Dumnezeu este Dragoste

Ca trandafirii Trandafirul este frumos, dar are si ghimpi. Cu toate acestea, nu-l aruncam la gunoi, ci-l pastram in maini, cu bucurie, pentru ca nu ne legam de tepi, ci de floarea si de mirosul lui placut. Sa ne purtam macar in acest fel (ca si cu trandafirul neinsufletit) si cu semenul nostru, cu tovarasul nostru, care inseamna ceva incomparabil mai mult decat neinsufletitul trandafir. Ca aricii Acestia, asa cum merg, incet-incet, sunt foarte atenti. Fiecare ia aminte la tepii lui, ca sa nu raneasca corpul sensibil al celuilalt. Astfel, de vreme ce iau seama amandoi, cu toate ca sunt plini de tepi, nu se ranesc reciproc, ci convietuiesc armonios, strans imbratisati. Vietuiesc in iubire si cu iubire, deoarece se straduiesc, doresc acest lucru. Si sotii, daca vor, pot vietui in armonie, fara sa se "manance" si sa se intepe reciproc (aricii reusesc acest lucru!). Este de-ajuns ca fiecare sa ia seama la propriii tepi, la propriile patimi si neputinte, spre binele tovarasului. Poetul spune: "Aici nu este vorba ca eu sa fiu mai presus decat tine sau tu mai presus decat mine, ci ca fiecare sa se arate mai presus decat el insusi!” Ca roata "Cand convietuiesti cu cineva sa fii precum cercul, ca sa te rasucesti, si nu ca patratul care nu se invarte" (Pateric, Ava Matoe, 13). Toti facem o greseala in relatiile noastre interpersonale: cerem de la celalalt sa se comporte ca si noi. Apucaturile noastre sa fie si ale lui, ii cerem sa devina copia noastra fidela, "dupa chipul si asemanarea noastra". Acelasi lucru se intampla si in casatorie. Sotul ii cere sotiei sa devina copia lui, chipul si asemanarea lui. Asa cum gandeste si se comporta el, trebuie sa gandeasca si sa se comporte si ea. Si aceeasi pretentie o are si femeia. Si fiecare considera ca el/ea gandeste corect. Si asa cum femeia doreste ca el sa devina al ei, la fel si barbatul vrea ca ea sa devina a lui. Cu alte cuvinte, amandoi se confrunta exact cu aceeasi problema: fiecare sa treaca drept al sau. Si daca nu gaseste o solutie corecta, casatoria va deveni un ring de lupta. Si Sf. Pavel in situatia aceasta, a considerat ca este bine sa cedeze femeia. Aceasta a tras lozul ca sa fie roata in casnicie, sa aduca pacea in familie, salvand familia. Femeia tine casa. Daca femeia este totusi nemultumita, exista mii de moduri in care si-o poate exprima. De exemplu: "Ia gandeste-te, nu cumva nu este asa? Ce-ai zice daca am face in acest fel? Fa-mi aceasta bucurie!" etc. Aceasta este "viclenia" femeii. Blânzi ca porumbeii și vicleni ca șerpii "Sa nu va impungeti ca berbecii, ci sa va incolaciti ca serpii". (Matei, 10-16) Asa ne indeamna Mantuitorul pe toti sa fim, dar amai ales trebuie sa invatam sa fim asa in cadrul relatiilor noastre interpersonale, nu numai cu sotul/sotia, dar si cu prietenii, colegii. Cuvantul din greaca folosit aici si tradus prin "intelept", se refera la o intelepciune practica, la discernamant, prudenta. Serpii nu intra niciodata in conflict cu pradatorii, nu starnesc atacuri, ataca doar in cazuri de forta majora ca sa se apere. Doamne, da-ne si noua acea intelepciune minunata! Extras din cartea "Căsătoria" scrisă de Vasilios Bacoianis

Filmul documentar „Staroverii” – (52 min.), câștigător al Diplomei de Onoare la decernarea premiilor UCIN România, în 2002, realizat de către regizorul basarabean Dumitru GROSEI, imagine semnată de către Oleg MUTU, Vadim HÂNCU și Radu ZARA. Staroverii înseamna în limba rusa ”de credință veche”. Povestea rușilor de rit vechi a început în sec. XVI, când Patriarhul Bisericii Ruse, sprijinit de țar, a impus reforme religioase în Rusia. Cei care n-au vrut să se supună, au fost persecutați cu brutalitate și nevoiți sã caute adăpost în Siberia sau în țări îndepărtate. Mulți s-au refugiat în Europa, iar alții au ajuns pâna în China, Japonia sau America. Comunitatea ruților de rit vechi stabiliți în România este una dintre cele mai numeroase. Filmul este dedicat forței extraordinare a acestei comunități, de a-și păstra limba, obiceiurile și religia, găsind în credința lor în Dumnezeu izvorul puterii de a rezista.  Evenimentul va avea loc miercuri, 26 martie, ora 17.00, la Biblioteca Națională (str. 31 August 1989 78A).

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminţi, Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinţi. Ce părinţi? Nişte oameni ce nu mai au loc De atâţia copii şi de-atât nenoroc Nişte cruci, încă vii, respirând tot mai greu, Sunt părinţii aceştia ce oftează mereu. Ce părinţi? Nişte oameni, acolo şi ei, Care ştiu dureros ce e suta de lei. De sunt tineri sau nu, după actele lor, Nu contează deloc, ei albiră de dor Să le fie copilul c-o treaptă mai domn, Câtă muncă în plus, şi ce chin, cât nesomn! Chiar acuma, când scriu, ca şi când aş urla, Eu îi ştiu şi îi simt, pătimind undeva. Ne-amintim, şi de ei, după lungi săptămâni Fii bătrâni ce suntem, cu părinţii bătrâni Dacă lemne şi-au luat, dacă oasele-i dor, Dacă nu au murit trişti în casele lor... Între ei şi copii e-o prăsilă de câini, Şi e umbra de plumb a preazilnicei pâini. Cine are părinţi, pe pământ nu în gând, Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând. Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii Nu copil de părinţi, ci părinte de fii. Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns. Mai avem noi părinţi? Mai au dânşii copii? Pe pământul de cruci, numai om să nu fii, Umiliţi de nevoi şi cu capul plecat, Într-un biet orăşel, într-o zare de sat, Mai aşteaptă şi-acum, semne de la strămoşi Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocoşi, Şi ca nişte stafii, ies arare la porţi Despre noi povestind, ca de moşii lor morţi. Cine are părinţi, încă nu e pierdut, Cine are părinţi are încă trecut. Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci, Unde-avem şi noi însine ai noştri copii. Enervanţi pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi, Şi în genere sunt şi niţel pisălogi. Ba nu văd, ba n-aud, ba fac paşii prea mici, Ba-i nevoie prea mult să le spui şi explici, Cocoşaţi, cocârjaţi, într-un ritm infernal, Te întreabă de ştii pe vre-un şef de spital. Nu-i aşa că te-apucă o milă de tot, Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot? Că povară îi simţi şi ei ştiu că-i aşa Şi se uită la tine ca şi când te-ar ruga... Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus Pe conştiinţă povara acestui apus Şi pe urmă vom fi foarte liberi sub cer, Se vor împutina cei ce n-au şi ne cer. Iar când vom începe şi noi a simţi Că povară suntem, pentru-ai noştri copii, Şi abia într-un trist şi departe târziu, Când vom şti disperaţi veşti, ce azi nu se ştiu, Vom pricepe de ce fiii uită curând, Şi nu văd nici un ochi de pe lume plângând, Şi de ce încă nu e potop pe cuprins, Deşi plouă mereu, deşi pururi a nins, Deşi lumea în care părinţi am ajuns De-o vecie-i mereu zguduită de plâns.

