Dumnezeu este Dragoste

Dumnezeu este DragosteDumnezeu este Dragoste


Blog Creştin Ortodox
RSS posts

Religie


Comenteaza





Cum să fie soții pentru a avea o căsătorie reușită?


Ca trandafiriiTrandafirul este frumos, dar are si ghimpi. Cu toate acestea, nu-l aruncam la gunoi, ci-l pastram in maini, cu bucurie, pentru ca nu ne legam de tepi, ci de floarea si de mirosul lui placut. Sa ne purtam macar in acest fel (ca si cu trandafirul neinsufletit) si cu semenul nostru, cu tovarasul nostru, care inseamna ceva incomparabil mai mult decat neinsufletitul trandafir.Ca ariciiAcestia, asa cum merg, incet-incet, sunt foarte atenti. Fiecare ia aminte la tepii lui, ca sa nu raneasca corpul sensibil al celuilalt. Astfel, de vreme ce iau seama amandoi, cu toate ca sunt plini de tepi, nu se ranesc reciproc, ci convietuiesc armonios, strans imbratisati. Vietuiesc in iubire si cu iubire, deoarece se straduiesc, doresc acest lucru. Si sotii, daca vor, pot vietui in armonie, fara sa se "manance" si sa se intepe reciproc (aricii reusesc acest lucru!). Este de-ajuns ca fiecare sa ia seama la propriii tepi, la propriile patimi si neputinte, spre binele tovarasului. Poetul spune: "Aici nu este vorba ca eu sa fiu mai presus decat tine sau tu mai presus decat mine, ci ca fiecare sa se arate mai presus decat el insusi!”Ca roata"Cand convietuiesti cu cineva sa fii precum cercul, ca sa te rasucesti, si nu ca patratul care nu se invarte" (Pateric, Ava Matoe, 13). Toti facem o greseala in relatiile noastre interpersonale: cerem de la celalalt sa se comporte ca si noi. Apucaturile noastre sa fie si ale lui, ii cerem sa devina copia noastra fidela, "dupa chipul si asemanarea noastra". Acelasi lucru se intampla si in casatorie. Sotul ii cere sotiei sa devina copia lui, chipul si asemanarea lui. Asa cum gandeste si se comporta el, trebuie sa gandeasca si sa se comporte si ea. Si aceeasi pretentie o are si femeia. Si fiecare considera ca el/ea gandeste corect. Si asa cum femeia doreste ca el sa devina al ei, la fel si barbatul vrea ca ea sa devina a lui. Cu alte cuvinte, amandoi se confrunta exact cu aceeasi problema: fiecare sa treaca drept al sau. Si daca nu gaseste o solutie corecta, casatoria va deveni un ring de lupta. Si Sf. Pavel in situatia aceasta, a considerat ca este bine sa cedeze femeia. Aceasta a tras lozul ca sa fie roata in casnicie, sa aduca pacea in familie, salvand familia. Femeia tine casa. Daca femeia este totusi nemultumita, exista mii de moduri in care si-o poate exprima. De exemplu: "Ia gandeste-te, nu cumva nu este asa? Ce-ai zice daca am face in acest fel? Fa-mi aceasta bucurie!" etc. Aceasta este "viclenia" femeii.Blânzi ca porumbeii și vicleni ca șerpii"Sa nu va impungeti ca berbecii, ci sa va incolaciti ca serpii". (Matei, 10-16) Asa ne indeamna Mantuitorul pe toti sa fim, dar amai ales trebuie sa invatam sa fim asa in cadrul relatiilor noastre interpersonale, nu numai cu sotul/sotia, dar si cu prietenii, colegii. Cuvantul din greaca folosit aici si tradus prin "intelept", se refera la o intelepciune practica, la discernamant, prudenta. Serpii nu intra niciodata in conflict cu pradatorii, nu starnesc atacuri, ataca doar in cazuri de forta majora ca sa se apere. Doamne, da-ne si noua acea intelepciune minunata!Extras din cartea "Căsătoria" scrisă de Vasilios Bacoianis
Poezie creștină - Sfântul cuvios Ioan Scărarul
Sfântul cuvios Ioan Scărarul  - Scara înțelegătoare sprijinită  pe pământul smereniei și deschizătoare a priveliștii luminate a dragostei

