ţineau tubul şi le-am amortizat cu folie cu bule (bubblewrap). Toate ajustările au fost terminate cu aproximativ o oră înainte de desfăşurarea concursului.
Înarmaţi cu pitonul am purces. Am ajuns la concurs, ne-am înscris şi ne-am aşteptat răbdători rândul. Am fost a şasea echipa şi am pornit din start cu 10 puncte în plus, adunate de pe facebook. Mulţumiri celor care au dat like 
Sandu a lansat bestia, care a căzut cu ostentaţie, parcă mai repede decât ne-am aşteptat, dornică să învingă gravitaţia. Pauză. Animalul iubeşte suspansul. Trei secunde cât un film de Hitchcock. Şi apoi oul evadează viu din straşnica încleştare a pitonului.
Reacţia mea a fost de fericire pură când am văzut cum oul rotofei dansa, la nici jumătate de metru de bestia, care a încercat să îl devoreze. A urmat jurizarea… 45 de puncte pentru că oul a atins pământul în plenitudinea fiinţei sale şi a rămas întreg după sărutul cu asfaltul. Au urmat 20 de concurenţi, iar noi calculam în minte punctajul cu o dedicaţie de contabil şi după ce a evoluat ultimul aparat de zbor ne pregăteam de anunţul oficial…
Am câştigat! Mândrie, aroganţe şi n-şpe doze de Redbull. Dar nu asta era miza. Nu pentru asta ne-am gâdilit creierii. Saltul cu paraşuta era marea miză pentru noi.
Momentul mare a revenit zilei de 14 iunie 2014. O dimineaţa însorită, noi cu două cafele la activ, proaspăt veniţi din Timişoara, încă nu realizam ce era pe cale să se întâmple. Am ajuns la locul faptei: baza TNT Brothers, aceşti fraţi se ocupă cu tot arsenalul de activităţi aeriene de la sky-diving la sky-digging. Ne-am înregistrat, ne-au echipat, aşteptam.
Întrebarea era care e avionul? În hangarul lor era un avion roz cu stele galbene, cu aripile întinse pe diagonală (în poză îi lipseşte scara umană) Când au început să îl scoată, ne-am prins deja cum o să ajungem sus…
Zborul nostru era al doilea programat în acea zi. Am urmărit cum prima tura şi-a luat zborul înaintea noastră. Feţele fericite ale aterizaţilor ne-au mai îmbărbătat călcâiele şi am pornit fuga spre avion. Am urcat. Instructorii au verificat echipamentele. Ochelari – check! Hamuri – check! O lungă şi stresantă ascensiune – check! Largheţea şi libertatea instructurilor era explicabilă cu 7000 de salturi la activ, eu eram un resort întins la limită. Cu o mişcare uşoară, instructorul deschide uşa. Scot picioarele în afara avionului şi simt cum vântul încearcă să-mi scoată papucii. O secundă mai târziu eram în aer. Căderea în gol a fost splendidă, mai Superman decât am fost vreodată, am învins 3000 de metri în nici 2 minute. Apoi paraşuta se deschide, Bucureştiul, ca o hartă în faţa ochilor, se întinde. Descindem în rotocoale. Aterizăm… Cu bine, întregi. Hai că am făcut-o şi pe asta!