1. A corecta în public 2. A exprima autoritatea cu agresivitate 3. A fi excesiv de critic: a obstrucţiona copilăria celui educat  4. A pedepsi la furie şi a pune limite, fără a da explicaţii  5. A fi nerăbdător şi a renunţa să mai faci educaţie  6. A nu te ţine de cuvânt  7. A distruge speranţa şi visele 1. A corecta în public A corecta pe cineva în public este primul păcat capital al educaţiei, scrie Augusto Cury în cartea sa,“Parinti straluciti, profesori fascinanti”. Un educator n-ar trebui să expună niciodată în faţa celorlalţi defectul unei persoane – oricât de mare ar fi acesta. Expunerea publică generează umilinţă şi traume complexe, greu de depăşit. Un educator trebuie să scoată în evidenţă mai mult persoana care greşeşte, decât greşeala însăşi. Părinţii sau profesorii trebuie să intervină în faţa tuturor, numai atunci când un tânăr a supărat sau a jignit pe cineva în public. Chiar şi aşa, trebuie să acţioneze cu prudenţă pentru a nu turna gaz pe focul tensiunilor create. Era o adolescentă de doisprezece ani, isteaţă, inteligentă, sociabilă, dar puţin obeză. Aparent, nu avea nici o problemă legată de obezitatea ei. Era o elevă bună, activă şi respectată printre colegi. Într-o zi, viaţa ei a suferit o mare schimbare. A primit o notă proastă la o lucrare. A căutat-o pe profesoară şi a cerut explicaţii asupra notei. Profesoara, care era nervoasă din alte motive, i-a dat o lovitură dureroasă, care i-a schimbat viaţa pentru totdeauna, numind-o „proastă grasă”, în faţa colegilor. A corecta pe cineva în public este deja ceva grav, a umili e dramatic. Colegii au râs de tânăra respectivă. Ea s-a simţit umilită şi a plâns. A trăit o experienţă cu un grad înalt de tensiune, care s-a înregistrat cu regim privilegiat, în centrul memoriei, în memoria de uz continuu (MC). Dacă privim memoria ca pe un oraş mare, trauma originală provocată de umilire a fost ca o cocioabă construită într-un cartier frumos. Tânăra a continuat să acceseze arhiva care conţinea această traumă, ceea ce a produs mii de gânduri şi reacţii emoţionale cu conţinut negativ – care au fost înregistrate din nou, amplificând structura traumei. În acest mod, o traumă stocată în memorie poate să contamineze o întreagă arhivă. Prin urmare, nu trauma originală devine marea problemă a sănătăţii psihice, aşa cum credea Freud, ci continua ei realimentare. Adolescenta corela fiecare gest ostil al celorlalţi, cu trauma ei. Cu trecerea timpului, ea a produs mii de „cocioabe”. Acolo unde era un cartier frumos, în subconştient s-a creat un peisaj dezolant. Adolescenţii trebuie să se simtă frumoşi, chiar dacă sunt obezi, au un defect fizic sau dacă, într-o formă sau alta, corpul lor nu se încadrează în tiparele de frumuseţe oferite de mass-media. Frumuseţea se află în ochii celui care priveşte. Dar, din nefericire, mass-media induce pe tineri în eroare, inoculând în subconştientul lor o anumită definiţie a frumuseţii. Fiecare imagine a modelelor pe coperţile revistelor şi din anunţurile publicitare ale televiziunilor se în registrează în memorie, creând matrice care îi discriminează pe cei ce nu se încadrează în şablon. Acest proces îi limitează pe tineri – chiar şi pe cei mai puţin influenţabili. Când se află în faţa oglinzii, ce observă? Calităţile, sau defectele? De cele mai multe ori, defectele. Mass-media, în aparenţă atât de inofensive, produc printre tineri discriminări greu de imaginat. Aş vrea să nu uitaţi că, prin intermediul acestui proces, o respingere se transformă într-un monstru, un educator tensionat devine un călău, un ascensor devine o cutie fără aer, o jignire publică paralizează inteligenţa şi generează teama de a-şi expune ideile. Adolescenta din relatarea noastră a început să-şi blocheze în mod gradat memoria, printr-o lipsă de respect de sine şi printr-un sentiment de incapacitate. A încetat să mai obţină note bune. A cristalizat o minciună: că nu era inteligentă. A avut mai multe crize depresive. A pierdut bucuria de a trăi. La optsprezece ani, a încercat să se sinucidă. Din fericire, nu a murit. A făcut tratament şi a depăşit trauma. Acea tânără nu dorea să ucidă viaţa. În fond, ca toţi cei deprimaţi, era însetată şi flămândă de viaţă. Ceea ce dorea, era să-şi distrugă durerea cumplită, disperarea şi sentimentul de inferioritate. A atrage atenţia, sau a scoate în evidenţă, în public, o greşeală sau un defect al tinerilor şi adulţilor poate genera o traumă de neuitat, care le va controla toată viaţa. Chiar dacă tinerii vă decepţionează, nu-i umiliţi. Chiar dacă merită o pedeapsă serioasă, căutaţi să-i chemaţi şi să-i corectaţi în particular. Dar, în principal, stimulaţi-i pe tineri să reflecteze. Cel care stimulează gândirea este un artizan al înţelepciunii. 2.A exprima autoritatea cu agresivitate Intr-o zi, nemulţumit de reacţia agresivă a tatălui său, fiul a ridicat glasul la el. Tatăl s-a simţit sfidat şi l-a bătut, l-a spus că n-ar trebui să-i mai vorbească nicio dată în felul acela. Ţipând, a afirmat că el era stăpânul casei, că el era cel care îl întreţinea pe fiu. Tatăl şi-a impus autoritatea cu violenţă. A câştigat frica fiului, dar a pierdut pentru totdeauna dragostea lui. Mulţi părinţi se insultă şi se critică reciproc în faţa copiilor. Când sunteţi agitaţi şi incapabili de a conversa, cel mai bine este să ieşiţi din scenă. Mergeţi în altă cameră şi faceţi altceva, până ce reuşiţi să deschideţi ferestrele memoriei şi să trataţi, cu inteligenţă, chestiunile ce duc la polemici. Şi totuşi, nu există casnicii perfecte. Toţi comitem excese în faţa copiilor, toţi suntem stresaţi. Chiar şi persoana cea mai calmă îşi are momentele ei de supărare şi lipsă de logică. Prin urmare, deşi este de dorit, nu e posibil să evităm toate fricţiunile în faţa copiilor noştri. Acelaşi principiu este valabil şi pentru profesori. Când dăm dovadă de agresivitate în faţa copiilor, trebuie să cerem scuze nu mai faţă de partener, ci şi faţă de copiii noştri, pentru manifestarea de intoleranţă la care au asistat. Important este ce facem cu greşelile noastre. Dacă avem curajul de a greşi, trebuie să avem şi curajul de a repara greşeala. O persoană autoritară nu este întotdeauna brutală şi agresivă. Uneori, violenţa îi este mascată sub forma in flexibilităţii şi încăpăţânării. Nimeni nu-i poate schimba părerea. Dacă insistăm în a ne menţine autoritatea cu orice preţ, vom comite un păcat capital în educaţia copiilor. Autoritarismul nostru le va controla inteligenţa. Copiii ar putea reproduce, în viitor, reacţiile noastre. De altfel, observaţi că obişnuim să reproducem comportamentele părinţilor noştri, pe care le-am condamnat cel mai mult în copilărie. Înregistrarea făcută în tăcere şi neprelucrată ulterior, creează modele în zonele tainice ale personalităţii noastre. Unii copii, când sunt iritaţi, le reproşează părinţilor greşelile acestora şi îi provoacă. Câţi părinţi nu pierd dragostea copiilor lor, pentru că nu ştiu să dialogheze cu ei, atunci când sunt provocaţi! Le este teamă că un dialog le subminează autoritatea. Nu admit să fie chestionaţi. Unii părinţi detestă ca fiii să le comenteze eşecurile. Se comportă ca şi cum ar fi intangibili. Reacţionează cu violenţă. Impun o autoritate care sufocă raţiunea copiilor. Formează oameni care, la rândul lor, vor reacţiona cu violenţă. Părinţii care îşi impun autoritatea sunt aceia care se tem de propria lor vulnerabilitate. Limitele trebuie puse, dar nu impuse. Unele limite, aşa cum am spus, nu sunt negociabile, pentru că ar compromite sănătatea şi siguranţa copiilor – dar, chiar şi în aceste cazuri, trebuie să se facă o masă rotundă cu copiii şi să se discute asupra motivelor impunerii acestor limite. În aceşti douăzeci de ani în care am tratat numeroşi pacienţi, am descoperit că unii părinţi erau foarte iubiţi de copiii lor. Nu-i băteau, nu erau autoritari, nu le dădeau bunuri materiale şi nici nu aveau privilegii sociale. Care era secretul? Ei s-au dăruit cu totul copiilor lor, le-au educat emoţiile, şi-au suprapus propria lume peste lumea lor. Au trăit firesc, chiar fără să cunoască principiile pe care le-am discutat referitor la părinţii inteligenţi. Dialogul este un instrument educaţional de neînlocuit. Trebuie să existe autoritate în relaţia părinţi/copii şi profesor/elev, dar adevărata autoritate se cucereşte cu inteligenţă şi dragoste. Părinţii care-şi sărută copiii, îi laudă şi-i stimulează să gândească încă de mici, nu riscă să-i îndepărteze şi să piardă respectul lor. Nu trebuie să ne fie teamă că ne pierdem autoritatea – trebuie să ne fie teamă că ne pierdem copiii. 3. A fi excesiv de critic: a obstrucţiona copilăria celui educat Era un tată extrem de preocupat de viitorul fiului său. Voia ca acesta să fie moral, serios şi responsabil. Copilul nu putea comite greşeli, nici excese. Nu putea să se joace, să se murdărească şi să facă nebunii ca toţi ceilalţi copii. Avea multe jucării, dar ele rămâneau pe rafturi, pentru că tatăl, cu sprijinul mamei, nu admitea dezordinea. Fiecare greşeală, notă proastă la şcoală, sau atitudine necugetată a fiului erau criticate imediat de tată. Nu era doar o critică, ci o succesiune de critici, de multe ori în faţa prietenilor copilului. Critica sa era obsesivă şi insuportabilă. Ca şi cum asta n-ar fi fost de ajuns, dorind să-şi preseze fiul pentru ca acesta să se corecteze, tatăl îi compara comportamentul cu cel al altor tineri. Copilul se simţea ca cea mai dispreţuită dintre fiinţe. Se gândi chiar să renunţe la viaţă, crezând că nu era iubit de părinţii săi. Rezultatul? Fiul a crescut şi a devenit un om bun. Greşea puţin, era serios, moral – dar nefericit, timid şi fragil, între el şi părinţi era o prăpastie. De ce? Pentru că între ei nu exista magia bucuriei şi a spontaneităţii. Era o familie exemplară, dar tristă şi insipidă. Fiul nu numai că a devenit timid, dar şi frustrat. Avea groază de critica celorlalţi. Se temea să nu greşească, aşa că îşi îngropa visele, întrucât nu voia să-şi asume riscuri. Dorind să reuşească, tatăl a comis câteva dintre păcatele capitale ale educaţiei. Şi-a impus autoritatea, şi-a umilit fiul în public, l-a criticat excesiv şi i-a blocat copilăria. Acest tată era pregătit pentru a repara calculatoare, şi nu pentru a educa o fiinţă umană. Fiecare dintre aceste păcate capitale apare peste tot – atât într-o societate modernă, cât şi într-un trib primitiv. Nu criticaţi excesiv. Nu vă comparaţi fiul cu colegii. Fiecare tânăr este o fiinţă unică pe scena vieţii. Comparaţia este educativă, numai când stimulează şi nu umileşte. Daţi-le copiilor voştri libertate pentru a-şi trăi propriile lor experienţe, chiar dacă asta implică anumite riscuri, eşecuri, atitudini prosteşti şi suferinţe. În caz contrar, nu-şi vor găsi drumul în viaţă. Cea mai nefericită modalitate de a-i pregăti pe tineri pentru viaţă, este să-i închidem într-o seră şi să-i împiedicăm să greşească şi să sufere. Serele sunt bune pentru plante, dar pentru inteligenţa umană sunt sufocante. Maestrul maeştrilor are să ne dea lecţii foarte importante în acest domeniu. Atitudinile sale educative îi încântă pe specialiştii cei mai lucizi. El a spus, la un moment dat, că Petru îl va renega. Petru a respins ideea cu vehemenţă. Iisus ar fi putut să-l critice, să-i scoată în evidentă defectele, să-i reproşeze slăbiciunea. Dar care a fost atitudinea Lui? Niciuna. El nu a făcut nimic ca să schimbe ideile prietenului său. L-a lăsat pe tânărul apostol Petru să-şi trăiască experienţele proprii. Rezultatul? Petru a greşit în mod drastic, a vărsat multe lacrimi, dar a învăţat lecţii de neuitat. Dacă nu ar fi greşit şi nu şi-ar fi recunoscut vulnerabilitatea, poate că nu s-ar fi maturizat şi n-ar fi devenit nici odată cel care a fost. Dar întrucât a greşit, a învăţat să fie tolerant, să ierte, să înţeleagă. Stimaţi educatori, trebuie să ţinem minte că cei slabi condamnă, cei puternici înţeleg, cei slabi judecă, cei puternici iartă. Dar nu e posibil să fim puternici, fără să ne cunoaştem limitele. 