Scara postului să o urcăm, făcând popas duhovnicesc spre a ne adăpa din izvorul cuvintelor dumnezeieşti,Pe care Sfântul Ioan Scărarul îl pune în pământul inimilor celor ce urmează nevoinţele duhovniceşti.Măcar o picătură să ne străduim a agonisi, ca întărire pentru ostenelile ce ne stau înainte,Şi mulţumiri smerite aducându-i părintelui monahilor, să-l lăudăm în cântări sfinte.Ca un doctor iscusit vindecă patimile sufleteşti ale celor răniţi de sabia păcatelor cumplite,Şi trupurilor noastre dăruieşte vindecare, ca să ne putem continua nevoinţele smerite.Glasuri îngereşti vestesc praznicul luminat al celui ce a atins hotarul nepătimirii,Deci, toţi să ne adunăm, aducând după putinţă, daruri de cinstire nevoitorului iubirii.Scara Raiului a urcat cel ce mintea şi-a înălţat-o în adierile luminii cereşti,Toate treptele smereniei le-a trecut, făcându-se vrednic de tainele dumnezeieşti.Scara înţelepciunii sprijinidu-o de peretele inimii ai ajuns la vederea Cuvântului,Pe care privindu-L prin fereastra înţelegătoare, te-ai îndulcit de răpirea gândului.Scara iubirii ai urcat prin ostenelile neîncetate ale jertfirii pentru cei din nevoi şi ispite,Şi privind Domnul la stăruinţa ta, te-a înconjurat cu flăcările dragostei Sale celei sfinte.Plinind măsura nepătimirii, te-ai învrednicit cu îngerii a sluji la praznicul Luminii,Şi sihăstria s-a umplut de laude dumnezeieşti, suspinând şi ea după dorul desăvârşirii.Scara înţelepciunii zidindu-ţi cu cuvintele smerite şi trainice ale rugăciunii,Ai alergat degrabă cu măsura paşilor îngereşti, ajungând la vederea Luminii,În izvoarele lacrimilor tale ai înecat toată cugetarea deşertăciunii,Şi spălând oglinda inimii cu roua iubirii ai văzut chipul nepătimirii.În tăcerea sihăstiei te-ai mutat ca să auzi netulburat adierile Duhului,Care povesteau despre frumuseţea Împărăţiei nemuritoare a Cuvântului,Tainele şoptite la urechea inimii le-ai propovăduit cu îndrăzneală celor neîncercaţi,Care luând folos din cuvintele tale au urcat şi ei trepte din scara celor luminaţi.Focul patimilor aprins de vrăjmaş l-ai stins cu picăturile neîncetate ale umilinţei adevărate,În cămara inimii s-au aşternut flăcările iubirii şi o, minune, nu mistuiau darurile luminate,Cu strălucita cunună a gândurilor de pocăinţă ai cuprins pe Cel Ce te-a scos din marea deşertăciunii lumeşti,Şi jertfa bineplăcută a mulţumirilor neîncetate ai dăruit Celui Ce te-a adus la limanul vieţii pustniceşti.Toată filosofia vieţuirii îngereşti învăţându-o, ca un părinte iscusit, ai venit în ajutorul celor încercaţi,Şi cu sfaturile tale părinteşti ai croit lor cale prin care au ajuns la izvorul cuvintelor dumnezeieşti,Cu ale tale învăţături ai mişcat inimile spre pocăinţă şi ai aprins focul râvnei bineplăcute Domnului,Cu dalta rugăciunii ai spart zidurile inimilor împietrite, arătând celor mai înainte întunecaţi lumina Adevărului.Cu osteneala nevoinţelor tale ai zidit scară, prin care ai ajuns la porţile Vieţii luminate,Şi prin legătura rugăciunii trăgând şi pe cei neputincioşi, au urcat şi ei treptele de tine arătate.Ca un pom mult roditor ai răsărit în grădina monahilor, hrănind pe toţi cu dumnezeieştile cuvinte,Care i-a întărit a lucra nevoinţele duhovniceşti, săpând pământul inimii spre a afla comoara vieţii desăvârşite.Ca o fântână adâncă de cugetări dumnezeieşti te-ai arătat, adăpând pe cei însetaţi de îndumnezeire,Care coborând frânghia gândului smerit au scos după măsura fiecăruia apa cea spre sfinţire.Cu aceasta udând seminţele darurilor din pământul inimii s-au învrednicit a culege roade minunate,Pe care înfăţişându-le părintelui iubit la masa rugăciunii au primit binecuvântarea bucuriei tale luminate.Pustia ai îmbrăcat-o în haina învierii, strălucind ca un soare asupra monahilor de tine povăţuiţi,Şi legea lui Hristos punându-o ca sabie de păzire a sihăstriei inimii lor, de vrăjmaşi n-au fost bântuiţi.Din izvoarele harului s-au adăpat monahii, stropind florile virtuţilor din grădina sufletului,Şi mireasma sfinţeniei a înfrumuseţat pustia, dăruindu-i ei strălucirea dorită a Cuvântului.Pe mine, cel căzut de pe scara rugăciunii, fiind săgetat de fulgerele ispitirii,Mă ridică părinte, punându-mi înainte spre povăţuire cartea înţelepciunii.În valurile deşertăciunii lumeşti înoată mintea mea ce caută adâncurile păcatelor,Mijloceşte către Hristos, ca dăruindu-mi a Sa putere, să mă ridic din groapa patimilor.Lepădarea de lume ai arătat-o prima treaptă a celor ce-şi iau zborul duhovnicesc,Urmând a ajunge în văzduhurile smereniei care însoţesc toate înălţările gândului omenesc,Casa sufletului se zideşte din pietrele virtuţilor, smerenia stând ca temelie neclătinată,Căci cel înţelept ştie a-şi înălţa casa pe Piatra smereniei de nici o putere sfărâmată.Adunând nectarul înţelepciunii în zborul neîncetat spre desăvârşire,Ne-ai dăruit nouă mierea cuvintelor, care să ne hrănească mintea spre mântuire,Gura ta se făcuse izvor pururea curgător de daruri ce umplea paharele inimilor,Dar zavistia unora te-a făcut să încetezi a mai picura cuvintele doririlor.Peste toate nevoinţele tale ai aruncat sarea smereniei, ca stricăciunea mândriei să nu se apropie de tine,Şi toate le chibzuiai cu cea mai adâncă înţelepciune, pe toţi bine povăţuindu-i pe calea de mântuire,Pe mine, cel ce n-am urcat nici pe prima treaptă a scării dumnezeieşti, fiind lipit de cele pământeşti,Mă miluieşte cu rugăciunile tale, ridicându-mi paşii sufletului pe cea dintâi treaptă a nevoinţei duhovniceşti.Inimile ucenicilor le-ai înviat, dându-le să bea din paharul cuvintelor tale dumnezeieşti,Pe cei leneşi i-ai ridicat spre lucrarea duhovnicească, iar pe cei râvnitori la nevoinţe sihăstreşti,Toată pustia ai umplut-o de mireasma virtuţilor tale ce îţi dădeau strălucire îngerească,Şi cu arma rugăciunii ai ucis îndată fiarele patimilor cu îndrăzneala lor neputincioasă.În luntrea mântuirii călătorind, ai străbătut marea vieţii cu vâslele rugăciunii,Şi ai ajuns la limanul dragostei dumnezeieşti, aprinzând focul jertfirii.Sufletul l-ai îmbrăcat în haina nepătimirii, intrând în cetele îngereşti,Cu care şi acum te roagă ca să aflăm noi izbăvire din cursele diavoleşti.De mic ai luat pe umeri crucea nevoinţelor, dându-ţi seama de deşertăciunea celor lumeşti,Şi n-ai încetat a urca pe scara faptelor bune, aruncând povara cugetării omeneşti.Dobândit-ai gândul strălucit al lui Hristos, neclătinat de furtuna gândurilor diavoleşti,Şi cu sabia Cuvântului ai tăiat toate mrejele ispitelor, ce te trăgeau în gropile păcatelor trupeşti.Pe vrăjmaş l-ai ruşinat desăvârşit, zdrobindu-i capul cu arma crucii,Şi cu gândul ascuţit al lui Hristos ai tăiat toate închipuirile minţii,Sufletul tău l-ai făcut oglindă în care străluceşte raza înţelepciunii dumnezeieşti,Care nu încetează a reflecta lumina cunoaşterii mai presus de gândurile omeneşti.Asemenea proorocului Ilie căzând la rugăciune, ai mijlocit apă pământului însetat,Dând în schimb focul rugii tale care a aplecat spre îndurare pe Marele Împărat.Arşiţa patimilor mele o răcoreşte, solind ploaia cuvintelor mângâietoare,Prin care să aflu depărtare de căile patimilor cele de suflet stricătoare.În inima ta ardea neîncetat candela iubirii dumnezeieşti, având untdelemnul rugăciunii,Căci necontenita aducere aminte de Dumnezeu te ferea de toate loviturile pătimirii,Sufletul meu cel împovărat de viforul ispitelor îl curăţeşte cu ploaia rugăciunii tale,Ca întru deplină bucurie să măresc al tău ajutor părintesc dat spre luminare.Cu neîncetata-ţi rugăciune tămăduieşte patimile noastre sufleteşti şi trupeşti,Ca mărturisind ajutorul tău să pornim şi noi pe calea nevoinţelor duhovniceştiCa un stâlp al înţelepciunii străluceşti în mijlocul Bisericii, sprijinind scara rugăciunii,Pe care ajută-ne să o suim şi noi cu paşii întăriţi de Duhul, ca să afăm priveliştea Luminii.Bucură-te, scară a Cuvântului zidită din treptele virtuţilor dumnezeieşti,Munte al darurilor în care izvorăsc râurile darurilor cereşti,Cetate strălucitoare a monahilor zidită cu pietrele rugăciunii,Chimval al Cuvântului ce cheamă la lumina îndumnezeirii,Soarele sihăstriei pe care ai înveselit-o coborând ploaia îndurării dumnezeieşti,Cartea de aur a vieţuirii îngereşti, cercetată cu osârdie de nevoitorii duhovniceşti,Urcarea gândului smerit pe treptele înţelepciunii îngereşti,Poartă a cuvioşilor ce caută ospătarea cu merinde cereşti,Ruşinarea lui veliar ce şi-a vădit neputinţa de a te coborî de pe scara rugăciunii,Turn neclintit al monahilor vestind înălţimea strălucită a îndumnezeirii,Scriitor iscusit al tainelor întipărite în cartea inimii,Stâlp al Bisericii ce mângâie poporul cu razele iubirii,Vas al harului care străluceşte tuturor lumina mântuirii,Veselia cea tainică a plinitorilor sfaturilor desăvârşirii,Icoană a desăvârşirii purtată în inimile râvnitoare de adevăr,Cunună a nevoitorilor ce s-au sfinţit prin al rugăciunii zbor,Casă înţelegătoare în care s-au aşezat darurile Cuvântului întăritor,Punte a Adevărului pe care au trecut cete de călugări cu glas mulţumitor,Căruţă de aur ce străbate cerul inimii strălucind fulgerele îndumnezeirii,Grădină a tainelor care odihneşte gândurile la izvoarele liniştirii.
O proiecție publică în premieră pentru Republica Moldova