4. A pedepsi la furie şi a pune limite, fără a da explicaţii copil-suparat-ww.jpgÎntr-o zi, o fetiţă de opt ani se plimba cu nişte prietene într-un centru comercial de lângă şcoala ei. Văzând nişte bani pe o tejghea, i-a luat. Vânzătoarea a văzut-o şi a făcut-o hoaţă. A luat-o de braţ şi a dus-o la părinţi, în timp ce fetiţa plângea. Părinţii au fost disperaţi. Câteva persoane din apropiere se aşteptau ca ei să-şi bată fiica şi s-o pedepsească. În loc de asta, s-au hotărât să mă consulte, ca să ştie ce să facă. Se temeau ca fetiţa să nu devină cleptomană şi să-şi însuşească lucruri care nu-i aparţineau. I-am sfătuit pe părinţi să nu facă o dramă din acel caz. Copiii comit mereu greşeli şi important este ce fac cu ele. Preocuparea mea era să-i fac să-şi atragă fetiţa şi nu s-o pedepsească, i-am sfătuit să stea de vorbă cu ea, singuri, şi să-i explice consecinţele faptei sale. Apoi le-am cerut s-o îmbrăţişeze, pentru că era deja foarte şocată de ceea ce se întâmplase. În plus, le-am spus că dacă doreau să transforme greşeala într-un moment educativ important, trebuia să aibă reacţii greu de uitat. Părinţii s-au gândit şi au făcut un gest neobişnuit. Cum era vorba de puţini bani, i-au dat copilei dublul sumei furate şi au demonstrat convingător că, pentru ei, ea era mai importantă decât toţi banii din lume. I-au explicat că cinstea este demnitatea celor puternici. Această atitudine a făcut-o să gândească. În loc să fi arhivat în memorie atât faptul că este hoaţă, cât şi pedeapsa violentă din partea părinţilor, s-au înregistrat în memorie ocrotirea, înţelegerea, iubirea. Drama s-a transformat într-o poveste de dragoste. Tânăra n-a uitat niciodată că, într-un moment atât de dificil, părinţii au învăţat-o şi au iubit-o. Când a împlinit cincisprezece ani, i-a îmbrăţişat pe părinţi, spunându-le că nici odată nu uitase acel moment extraordinar. Toţi au râs. Nu a rămas nici o cicatrice. Dar un alt caz n-a avut acelaşi deznodământ. Un tată a fost chemat la poliţie, pentru că supraveghetorul îl văzuse pe fiul său furând un CD dintr-un mare magazin. Tatăl s-a simţit umilit. N-a perceput neliniştea băiatului şi faptul că greşeala era o ocazie excelentă de a-şi manifesta maturitatea şi înţelepciunea. Şi-a lovit fiul în faţa poliţiştilor. Ajuns acasă, tânărul s-a închis în camera lui. Tatăl a încercat să forţeze uşa, pentru că şi-a dat seama că tânărul încerca să se sinucidă. Într-un act necugetat, fiul a renunţat la viaţă, considerându-se ultima dintre fiinţele umane. Tatăl ar fi dat tot ce avea pentru a întoarce timpul înapoi, întrucât niciodată nu s-a gândit că-şi va pierde fiul iubit. Vă rog, nu pedepsiţi niciodată când sunteţi nervos. Aşa cum am spus, nu suntem extraordinari şi, în primele treizeci de secunde de furie, suntem în stare să-i rănim pe cei pe care-i iubim cel mai mult. Nu vă lăsaţi înrobiţi de furie. Când simţiţi că nu o puteţi controla, ieşiţi din scenă, în trucât, în caz contrar, veţi reacţiona fără să gândiţi. Pedeapsa fizică trebuie evitată. Dacă daţi câteva palme, ele trebuie să fie simbolice şi însoţite de o explicaţie. Nu durerea indusă de palme va stimula inteligenţa copiilor şi tinerilor. Cea mai bună modalitate de a-i ajuta este să-i faceţi să-şi reconsidere atitudinile, să pătrundă în ei înşişi şi să înveţe să se pună în locul celorlalţi. Practicând acest fel de educaţie, veţi dezvolta în personalitatea tinerilor următoarele caracteristici: capacitatea de (auto)conducere, toleranţa, gândirea echilibrată, siguranţa în momente dificile. Dacă un tânăr v-a supărat, vorbiţi-i de sentimentele voastre. Dacă e nevoie, plângeţi cu el. Dacă fiul vostru a greşit, discutaţi cauzele greşelii, acordaţi-i credit. Maturitatea unei persoane se dovedeşte prin felul inteligent în care corectează pe cineva. Pentru tineri putem fi eroi sau călăi. Nu puneţi niciodată limite, fără să daţi explicaţii. Acesta este unul dintre păcatele capitale cele mai frecvente pe care educatorii le comit – fie ei părinţi sau profesori. în momentele de furie, emoţia intensă blochează câmpurile memoriei. Pierdem capacitatea de a gândi raţional. Opriţi-vă! Aşteptaţi ca intensitatea emoţiei voastre să scadă. Pentru a educa, folosiţi mai întâi tăcerea – şi apoi ideile. Cea mai bună pedeapsă este aceea care se negociază, întrebaţi-i pe tineri ce cred că ar merita pentru greşelile lor. Veţi rămâne surprinşi! Ei vor reflecta asupra atitudinii lor şi, probabil, vor sfârşi prin a-şi da lor înşişi o pedeapsă mai severă decât cea pe care aţi da-o voi. Aveţi încredere în inteligenţa copiilor şi adolescenţilor. Pedepse gen privări şi limitări educă numai dacă nu sunt excesive şi dacă stimulează arta de a gândi. În caz contrar, va fi inutil. Sancţiunea este utilă, numai atunci când este inteligentă. Durerea de dragul durerii este ceva inuman. Schimbaţi-vă paradigmele educaţionale. Lăudaţi-l pe tânăr, înainte de a-l corecta sau de a-l critica. Spuneţi-i cât este de important, înainte de a-i vorbi despre defect. Consecinţa? El vă va primi mai bine observaţiile şi vă va iubi pentru totdeauna. 5. A fi nerăbdător şi a renunţa să mai faci educaţie copil-dificil-ww.jpgEste vorba despre un elev foarte agresiv şi neliniştit, care în mod frecvent tulbura clasa şi provoca dezordine. Era insolent şi-i insulta pe toţi. Repeta deseori aceleaşi greşeli. Părea incorigibil. Profesorii nu-l suportau. Au hotărât să-l elimine. Înainte de eliminare, a intrat în scenă un profesor care s-a hotărât să investească în acest elev. Toţi considerau că era pierdere de timp. Chiar neavând sprijinul colegilor, el a început să stea de vorbă cu tânărul, în pauze. La început era doar un monolog, doar profesorul vorbea. Încet-încet, el a început să-l implice pe elev în conversaţie, să glumească şi să-l invite la o îngheţată. Profesorul şi elevul au construit o punte între lumile lor. Aţi construit vreodată o punte ca aceasta, cu persoanele dificile? Profesorul a descoperit că tatăl elevului era alcoolic şi-i bătea, şi pe el şi pe mama lui. A înţeles că tânărul, aparent insensibil, de fapt plânsese mult, iar acum lacrimile i se uscaseră. A înţeles că agresivitatea lui era o reacţie disperată a cuiva care cerea ajutor, dar nimeni nu reuşea să-i descifreze limbajul. Strigătele lui erau tăcute. Era foarte uşor să-l judeci. Suferinţa mamei şi violenţa tatălui produseseră zone de conflict în memoria băiatului. Agresivitatea lui era un ecou al agresivităţii pe care o primea acasă. El nu era un agresor – era o victimă. Lumea lui emoţională nu avea culori. Nu i s-a dat dreptul să se joace, să zâmbească şi să privească viaţa cu încredere. Acum era pe punctul de a pierde dreptul de a învăţa, de a avea unica şansă de a de veni un om deosebit. Era pe punctul de a fi eliminat. Luând cunoştinţă de situaţie, profesorul a început să şi-l apropie. Tânărul a simţit că cineva ţine la el, îl sprijină şi-l preţuieşte. Profesorul a început să-i educe emoţia. El şi-a dat seama, chiar din primele zile, că în spatele fiecărui elev nesociabil, a fiecărui tânăr agresiv, se află un copil care are nevoie de afecţiune. Peste câteva săptămâni, toţi au fost uimiţi de schimbarea lui. Băiatul revoltat a început să-i respecte pe ceilalţi. Tânărul agresiv a început să fie afectuos. A crescut şi a devenit un adult extraordinar. Şi totul s-a întâmplat pentru că cineva nu a renunţat la el. Toţi vor să educe tineri docili, dar cei care ne fac să ne simţim frustraţi sunt aceia care ne testează calitatea de educatori. Copiii voştri complicaţi sunt cei care vă testează dimensiunea iubirii. Elevii voştri insuportabili sunt cei care vă testează calitatea umană. Părinţii inteligenţi şi profesorii fascinanţi nu renunţă la tineri, chiar dacă aceştia îi decepţionează şi nu le oferă o compensaţie imediată. Secretul lor este răbdarea, obiectivul lor este educarea afectivităţii. Mi-ar plăcea să cred că tinerii care azi vă decepţionează, ar putea fi cei care vă vor dărui multă bucurie în viitor. Este suficient să investiţi în ei. 6. A nu te ţine de cuvânt parinti-comunicare-ww.jpgO anumită mamă nu ştia să-i spună “nu” fiului ei. Cum nu suporta cererile, încăpăţânările şi agitaţia copilului, voia să-i satisfacă toate necesităţile şi dorinţele, dar nu reuşea întotdeauna şi, ca să evite altercaţiile, promitea ceea ce nu putea îndeplini. Îi era teamă să-şi frustreze fiul. Acea mamă nu ştia că frustrarea e importantă pentru procesul de formare a personalităţii. Cel care nu învaţă cum să reacţioneze în faţa pierderilor şi frustrărilor, nu va reuşi să se maturizeze niciodată. Mama evita conflictele de moment, dar nu ştia că pregătea o cursă emoţională pentru fiu. Care a fost rezultatul? Acel copil şi-a pierdut respectul pentru mamă. A început s-o manipuleze, s-o exploateze şi să se certe violent cu ea. Povestea e tristă, căci fiul îşi preţuia mama doar pentru ceea ce avea ea – şi nu pentru ceea ce era cu adevărat. Când a ajuns adult, acel băiat a avut conflicte grave. Pentru că şi-a petrecut viaţa văzându-şi mama disimulând şi neţinându-şi cuvântul, a proiectat asupra mediului social o neîncredere cumplită. A dezvoltat o emoţie nesigură şi paranoică – credea că toată lumea voia să-l amăgească. Avea mania persecuţiei, nu reuşea să lege prietenii stabile, nici să-şi menţină un loc de muncă. Relaţiile sociale sunt un contract semnat pe scena vieţii. Nu îl încălcaţi. Nu vă disimulaţi reacţiile. Fiţi cinstiţi cu tinerii. Nu comiteţi această greşeală capitală. Îndepliniţi ceea ce aţi promis. Dacă nu puteţi, spuneţi „nu” fără teamă – chiar şi atunci când copilul vostru face o criză. Şi dacă greşiţi în acest domeniu, întoarceţi-vă şi cereţi scuze. Greşelile capitale în educaţie pot fi soluţionate, când sunt corectate rapid. Încrederea este un edificiu greu de construit, uşor de demolat şi foarte greu de reconstruit. 