Filmul documentar „Staroverii” – (52 min.), câștigător al Diplomei de Onoare la decernarea premiilor UCIN România, în 2002, realizat de către regizorul basarabean Dumitru GROSEI, imagine semnată de către Oleg MUTU, Vadim HÂNCU și Radu ZARA. Staroverii înseamna în limba rusa ”de credință veche”. Povestea rușilor de rit vechi a început în sec. XVI, când Patriarhul Bisericii Ruse, sprijinit de țar, a impus reforme religioase în Rusia. Cei care n-au vrut să se supună, au fost persecutați cu brutalitate și nevoiți sã caute adăpost în Siberia sau în țări îndepărtate. Mulți s-au refugiat în Europa, iar alții au ajuns pâna în China, Japonia sau America. Comunitatea ruților de rit vechi stabiliți în România este una dintre cele mai numeroase. Filmul este dedicat forței extraordinare a acestei comunități, de a-și păstra limba, obiceiurile și religia, găsind în credința lor în Dumnezeu izvorul puterii de a rezista. Evenimentul va avea loc miercuri, 26 martie, ora 17.00, la Biblioteca Națională (str. 31 August 1989 78A).
In memoriam Mircea Guțu, la un an de la plecarea sa în Lumea celor Drepți!


În urmă cu un, an a plecat în Lumea celor Drepți, interpretul Mircea Guțu. Pe acest om cu totul deosebit, am avut ocazia, să-l cunoaștem mai îndeaproape, înainte de mutarea sa la Domnul.Într-o toamnă de aur, în inima Chișinăului, la o nuntă unde  am fost invitați, să binecuvântăm o pereche de tineri în calitate de nași, am cunoscut pentru prima și ultima oară o personalitate, care ne-a marcat profund. O zi de binecuvântare încununată cu toate cele de trebuințe pentru o nuntă veritabilă, cu alese cuvinte de bucurie rostite din inimă. Mircea, pe tot parcursul ceremoniei a propovăduit Cuvântul lui Dumnezeu, încât cei prezenți, nu înțelegeau de se află în biserică, ori în sala de petrecere. El vorbea despre Dumnezeu, despre familie și despre dragostea față de aproapele. Spre sfârșitul ceremoniei, când am plecat pripiți, ne-a oprit la ieșire și ne-a  vorbit cuvinte alese la despărțire, cuvinte despre dragostea creștină, iubirea de frați și de Dumnezeu, cuvinte pe care noi le-am înțeles  mult mai târziu. Ne-a îmbrățișat copilul și ne-a urat drum bun în viață, cu Domnul! Atunci, nici măcar nu bănuiam, că fratele nostru Mircea era străpuns de o boală grea și se pregătea de plecarea la cele veșnice, de plecarea la Domnul… Noi, am avut ce învăța de la acest om, Dumnezeu să-l odihnească cu Drepții!
Repetabila povară de Adrian Păunescu