7. A distruge speranţa şi visele copil-vise-ww.jpgCel mai mare păcat capital pe care-l pot comite educatorii este acela de a distruge speranţa şi visele tinerilor. Fără speranţă nu există drum, fără vise nu există motivaţie pentru a înainta. Lumea se poate prăbuşi peste cineva, acel cineva poate să fi pierdut totul în viaţă – dar dacă are speranţă şi vise, are strălucire în ochi şi bucurie în suflet. Era un anumit tată foarte nerăbdător. Avea o cultură academică înaltă. În universitate, toţi îl respectau. Afişa seninătate, elocvenţă şi perspicacitate în deciziile care nu implicau emoţia. Cu toate acestea, când era contrazis, îşi bloca memoria şi reacţiona agresiv. Asta se întâmpla, în principal, când ajungea acasă. În departamentul său era sobru, dar acasă era un om insuportabil. Nu avea răbdare cu copiii săi. Nu tolera nici cea mai mică deziluzie. Când a aflat că unul dintre ei începuse să consume droguri, reacţiile lui – care deja erau negative -au devenit foarte agresive. În loc să-l îmbrăţişeze, să-l ajute şi să-l încurajeze, a început să distrugă speranţa fiu lui. Spunea: „Nu vei face nimic în viaţă”, „Vei fi un ratat”. Comportamentul tatălui îl deprima şi mai mult pe fiu şi-l purta şi mai mult către refugiul în droguri. Din nefericire, tatăl nu s-a oprit aici. Pe lângă faptul că i-a distrus speranţa băiatului, i-a blocat visele şi capacitatea de a avea zile fericite. Spunea: „Nu mai ai nici o şansă!” „Îmi aduci numai necazuri”. Unele persoane care îl cunoşteau mai bine pe tată erau de părere că el avea dublă personalitate. Dar, din punct de vedere ştiinţific, nu există dublă personalitate. Ceea ce există sunt două câmpuri distincte de lectură a memoriei, citite în împrejurări distincte – iar rezultatul înseamnă gânduri şi reacţii complet diferite. Mulţi oameni sunt mieluşei cu cei din afară şi lei cu membrii familiei. Cum se explică acest paradox? Faţă de cei din afară se înfrânează şi nu deschid anumite „mlaştini” ale memoriei – adică arhivele care conţin zone de conflicte. Cu cei mai intimi, aceste persoane îşi pierd controlul şi deschid „periferiile” subconştientului. În acel moment ies la suprafaţă furia, nesăbuinţa şi critica obsesivă. Acest mecanism e prezent la toţi oamenii, în mai mare sau mai mică măsură – chiar şi la cei mai înţelepţi. Toţi avem tendinţa de a-i răni pe cei pe care-i iubim cel mai mult. Dar nu putem fi de acord cu aşa ceva. Dacă acceptăm, riscăm să distrugem visele şi speranţa celor foarte dragi nouă. Tinerii care-şi pierd speranţa au greutăţi enorme în a-şi depăşi conflictele. Cei care-şi pierd visele vor fi mohorâţi, nu vor străluci, vor gravita mereu în jurul nefericirii lor emoţionale şi a eşecurilor. A crede că după cea mai agitată noapte, urmează cel mai frumos răsărit este fundamental pentru o sănătate psihica bună. Nu contează dimensiunea obstacolelor, ci dimensiunea motivaţiei noastre de a le depăşi. Una dintre cele mai mari probleme în psihiatrie nu este gravitatea unei boli – fie ea o depresie, fobie, anxietate sau dependenţă de medicamente – ci pasivitatea sinelui. O persoană pasivă, fără speranţă, fără vise, deprimată şi care-şi acceptă necazurile ar putea să-şi ducă problemele până la mormânt. Una activă, plină de voinţă şi îndrăzneaţă, poate învăţa să-şi administreze gândurile, să reconstruiască filmul subconştientului şi să facă lucruri care depăşesc imaginaţia. Psihiatrii, medicii, profesorii şi părinţii sunt vânzători de speranţă, comercianţi de vise. Un om se sinucide, doar când visele i se risipesc şi speranţa îi dispare. Fără vise, nu există suflu emoţional. Fără speranţă, nu există curaj pentru a trăi. Augusto Cury – “Parinti straluciti, profesori fascinanti”

O primă calitate necesară unei mame cred că este să fie credincioasă, în sensul de a trăi credința în Dumnezeu, cât mai profund și mai practic cu putință. Această calitate o va ajuta să fie conștientă de sensul vieții omului pe pământ și să-i crească pe copiii ei în armonie cu acest sens, care depășește cerințele vieții ca supraviețuire sau viețuire. O a doua calitate necesară o consider a fi dragostea, ca dăruire conștientă și liberă de sine. Iar a treia, dar nu ultima, cred că este responsabilitatea, capacitatea de a-și asuma consecințele oricărui gest, cuvânt sau gând. Nu mă refer la responsabilitatea că „socoteala” pe care va trebui să o dau pentru fiecare alegere. Ci ca asumare, în vederea continuării vieții în plinătatea sensului pe care i-l dăm, liber și conștient. Astfel, nici un eveniment exterior n-o va putea impiedica să fie o mamă bună, atât omenește, cât și duhovnicește. Maica Siluana Vlad Sursa: luminaortodoxiei.com

Un copil va fi sau nu va fi credincios si in raport de credinta mamei sale. Un mare procent din credinta mamei se transmite copilului cand este inca in pantecele mamei sale. Responsabilitatea revine direct mamei, dar indirect si tatalui cu care femeia convietuieste. Viata duhovniceasca a unui om incepe din momentul zamislirii si se deruleaza pe tot timpul sederii sale in pantecele mamei pe timpul celor noua luni de gestatie materna. Acest mare adevar il simteam, dar nu puteam sa il explic. Mi-a fost dat sa-l aflu la aceeasi intensitate si la acelasi ison duhovnicesc la cei doi mari parinti sfinti inaintea lui Dumnezeu - Cuviosul Paisie Aghioritul din Muntele Athos si la Parintele Arsenie Boca din Manastirea Prislop. De asemenea, parintele Teofil de la Manastirea Sambata, cu amuzamentul sau specific, il cita tot pe parintele Arsenie zicand la niste frati ca "voi sunteti sinteza harababurii din casa parintilor vostri". intr-adevar, un copil este o sinteza a celor doi parinti in adevaratul sens al cuvantului. Copilul copiaza genetic pe parintii sai, pe tata sau pe mama, dar se duce inapoi pana la al patrulea neam. Uneori observam ca seamana foarte bine cu bunicul dupa tata sau cu cel dupa mama. Este o mare taina genetica umana si din pacate de cei mai multi oameni nebagata in seama, lasata la voia intamplarii. Or, Sfanta Biserica ne pune la indemana un arsenal de antidoturi cu potential de igienizare si chiar vindecare intr-o anumita masura a arborelui genealogic. Spovedania, credinta puternica, faptele bune, postul rugaciunea, milostenia sunt unele din medicamentele recomandate de Biserica de terapie a arborelui genealogic. Noua ni se pare ca odata cu moartea parintilor, bunicilor sau celor apropiati ai nostri se produce o ruptura definitiva, dar nu-i adevarat, este numai o despartire temporara. Legatura dintre noi va fi vesnica, indisolubila. Neamul fiecaruia dintre noi este un intreg tainic. Este o interdependenta intre membrii aceluiasi neam. Cat de mare insemnatate are starea mamei asupra copilului pe care il are in pantece! Tot ceea ce are mama in mintea ei, in inima ei, in comportarea ei atunci cand este insarcinata cu copilul se transmite acestuia. Orice bucurie, orice stres, pe care-l are femeia se transmite copilului. Copilul face parte din fiinta ei in acel moment si este o copie a tot ceea ce este ea in acea perioada de noua luni de zile. Daca mama este echilibrata si infranata in pornirile sale, copilul mosteneste si se va naste cu acel echilibru, dar daca nu este echilibrata ci dimpotriva foarte dezordonata si indiferenta, de asemenea copilul se va naste cu acea gena de dezechilibru, de dezordine si ii va fi greu si poate imposibil de a se redresa toata viata. Observam ca unii oameni se nasc foarte intunecati si nu numai ca nu cunosc lumina, dar nici nu vor sa o cunoasca si se opun cu indarjire impotriva luminii si a binelui inradacinata in adancul fiintei lor ca mostenire de la parinti. Multi dintre ei sunt irecuperabili in viata si asa se sfarsesc. Ce important este ca femeia cand este gravida sa se roage, sa incerce pe cat ii este cu putinta sa fie buna, sa fie iertatoare, sa nu urasca, sa nu invidieze, cu alte cuvinte sa traiasca in acea lumina a harului Duhului Sfant si acele stari se vor transmite copilului. El se naste cu aceste inclinatii: sa se roage, sa fie bun, sa fie iertator, sa nu invidieze si poate toata viata va fi asa, daca si el va concretiza si va fructifica acele inclinatii pozitive genetice. Daca femeia gravida fumeaza are inclinatii pacatoase, nu se infraneaza de la tentatiile pacatoase, copilul se naste cu acele malformatii si poate toata viata va fi o copie a mamei sale in comportare. Deci, un copil incepe sa se educe de catre mama inca din pantece. El, sarmanul copil, este sinteza celor doi parinti in momentul conceperii, mosteneste bagajul genetic al celor doi parinti. Dar, dupa aceea evolueaza pe parcursul sederii celor noua luni in pantecele mamei sale si primeste ceea ce ii da mama ca hrana spirituala si materiala, nascandu-se dupa aceea sanatos trupeste si sufleteste. Barbatul are si el marea obligatie ca atunci cand nevasta este insarcinata sa-i creeze cadru ambient, sa o ajute cat mai mult, sa-i creeze lumina, pace, liniste, dragoste. El, ca barbat, in acel moment nu are ce sa-i transmita copilului direct, dar indirect prin raportul pe care il are fata de femeia sa influenteaza pe copil in rau sau in bine. Barbatul trebuie sa se fereasca sa nu o supere pe nevasta lui gravida cu nimic. Sa nu o certe sa nu o tulbure cu starea lui negativa, deoarece daca el este tulburat, acea stare tulburatoare i-o transmite femeii lui, iar femeia, odata ce primeste starea aceea negativa de tulburare, automat i-o transmite si copilului si copilul devine tulburat si nelinistit. Deci, iata influenta unde poate ajunge. Daca tata se bucura, se bucura si femeia lui gravida si se bucura si copilul lor din pantece. Si medicina recunoaste ca raporturile sexuale, mai ales in ultimile luni cand este femeia gravida, nu-i fac bine nici ei nici copilului, de asemenea Biserica cu atat mai mult recomanda abstinenta, infranare in acele ultime luni foarte critice. Aici il ajuta pe barbat foarte mult credinta ca sa poata sa se infraneze si sa constientizeze aceasta infranare. Deoarece, pentru acea pofta trupeasca de la care barbatul nu se infraneaza si o tulbura pe femeia lui si copilului i se transmite acel duh al desfranarii si poate sa-l afecteze toata viata. Am intalnit un asemenea caz cand barbatul nu s-a infranat pe parcursul perioadei cand femeia lui era gravida si copilul s-a nascut cu aceasta patima in el si de mic copil facea acest pacat si nu a putut sa se lase toata viata lui, devenind un desfranat notoriu, irecuperabil. Iata ce mare responsabilitate au parintii fata de copiii lor inca din pantece. FEMEIA GRAVIDA TREBUIE SA SE IMPARTASEASCA FOARTE DES! Sfintii Parinti vazand marea responsabilitate si greutate ce poarta femeia cand este insarcinata au dezlegat ca sa se poata impartasii cu Trupul si Sangele Mantuitorului indiferent de canonul pe care il are sau ce pacat ar fi facut ea. Deci, femeia cand este gravida sa se impartaseasca in fiecare luna macar cu 2-3 zile de post daca nu poate sa tina mai multe zile. Acea impartasanie ea nu o ia pentru vrednicia ci, asemenea unui om normal, ci pentru ajutorul copilului. Este foarte important ca sa se impartaseasca, ajuta foarte mult pe copil, il intareste, il lumineaza, ii da sanatate, il fereste de boli. Copilul, prin Sfanta impartasanie, pe de o parte se impartaseste cu Hristos, iar pe de alta parte isi incepe viata duhovniceasca inca din pantece, incepe sa-l cunoasca pe Hristos inainte de nasterea sa pe acest pamant. Este pacat sa-l lipsim pe copil de Hristos. El trebuie obisnuit de atunci. Imi pare foarte rau ca aceste invataturi nu au fost suficient de lamurite de catre preoti in Biserica si multa lume a fost si este lipsita de aceasta informatie capitala pentru o viata autentic crestina si pentru o sanatate bioetica a societatii. Orice om are nevoie de Biserica si de Hristos, dar mai ales femeia gravida are nevoie extraordinar de mult pentru ca are o viata in ea, mai poarta grija de inca o viata si trebuie sa fie ajutata de catre cei din jur. Spovedania si Impartasania este cel mai mare ajutor pentru ea din toate punctele de vedere. Extras din Sfaturi duhovnicesti ale Arhim. Ioachim Parvulescu, Repere morale pentru o viata crestin-ortodoxa, Sfanta Manastire Lainici 2004.

La 22 septembrie, ora 12.00, va avea loc Pelerinajul Tinerilor. Al şaselea an consecutiv, în preajma sărbătorii Înălţarea Sf. Cruci, liceeni, studenţi şi oameni de bună credinţă se deplasează pe jos de la Universitatea de Stat din Moldova spre Mănăstirea Sireţi (16 km). Astfel, duminică,  22 septembrie după Sf. Liturghie se va săvârşi Acatistul Sf. Nicolae şi se va porni la drum de la Biserica Universităţii de Stat din Moldova (str. Mihail Kogălniceanu 67). Pelerinii vor purta cruci, steaguri, icoane şi vor intona cântări duhovniceşti. Procesiunea se va deplasa pe străzile A. Mateeevici până la str. V. Lupu, apoi pe str. A. Sciusev, bd. Ştefan cel Mare, Calea Ieşilor. Va urma deplasarea pe traseul Chişinău-Străşeni până la semaforul din or. Vatra, apoi peste calea ferată spre satul Sireţi. La benzinăria Lukoil de la ieşirea din oraş, aproximativ la ora 14.30, se vor alătura pelerini din satele Ghidighici, Durleşti, Dumbrava şi alte localităţi din municipiu. La intesecţia ce duce spre Truşeni se vor alipi credincioşii din comuna Truşeni, iar la semaforul din or. Vatra pelerinii din Vatra şi Cojuşna. La Mănăstirea Sireţi va fi oficiat un Te-Deum de mulţumire, după care va fi săvârşită slujba Privegherii. Va urma închinarea la sfintele moaşte şi o agapă creştină. În seara zilei pelerinii vor reveni la Chişinău cu autocare comandate. Îndemnăm toţi tinerii să participe la acest pelerinaj, care constituie un act spiritual de mulţumire adusă lui Dumnezeu pentru binefacerile primite de la El; astfel pelerinajul este în sine un act de asceză şi o jertfă de gratitudine. Să nu uităm, că astfel de acţiuni reprezintă o adevărată mărturisire a credinţei, mai ales în aceste timpuri de apostazie tot mai evidentă. informații suplimentare la nr. de tel: 079481586

În sufletul fiecăruia, chiar şi al celui mai mare păcătos, există o sămânţă de bine, răul în­suşi fiind, uneori, o consecinţă a denaturării acelui bine aflat în germen.   Iată ce poate face iubirea! Dragostea creştină nu insistă asupra neîmplinirilor altuia, ci caută să le acopere. Fiecare avem lipsuri, fiecare putem deveni dezagreabili pentru unii dintre semenii noştri, prin anumite particularităţi ale noastre, fiecare ne putem întâlni în viaţă cu asemenea situaţii. Viaţa ar deveni insuportabilă, dacă am sta să luăm în seamă orice răbufnire de nemulţu­mire şi orice criză de irascibilitate, dacă am cere explicaţii şi scuze pentru orice ofensă. Până şi relaţiile noastre de fa­milie ar deveni imposibile. Iubirea acoperă păcatele, căutându-le şi găsindu-le scuze. În sufletul fiecăruia, chiar şi al celui mai mare păcătos, există o sămânţă de bine, răul în­suşi fiind, uneori, o consecinţă a denaturării acelui bine aflat în germen. Iubirea este înţelegătoare şi compătimitoare. Iubirii îi place să găsească oriunde şi oricând binele, crede în el, îl caută peste tot. Este un dar de la Dumnezeu care ne îndeamnă să ne purtăm cu blândeţe faţă de lipsurile altora, rămânând mereu exigenţi şi severi faţă de noi înşine. Nu este o formă de laşitate, ci acea iubire cerească, superioa­ră, care, în loc să se cufunde în beznă, caută faţa luminoa­să a omului. Iubirea îi iartă şi pe cei cu inima împietrită, le găseşte scuze celor ce îi osândesc pe alţii.  Să nu ui­tăm că iubirea adevărată, care rămâne mereu neclintită, nu vine de la noi, ci de la El. Cu cât vom trăi mai aproape de izvor, cu atât mai mult şi mai statornic vom putea sorbi din apele lui. (Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu: 366 cuvinte de folos pentru toate zilele anului, Editura Sophia, p. 95) www.doxologia.ro 

Doi tineri care se iubesc încă fără a fi ajuns la nivelul mai coborât al plăcerilor trupești văd, fiecare din ei, taina celuilalt. Si cred ca nici unul dintre ei n-ar voi sa-l defineasca pe celalalt. Celalalt ramane un mister nedefinit, si infinitul se intinde dincolo de marginile lumii acesteia, se intinde pana la Dumnezeu… Trăiesc într-un fel prezența negrăită a lui Dumnezeu între ei. Și aceasta îi face să se înalțe peste ei, să se înalțe spre acel izvor al iubirii, al apropierii între oameni, al trebuinței lor unul de altul și, poate că asta înseamnă o neașteptată înălțare a sufletului. “…se spune în Geneză “şi vor fi amândoi un trup”, dar trup aici nu are numai sens de trup material, ci vor fi amândoi o unitate. Spune undeva Sfântul Ioan Gură de Aur: “Omul nu este întreg dacă este numai bărbat, nu este întreg dacă este numai femeie. Omul întreg este bărbat şi femeie”. Acest lucru îl dezvolta Evdokimov, am spus şi eu în Dogmatica mea, în legătură cu taina căsătoriei, că omul întreg este şi bărbat, şi femeie. Dar, precum bărbatul nu este numai trup, ci este şi suflet, la fel ca şi femeia, ei se întregesc reciproc şi simt nevoia să se întregească şi sub raport spiritual. Femeia are un fel de admiratie, o încredere în barbat, ca el este mai tare si o poate ajuta în viata si admira o anumita forta, dar nu numai o forta trupeasca, ci si spirituala, o capacitate de discernamânt. Barbatul admira la femeie delicatetea ei, capacitatea ei de a aduce o dulceata în viata, de a-l mângâia, de a-l încuraja în felul ei; adica, ei se întregesc si spiritual. Viata barbatului ar fi prea opaca daca ar fi numai a lui, si iarasi, viata femeii ar fi un sentimentalism salciu, dar si un sentiment de neputinta, de gol. Ea trebuie sa mângâie pe cineva. Si barbatul iarasi, trebuie sa ajute pe cineva; ei se intregesc… O dragoste care trebuie sa inainteze cat mai mult posibil in plan spiritual, purtand si trupul in acest plan. (…) Iubirea sta intr-un sentiment de raspundere fata de importanta celuilalt, fata de valoarea celuilalt, fata de mantuirea celuilalt. Daca-l iubesc, tin sa se mantuiasca. - Gabriel Marcel, citat mereu de Parintele Galeriu, spune: “Cand spun cuiva te iubesc, spun tu nu vei muri niciodata”. - Asa este. “Te iubesc” este o concluzie ca celalalt nu va muri. Te iubesc, nu vreau sa mori spiritual in vesnicie. Celalalt poate muri pentru mine daca nu arat iubire, rabdare. Orice taina este o putere ce ti s-a dat de la Dumnezeu. Dar aceasta putere te angajeaza si pe tine, cu efortul si vointa ta…” (din cartea Şapte dimineţi cu Părintele Stăniloae – convorbiri intre Sorin Dumitrescu si parintele Dumitru Stăniloae) “Iubirea e un uriaş plus de cunoaştere, producând în acelaşi timp un uriaş plus de viaţă în cel iubit şi în cel care iubeşte, dezvoltând la maximum fiinţa lui şi a mea. Dar această cunoaştere nu poate fi captată în concepte… În iubirea ce o am eu de tine, care merge până la uitarea de eul meu, ca să te pun în locul lui pe tine, natura umană repartizată în persoane îşi biruieşte împărţirea şi se regăseşte pe sine în unitatea ei, fapt care-i produce o bucurie debordantă. Repartizarea în persoane a fost şi este necesară tocmai pentru că în iubirea reciprocă dintre ele să-şi descopere o valoare şi o frumuseţe pe care altfel n-ar fi putut-o descoperi. Unitatea descoperită prin iubire a firii repartizate în subiecte e alt fel preţuită şi de aceea alimenteaza o bucurie şi o afecţiune neîncetată… Noi cel realizat prin dragoste este semn, salut, chemare, revendicare, îmbrăţişare a existenţei umane în ea însăşi, cu un cuvant: întâlnire. Întâlnirii din dragoste i-am putea spune mai degrabă regăsire. Acesta este sentimentul încercat de două fiinţe care şi-au deschis sufletul în dragoste… De aici, sentimentul celui ce iubeşte, că în cel iubit îşi regăseşte casa, după ce a rătăcit pe afară.” (Pr. Dumitru Stăniloae, Mistica) “Individualistul nu sufera de dor. Dar el nici nu a strabatut prin cunoastere la esenta cea mai frumoasa a altuia. Lui ii este indiferent din punct de vedere afectiv ca este sau nu este cineva langa el. El nu sufera de absenta cuiva. El nu cunoaste afectiv propriu-zis pe nimeni, decat pe sine insusi, si nici pe sine insusi nu se cunoaste afectiv, deci nu se are deschis in ceea ce este mai adanc si mai uman in el. El duce o existenta introvertita. Este interesat numai de el. Dar si introvertirea lui se opreste la un zid chiar in fiinta proprie, dincolo de care nu poate trece. In dor, omul este cu totul la cel pe care-l iubeste. Este cu intelegerea adanca in acela, dar, in acelasi timp,in dor se cunoaste omul pe sine insusi, cum nu se cunoaste in afara dorului. Cel ce doreste se depaseste pe sine, dar se cunoaste intr-un mod mai deplin, pe cand egoistul nu se vede decat pe sine, dar foarte ciuntit, caci nu e preocupat decat de satisfacerea pasiunilor sale. … Dorul descopera taina negraita a persoanei dorite.” (Dumitru Staniloae)

Într-o vreme părintele Arsenie nu se simţea deloc bine, trebuia să stea mai mult la pat. Tocmai atunci a venit să-l viziteze un bărbat, să tot fi avut vreo cincizeci şi cinci de ani. Când l-a văzut, părintele Arsenie nici n-a vrut să audă de sfaturile noastre – s-a dat jos din pat şi s-a dus să-şi întâmpine musafirul. Nădejda Petrovna a pregătit cina, după care părintele Arsenie a dispărut în odaia lui cu oaspete cu tot!  Au vorbit până în zori - în noaptea aceea patul părintelui Arsenie nici n-a mai trebuit desfăcut.  Dimineaţa părintele Arsenie a slujit împreună cu părintele Matei liturghia la care am luat parte, Nadejda Petrovna şi cu mine. După aceea, cât a fost ziua de lungă, iar au vorbit. Cu greu au putut fi convinşi să se întrerupă ca să mănânce ceva. În seara aceea, la cină, am băgat de seamă că părintele Arsenie se simte mult mai bine. Se uita cu mare drag la părintele Matei.  Părintele Matei a rămas la noi şase zile. La sfârşitul celei de-a patra zi mi-a povestit o sumedenie de lucruri din viaţa lui. Povestea lui m-a mişcat foarte tare. I-am cerut îngăduinţa să aştern în scris cele istorisite de el atunci.  Iată rodul acelor însemnări:  În aprilie 1941, a povestit părintele Matei, am fost pe neaşteptate mobilizat. Pe atunci aveam douăzeci şi opt de ani şi soţia mea Ludmila douăzeci şi cinci. Ne căsătoriserăm dintr-o mare dragoste. Viaţa departe unul de altul era pentru amândoi un chin. Ne scriam în fiecare zi. În primele luni de armată nu-mi găseam rostul, nu-mi aflam pacea, Ludmila era totul pentru mine. Cred că o iubeam chiar mai mult decât pe copiii noştri, dacă se poate aşa ceva. Soţia mea e înzestrată cu o voinţă uriaşă, e foarte statornică în principiile sale, spune întotdeauna adevărul şi are o inimă de aur. Dragostea îmi era împărtăşită. Mă iubea şi ea la fel de mult.  Eu am studiat fizica, iar Ludmila a terminat Institutul Pedagogic şi era profesoară de şcoală medie.  Când a izbucnit războiul, am luat parte încă de la început la lupte grele. Scriam des acasă, dar abia mai târziu am aflat că scrisorile mele n-au ajuns niciodată. Bineînţeles că nici eu nu primeam scrisori. Am fost de câteva ori rănit, am stat prin spitale în Urali şi în Siberia, şi în tot acest timp i-am scris mereu Ludmilei şi primeam şi eu scrisori de la ea. Dar cum am ajuns din nou pe front, s-a terminat iar cu scrisorile.  În februarie 1945 am fost grav rănit. În ziua de 7 mai, după ce mă mai înzdrăvenisem, am fost trimis la Praga. Atunci am auzit că s-a terminat războiul. Aveam pieptul plin de medalii, iar inima plină de dorul casei. La şase zilei de la victorie am fost arestat. Pe 1 iunie am fost condamnat la moarte prin împuşcare, dar verdictul a fost schimbat: doisprezece ani de închisoare! Acuzaţia, falsă, fusese urzită de superiorul meu, un ofiţer care pretindea că am condus o campanie de partea germanilor, împotriva patriei mele. Am căutat eu să arăt, atât la interogatoriu cåt şi la tribunal, că totul era o minciună, dar n-a ajutat la nimic. Nu-l credeau decât pe superior. Mai târziu am aflat că şi cu alţi prieteni ai mei procedase la fel. Umbla dupã promovare!  Am stat în lagăr până în 1957. Într-unul din ele l-am cunoscut pe părintele Arsenie şi m-am legat foarte mult de el. Pe atunci ajunsesem şi eu să fiu credincios, datorită unui alt prizonier din lagăr.  Familia mea nu ştia că am fost arestat şi că mă aflu în lagăr. N-avusesem cum să-i înştiinţez. Toată nadejdea mea era ca Ludmila să fi aflat de la autorităţi, sau de la prieteni.  Ultimii ani de detenţie i-am petrecut în pustietăţile Siberiei. Am fost eliberat în 1957, dar a mai trebuit să fac trei luni de muncă în Norilsk. De acolo am scris la Moscova, întrebând de familia mea, dar n-am primit răspuns. Îmi căutam cu disperare familia. La început am încercat să dau de ei pe căi oficiale, care însă nu au dus nicăieri. Atunci am început să-i caut de unul singur. Am întrebat mai întâi pe la prieteni. Am aflat că Ludmila fusese evacuată la Kostroma. M-am dus acolo, arzând de nerăbdare, şi totodată măcinat de griji.  Am ajuns la Kostroma pe seară, şi am început să caut strada unde locuiau. Când în sfârşit am găsit-o se lasase seara, era ora nouã. Am bătut la uşă. Mi-a deschis un bărbat. Cånd m-a văzut, a tresărit şi s-a tras repede un pas înapoi, după care a spus:  - Intră, Alexandr Ivanovici!  Am intrat şi mi-am scos haina. Necunoscutul a rămas nemişcat, privindu-mã în tăcere, apo s-a întors către uşă şi a strigat:  - Ludmila! A venit cineva la noi!   A intrat Ludmila. Când m-a văzut, s-a repezit la mine gemând, scăldată toată în lacrimi:  - Saşa! Saşa! Unde ai fost?  Mă îmbrăţişează, mă sărută, iar eu uit de toate. Pentru mine nu mai există nimic altceva pe lumea asta. O strâng în braţe, îi sărut mâinile, faţa, şi-i simt inima bătând tare, tare de tot. Cât timp a trecut, nu ştiu. Dar când m-am uitat la bărbatul care-mi deschisese uşa, am văzut pe chipul lui atâta suferinţă, atâta durere, că nici măcar nu pot să încerc s-o descriu! Am întrebat:  - Liuda, cine-i?  Ludmila s-a tras înapoi de lângă mine, s-a uitat la noi amândoi şi, cu un caier straniu în glas, a spus:  - E soţul meu!  Atunci abia am înţeles. Se sfârşise. Mă simţeam cu totul neajutorat, pierdut. M-am aşezat pe un scaun.  - Şi cu mine cum rămâne?  Tăceau amândoi.  Mi-am luat capul în mâini şi am început să plâng în hohote. Tremuram tot, şi plângeam, cum nu mai plânsesem niciodată în viaţa mea. Eram deznădăjduit.  Am simtit cum cineva mă cuprinde de umeri şi-mi spune cu blândeţe:  - Linişteşte-te. Spune-ne ce-a fost cu dumneata în toţi anii aceştia.  Mi-am ridicat capul şi în faţa mea stătea soţul Ludmilei mele, care îmi vorbea. Stătea pe un scaun în fata mea, pe când Ludmila rămăsese aşa, în picioare. M-am uitat la ea, încă nedezmeticindu-mă. Gândurile nu se încâlceau. Din nou totul în jurul meu a pierit, şi n-o mai vedeam decât pe ea. Era foarte palidă, şi ochii imenşi îi erau plini de lacrimi şi de durere. Stătea şi se uita, când la mine, când la Boris (am aflat mai târziu cum se numeşte).  Era la fel de frumoasă ca înainte. Era Ludmila mea, iubita mea, soţia mea, care nu mai era a mea. Era ea, cea pentru care trăisem în toti aceşti ani cumpliţi. Pe chipul lui Boris se citea aceeaşi suferinţă, aceeaşi neputinţă.  - Povesteşte-ne, te rog, spuse el încet.  Le-am povestit. Cred că am vorbit mult. Cum am scris tot timpul scrisori, şi cum am fost trimis la Praga, cum am fost arestat, cum am primit doisprezece ani de lagăr. Le-am spus tot şi apoi am tăcut. Tăceau şi ei. Deodată, ca dintr-o ceată groasă, mi-a fulgerat gândul la Dumnezeu şi L-am chemat! ,,O, Doamne, ajută-ne! Tu ştii ce e drept! Judecă Tu!"  Ludmila s-a apropiat de mine, înconjură masa care ne despărţea.  - Saşa, iartă-mă! Sunt vinovată înaintea ta. Dacă am văzut că nu mai primesc nicio veste, am întrebat, am aşteptat. Dar întotdeauna venea acelaşi răspuns: „Dat dispărut”. Am crezut că ai murit... Ultima scrisoare de la tine era din Praga. L-am întâlnit pe Boris, l-am îndrăgit; m-am căsătorit cu el după patru ani de când ne cunoscuserăm. A venit şi o fiică, pe lângă cei doi fii ai noştri. O cheamă Nina, are şapte ani. Iartă-mă!  Doar eu sunt de vină! Nu te-am aşteptat destul... lartă-mă!  Vorbea plângând.  Ce era de făcut? Ce trebuia să fac? Nu ştiam. Nu vedeam nicio ieşire, nici unul din noi nu vedea. Am zărit pe perete, înrămată, o fotografie de-a mea de dinainte de război. Într-o clipă, o lumină nouă a căzut asupra nefericirii mele. Simţămintele acuzatoare s-au risipit, sufletul mi s-a umplut de căldură. Ea nu mă uitase! Îşi amintise mereu de mine şi cu adevărat nu era nimeni de vină! Dar acum, ce era de făcut?  În odaie se aşternuse o tăcere grea. Tăcerea apăsătoare, tristă, a durerii.  - Unde sunt copiii?  - S-au dus la bunica lor. Rămân peste noapte acolo.  M-am uitat la soţia mea. Ştiam că dacă i-aş fi cerut să vină cu mine, ar fi venit. Şi-ar fi luat copiii şi l-ar fi părăsit pe Boris. Eu aş fi dat totul uitării şi aş fi iubit-o la fel de mult ca înainte. Dar copiii? În toţi anii aceştia băieţii se obişnuiseră cu noul lor tată, începuseră să-l iubească. Mai era şi fetiţa. Ce puteau copiii să înţeleagă din toate acestea?  Distrugeam o familie care îşi avea viaţa ei, o familie în care oamenii se iubeau şi se respectau. Iar Ludmila, la urma urmei, de ce-ar fi fost atât de vinovată? Pentru ce să fi trebuit a fi iertată? Mă aşteptase, mă căutase, suferise, rămăsese singură cu doi copii. Crezuse că am murit. Abia atunci s-a recăsătorit. Şi apoi, familia asta nouă nu mă uitase: ţineau poza mea pe perete. Eu eram singur, iar ei erau cinci. Ce drepturi aveam eu? Nici ea nu era de vină, nici eu, şi cu atât mai puţin bietul Boris. Iubirea ce i-o purtam eu Ludmilei nu mă îndreptăţea să distrug o familie, numai ca să fiu eu fericit. Mă făceam semănător de rău şi de amar. Şi din nou gândul mi se întoarse la Dumnezeu.  M-am ridicat şi, fără să ştiu nici eu de ce, m-am dus în odaia de alături. Acolo, aşezate pe lângă pereţi erau trei paturi. Aici dormeau copiii. La căpătâiul unuia, cel mai mic, atârna legată o panglică, o iconiţă. Nu-mi dădeam seama ce chip era, dar pentru mine faptul că Ludmila, care nu fusese de loc credincioasă, are în casa ei o iconiţă, era neobişnuit, şi de mare bucurie. Omul de la care primisem în lagăr credinţa îmi spusese că singura cale spre Dumnezeu e săvârşirea binelui. Să te jertfeşti pentru alţii, să nu ţii seama deloc de tine. Da, nu era decât o singură cale: eu să plec, şi să-i las pe ei să-şi trăiască viaţa – Ludmila, copiii, Boris.  Ludmila arata jalnic; era strivită sub povara necunoscutului ce i se aşternea dinainte. Chipul ii era atât de trist incat mi-a fost ruşine că i-am făcut să aştepte atât, că nu mă hotarasem mai devreme. Boris şedea şi el abatut, cu capul in jos, atârnându-i de parcă i-ar fi fost legat cu o piatră de moară.  M-am dus la ei şi le-am spus:  - Plec. E singura cale de ieşire pentru noi toţi. Voi sunteţi o familie, eu fac parte acum din trecut! Voi aveţi doi fii şi o fiică, pe când eu nu am nimic. Vă iubiţi. Am să plec. Nu e un sacrificiu, e chiar voia lui Dumnezeu şi e dreptul vostru.  M-am ridicat şi am inceput să-mi pun haina. Boris se uita la mine ingrijorat. Ludmila s-a repezit la mine şi m-a imbrăţişat.  - Nu pleca! a spus. Dar eu simţeam in glasul ei o anume nesiguranţă. Boris a venit şi el la mine, mi-a strans mâna şi a spus:  - Îi vine greu. Suferă şi pentru copii, şi pentru noi doi.  Am plecat, am plecat, ca şi când niciodată n-aş mai fi intălnit-o pe Ludmila. O pierdusem pe veci. Eram acum cu totul al trecutului. Umblam în neştire pe uliţele Kostromei. Era intuneric, şi în faţa ochilor nu aveam nimic altceva decat chipul Ludmilei, care mă urmărea. şase luni am fost bolnav. În acest răstimp m-am apropiat foarte mult de Biserică. Ea mi-a fost pavăză, m-a oprit de la hotărâri necugetate şi fapte rele.  Mi-am găsit de lucru ĭntr-un institut, ca fizician. M-am cufundat cu totul în muncă şi, slavă Domnului, cu rezultate bune. Am ajuns să fiu cunoscut, lucrările îmi erau publicate şi aveam destui bani. Amintirea Ludmilei însă nu-mi dădea pace.  Locuiam intr-un orăşel unde nu mai rărnăsese decât o singură biserică, celelalte fuseseră ori distruse, ori închise. Acolo mi-am făcut un prieten, un doctor, om foarte credincios, a cărui casă era singurul loc unde mai ieşeam şi eu. Despre ce se întâmplase mai departe în familia Ludmilei nu ştiam, nici nu incercam să aflu. La ce bun? Îi scrisesem o dată lui Boris, rugându-l să accepte pentru familie ajutor de la mine. Îi trimiteam aproape toţi banii mei printr-un prieten care locuia în Kostroma. Sufeream foarte mult. Nu puteam s-o uit pe Ludmila şi pe copii.  Peste patru ani am aflat că parintele Arsenie mai este în viaţă. I-am scris, m-am dus să-l văd. De atunci, ani de-a rândul mi-a fost duhovnic şi povaţuitor. Mai târziu m-am călugărit şi am fost hirotonit preot. Fusese o dorinţă veche a mea, însă părintele Arsenie nu mi-a îngăduit-o dintr-o datã. Abia după doi ani mi-a dat blagoslovenie.  M-am despărţit de matca mea şi am început să slujesc în biserică. M-am statornicit într-un orăşel industrial cu o biserică mică, însă mulţi enoriaşi credincioşi. Încet-încet, trecutul şi-a luat locul lui firesc.  Apoi s-a intâmplat un lucru care m-a zdruncinat iarăşi din temelii. Mă întorceam acasă intr-o zi, după liturghie, ca de obicei. Cand am ajuns, proprietarul apartamentului unde locuiam mi-a spus că mă căutase un bărbat cam între două vârste, care spusese că o să se intoarcă cam pe la ora patru. Într-adevăr, la ora patru fix a sunat cineva la uşă. M-am dus să deschid. În odaie a pătruns un bărbat de vreo cincizeci de ani, foarte galben la faţă şi părând grozav de istovit. Ochii săi luminoşi şi expresivi erau plini de bunătate. Mi-a spus pe nume. Îmi dădeam seama că-l cunosc şi eu de undeva, dar n-aş fi putut spune de unde anume. Îl priveam cu încordare, incercând să-mi amintesc. El şi-a dat seama.  - Nu mă recunoşti? M-a întrebat. În clipa aceea am ştiut: era Boris!  - Am venit să-ţi aduc veşti despre copii, mi-a spus el. Eu am cancer. Nu mai am de trăit decât cel mult două luni. Am fost operat de două ori şi acum fac chimioterapie. Vezi, sunt galben tot, dar nu-mi merge de loc mai bine. Dar nu numai pentru asta am venit. Îţi mulţumesc pentru ajutor. A fost mare lucru pentru noi. Ne-ai ajutat foarte mult. Aşa cum mai rugat, nu i-am spus Ludmilei nimic, dar sunt sigur că a ghicit. Doar te cunoaşte! Băieții dumitale au acum şi ei copii. Sunt ingineri amândoi. Fiica noastră Nina a intrat la Universitate, Toţi copiii sunt credincioşi! Ludmila nu credea în Durnnezeu, dar după plecarea dumitale s-a schimbat mult.  Am încercat mereu să aflu unde eşti. Era important pentru mine, de vreme ce soarta mea şi a dumitale s-au întreţesut în chip atât de dureros. Ştiu cât ţi-a fost de greu, dar şi asupra Ludmilei şi a mea toate acestea au lăsat răni nevindecate. Ea te-a iubit, şi încă te iubeşte: însă nu ştie unde eşti. Plecarea dumitale ţi-a apropiat-o şi mai mult. Jertfindu-te, ai arătat cât de mare ţi-era dragostea!  Am îndurat greu iubirea ei pentru dumneata. Dar n-ar fi drept să spun că n-a ţinut şi la mine. Am vieţuit atâţia ani împreună după plecarea dumitale, şi niciodată n-a fost rece faţă de mine, sau indiferentă. Nu m-a învinovăţit pentru nimic, niciodată. Mă trezeam câteodată în puterea nopţii şi vedeam prea bine că nu doarme, ci doar se preface. Se gândea la dumneata, ştiu!  Boris mi-a mai povestit o mulţime de amănunte din viaţa copiilor şi la sfârşit a spus:  - Nu mai am mult de trăit, zilele îmi sunt numărate. Dacã mai e încă un preot slujitor în biserică, roagă-l să mă primească la spovedanie. Ajută-mă!  Mă uitam la Boris şi-rni dădeam seama că viaţa lui fusese mult, mult mai grea şi mai dureroasă decât a mea. Fusese chinuit de îndoieli, de griji; cu toate acestea izbutise să crească în credinţa creştină trei copii, şi alături de el a început şi Ludmila să creada!  A rămas la mine trei zile. S-a spovedit la părintele Andrei, celălalt preot din biserica noastră, şi a primit Sfânta Împărtăşanie. Părintele Andrei mi-a spus după aceea:  - Ai adus un suflet ales aici! Boris acesta este un om foarte bun. Nu întâlneşti pe toate drumurile unul ca el!  Părintele Matei mi-a povestit cele de mai sus, de faţă fiind şi părintele Arsenie, care a ascultat cu mare atenţie, cu toate că ştia totut mai dinainte. A rămas la noi două zile şi nu l-am mai văzut niciodată după aceea. După cinci luni de la vizita lui, părintele Arsenie mi-a spus:  - Ți-l aminteşti pe părintele Matei? Am primit astăzi o scrisoare de la el! Grea soartă are, dar Dumnezeu i-a ajutat să ia singura hotărâre dreaptă. Domnul să-l aibă în pază!  (Întâmplare reală relatată în cartea "Părintele Arsenie - Acuzatul Zek 18376 - Un sfânt în lagărele comuniste" - paginile 260-271)

Părintele Porfirie îndrăgea familia, socotind-o una dintre cele mai însemnate forme ale existenței umane. Era încredințat că nucleul personalității umane se clădește – bine sau rău –  în sânul familiei. De aceea, toată viața a păstorit și a sfătuit nenumărate familii, cu multă dragoste. Era interesat îndeosebi de relațiile personale profunde stabilite în sânul familiei, între cei doi soți. Credea în rolul deosebit pe care îl avea “dialogul iubitor” între cei doi părinți, în tandrețea relațiilor și în exprimarea sensibilității dintre soți. De asemenea, acorda mare atenție cazurilor unor copii “rătăciți”, cum îi numea în chip grăitor. Era vorba despre copii cu diverse probleme psihologice, care erau rezultatul unei atmosfere familiale tensionate din pricina relațiilor agresive dintre părinți. Vorbea despre“copii rătăciți”, dar și despre “părinți rătăciți“. Spunea că problemele copiilor apar chiar din faza de sarcină, perioadă în care mama copilului nu a avut grijă să trăiască liniștit, cu sufletul împăcat și în rugăciune. Părintele obișnuia să spună: “Mama începe să își educe copilul chiar din clipa în care acesta se află în pântecele ei, prin trăirile sale sufletești (pedagogie prenatală de îmbunătățire)”. În asemenea cazuri în care copiii aveau probleme de natura organică sau psihologică, Părintele Porfirie se străduia, cu nesfârșita dragoste ce îl caracteriza, să fie alături de familia respectivă. De obicei începea cu diagnoza problemelor. Cazul pe care îl descriu în continuare cred că ne ajută să înțelegem interesul părintelui și eforturile sale pentru rezolvarea diferitelor probleme. În anul 1988 aveam un student la Facultatea de Teologie, un baiat drăguț, demn de afecțiune, pe nume Iorgos R., din Mesolonghi. La un moment dat tânărul a început să-și piardă echilibrul când mergea. Astfel a început să se manifeste boala de care suferea, o boala gravă, distrofia musculară. Este o boală evolutivă a sistemului muscular, de obicei de natură ereditară, ducând la distrugerea treptată a țesutului muscular. Boala a evoluat lent și încet-încet, Iorgos nu s-a mai putut deplasa decât într-un scaun cu rotile. Mama tânărului, Irini, și tatăl său erau cei ce-l duceau la facultate. Deodată tatăl lui Iorgos s-a îmbolnavit de cancer la creier și, în scurt timp, a murit. Astfel, toate problemele familiei care, așa cum am aflat mai apoi, erau destul de numeroase, au cazut pe umerii doamnei Irini. Acasa mai avea un copil, pe nume Nectarie, care și el se afla într-un scaun cu rotile, suferind de aceeași boală. Cu toate acestea, când ne-am dus să îi vizităm, atmosfera ce domnea în casă era una de liniște și de împacare. Locul era tihnit, pe pereți erau agățate icoane, iar cei ai casei, cu surâsul lor blând, făceau să fie și mai simțită prezența Sfântului Duh. Într-adevăr, acei oameni erau iubiți de Dumnezeu! Părintele Porfirie cunoștea toată familia și tinea foarte mult atât la doamna Irini, cât și la copii. Suferea împreună cu ei și încerca în toate chipurile să le aline durerea. Noaptea, de obicei pe la orele două sau trei, adică în ceasurile de adâncă singurătate, când durerea apăsa sufletele oamenilor și când Irini simțea cum își pierde răbdarea, Părintele Porfirie îi dădea telefon, pentru a o întări. Doamna Irini ne-a spus că în clipele de deznădejde, simțea căldura Sfântului Duh revărsându-se din cuvântul încurajator al părintelui.  Bunicuțul cunoștea foarte bine situația familiei. Și, chiar când doamna Irini s-a dus prima oară la sfinția sa, părintele i-a vorbit despre boala copiilor, descriindu-i cauzele bolii. După procedura de diagnosticare, pe care am descris-o mai sus, adică luându-i pulsul doamnei Irini, i-a spus: “În perioada în care ai fost însărcinată, în casă domnea o atmosferă tensionată. Din pricina că organismul tău era sensibil la cele tensiuni, embrionul era afectat”. Trebuie spus că doamna Irini s-a dus și în Elveția la doctori care erau de părere că era vorba despre modificări ale fătului. Corecta educare și creștere a copiilor în cadrul familiei deținea un loc însemnat în activitatea Părintelui Porfirie, mai ales când își povățuia fiii duhovnicești. Când unii părinți îl întrebau părintele le spunea: - Voi purtați întreaga răspundere pentru starea lui. Din pricina relațiilor proaste dintre voi doi, chiar din vremea când se afla în pântecele maicii sale i-ați provocat toate aceste traume psihice și toate problemele psihologice pe care acum trebuie sa le îndure. De asemenea, Părintele Porfire spunea adesea:   “Sfințenia părinților contribuie la mântuirea copiilor. Într-un singur fel putem face să nu avem probleme cu copiii noștri, și anume prin sfințenie! Deveniți toți sfinți și nu veți mai avea nici o problemă cu copiii voștri... Acest lucru îl veți izbândi lesne în momentul în care va veni Harul cel dumnezeiesc. Dar cum vine Harul cel dumnezeiesc? Vine când ne smerim și ne rugăm. Iar rugaciunea trebuie să fie simplă și curată, căci dacă ne rugăm cu credință și răbdare, nu se poate să nu primim răspuns”.  Referindu-se la metodele și mijloacele pe care părinții ar trebui să le folosească în educarea propriilor copii, Părintele Porfirie, ca un pedagog înțelept ce era, spunea:  “Nu vă purtați cu copiii în chip silnic. De obicei slăbiciunile copiilor își au izvorul în comportamentul părinților, care își silesc copiii, din dragoste desigur, care însă este doar o simpla dragoste omenească. Când vreți să le spuneți ceva copiilor voștri, spuneți-le prin rugăciunea pe care o faceti. Copiii nu asculta de cele pe care le aud, decat atunci cand ii lumineaza Harul dumnezeiesc. Abia atunci asculta ce vrem sa le spunem. Cand vreti sa-i spuneti ceva copilului vostru, mai bine spuneti-i intai Maicii Domnului, si ea va lucra. Iar rugaciunea voastra se va face suflare datatoare de viata, mangaiere duhovniceasca, ce il va cuprinde cu imbratisarea sa, atragandu-l“. Cuviosul Porfirie credea in valoarea pe care o are rugaciunea in viata duhovniceasca a oamenilor si ii povatuia pe fiii sai duhovnicesti in ce fel sa se roage: - Sa te rogi simplu de tot, cu smerenie, cu suflet curat fara sa astepti raspunsul lui Dumnezeu, Sa nu-ti trebuiasca sa vezi mana Sa sau chipul Sau sau lumina Sa. Nimic din toate acestea. Doar sa crezi ca in timp ce I te adresezi lui Dumnezeu, chiar vorbesti cu Dumnezeu.  Toate aceste povete si indemnuri ale Parintelui Porfirie sunt in deplina concordanta cu teoriile moderne ale psihopedagogiei in ce priveste functia familiei ca sistem psihosocial. In cadrul acestui sistem, relatiile dintre parinti, dinamica si autoreglarea sistemului familial, rolul pozitiv sau negativ al parintilor, toate acestea afecteaza psihismul fiecarui membru al familiei. Indeosebi influenteaza universul afectiv al copiilor mici si al adolescentilor, a caror personalitate o marcheaza definitiv emotional, fie cu pecetea vietii daruite si a nadejdii, fie – lucru mai intalnit astazi – cu pecetea deznadejdii, a distrugerii sufletesti si a mortii. Astfel familia se transforma din celula a vietii intr-o vatra a mortii. Astazi sustinatorii “terapiei familiale” considera ca pentru a vindeca o anumita persoana, trebuie sa modificam relatiile si atitudinile existente intre membrii familiei acelei persoane, intocmai cum sfatuia si Parintele Porfirie. Si inca, “pentru a schimba lumea, trebuie sa schimbam familia” (V. Satir). Cuviosul Parinte Porfirie nu era doar un invatator al Evangheliei, pedagog al tinerilor si sfatuitor al familiilor luminat de Harul dumnezeiesc. Era, pe langa toate acestea, o fire sensibila, delicata si poetica. Il misca frumusetea naturii, iubind deopotriva pasarile si florile. Ii placea sa se trezeasca diminetile ca sa priveasca soarele rasarind din mare. Petrecea mult timp, fie iarna, fie vara, in regiunea Ahladeri, langa Paraclisul Sfantului Antonie, in Evvia. Statea acolo privind marea, in rugaciune si meditatie. Adesea spunea:  “Ieseam in zori de zi, sa privesc Marea Egee si sa-i simt mireasma…” La fel se plimba in zori un alt sfant, Cuviosul Filotei Zervakos, in Thapsana, in insula Paros. Referindu-se la fire sa poetica, Parintele Porfirie obisnuia sa spuna: “Hristos nu vrea langa El oameni grosolani, ci delicati… Sfintii sunt poeti… Intr-adevar, cata poezie este in infatisarea, in invatatura si in lucrarea Domnului nostru Iisus Hristos, pe marea Tiberiadei”. Si sfatuia: “Cititi Psaltirea, caci indulceste sufletul”. Alteori isi povatuia fiii duhovnicesti, spunandu-le: “Iubiti natura si treziti-va de dimineata ca sa-l vedeti pe soarele-rege ivindu-se purpuriu din valuri”. De asemenea ii indemna sa stea pe malul marii, cugetand, rugandu-se, ascultand glasurile tainice ale naturii, linistindu-se. Sa faca excursii, sa suie pe munte, sa priveasca cerul instelat, sa se bucure primavara de frumusetea tarinilor, a florilor, a copacilor, si iarna, de zapada. Parintele Porfirie era convins ca acest fel de sensibilitate contribuie la maturizarea duhovniceasca si sufleteasca a omului, fiind inceputul unei comuniuni mai profunde cu Dumnezeu si totodata inceputul unei doxologii inchinate nesfarsitei Sale maretii. Acest rodnic proces educativ pe care l-am descris mai sus, constituie o minune de neinteles pentru ratiunea umana, fiind o lucrare ce a salvat si a insuflat viata mai ales oamenilor tineri de pretutindeni. Parintele Porfirie vietuia, asa cum am mai spus, in spatiul minunii. Toata lucrarea sa era o smerita afierosire lui Dumnezeu si semenilor sai. Toata viata, ca om s-a dat cu totul lui Dumnezeu, cu desavarsita smerenie, ascultare si nesfarsita dragoste. A fost un parinte al dragostei, care “a chemat” Harul dumnezeiesc prin sfanta sa vietuire, tocmai fiindca traia in chip euharistic durerea, dand slava lui Dumnezeu pentru neputintele pe care le indura. De aceea Domnul l-a si invrednicit sa traiasca in acest spatiu infinit al minunii si sa fie partas la “innoirea” sufletelor, prin suflarea datatoare de viata a Duhului Sfant, prin “puterea Sfantului Duh, prin care se arata celor vrednici Imparatia lui Dumnezeu” (Sfantul Grigore Palama, Patrologia Greaca, vol.151). Incheind aici aceste scurte insemnari, am putea la randu-ne, urmand pilda antropologiei pedagogice a Sfantului Ioan Gura de Aur, sa ajungem la urmatoarea concluzie: “Acesta este sufletul Cuviosului Parinte Porfirie: iubitor, ocrotitor, aratand mare dragoste si parinteasca bunavointa, biruind iubirea firii si invingand necazurile toate, cu ajutorul Sfantului Duh si al dumnezeiescului Har” (cf. Ioan Gura de Aur, Omilia la II Timotei 3,1: “Si aceasta sa stii ca in zilele din urma, vor veni zile grele”, 3, P.G.B. 27, 620). Sursa: razbointrucuvant.ro