Cine are părinţi, pe pământ nu în gândMai aude şi-n somn ochii lumii plângândCă am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminţi,Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinţi.Ce părinţi? Nişte oameni ce nu mai au locDe atâţia copii şi de-atât nenorocNişte cruci, încă vii, respirând tot mai greu,Sunt părinţii aceştia ce oftează mereu.Ce părinţi? Nişte oameni, acolo şi ei,Care ştiu dureros ce e suta de lei.De sunt tineri sau nu, după actele lor,Nu contează deloc, ei albiră de dorSă le fie copilul c-o treaptă mai domn,Câtă muncă în plus, şi ce chin, cât nesomn!Chiar acuma, când scriu, ca şi când aş urla,Eu îi ştiu şi îi simt, pătimind undeva.Ne-amintim, şi de ei, după lungi săptămâniFii bătrâni ce suntem, cu părinţii bătrâniDacă lemne şi-au luat, dacă oasele-i dor,Dacă nu au murit trişti în casele lor...Între ei şi copii e-o prăsilă de câini,Şi e umbra de plumb a preazilnicei pâini.Cine are părinţi, pe pământ nu în gând,Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând.Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fiiNu copil de părinţi, ci părinte de fii.Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plânsÎnsă pentru potop, încă nu-i de ajuns.Mai avem noi părinţi? Mai au dânşii copii?Pe pământul de cruci, numai om să nu fii,Umiliţi de nevoi şi cu capul plecat,Într-un biet orăşel, într-o zare de sat,Mai aşteaptă şi-acum, semne de la strămoşiSau scrisori de la fii cum c-ar fi norocoşi,Şi ca nişte stafii, ies arare la porţiDespre noi povestind, ca de moşii lor morţi.Cine are părinţi, încă nu e pierdut,Cine are părinţi are încă trecut.Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,Unde-avem şi noi însine ai noştri copii.Enervanţi pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,Şi în genere sunt şi niţel pisălogi.Ba nu văd, ba n-aud, ba fac paşii prea mici,Ba-i nevoie prea mult să le spui şi explici,Cocoşaţi, cocârjaţi, într-un ritm infernal,Te întreabă de ştii pe vre-un şef de spital.Nu-i aşa că te-apucă o milă de tot,Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?Că povară îi simţi şi ei ştiu că-i aşaŞi se uită la tine ca şi când te-ar ruga...Mai avem, mai avem scurtă vreme de dusPe conştiinţă povara acestui apusŞi pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,Se vor împutina cei ce n-au şi ne cer.Iar când vom începe şi noi a simţiCă povară suntem, pentru-ai noştri copii,Şi abia într-un trist şi departe târziu,Când vom şti disperaţi veşti, ce azi nu se ştiu,Vom pricepe de ce fiii uită curând,Şi nu văd nici un ochi de pe lume plângând,Şi de ce încă nu e potop pe cuprins,Deşi plouă mereu, deşi pururi a nins,Deşi lumea în care părinţi am ajunsDe-o vecie-i mereu zguduită de plâns.
Copiii trebuie să se sature de afecțiune și dragoste în sânul familiei


Astăzi însă, cei mai mulţi copii îi văd pe părinţii lor numai seara, pentru puţin timp, şi astfel nu se satură de dragoste. Tatăl se întinde în fotoliu, ia ziarul ca să citească ceva şi nu se ocupă deloc de copil, pe care, deşi se apropie de el, îl alungă, în loc să-i vorbească şi să-l mângâie. Iar pe de altă parte, mama se duce să pregătească ceva de mâncare, neavând nici ea timp să se ocupe de copii şi astfel sărmanii copii cresc lipsiţi de dragoste.Copilul are nevoie de multă dragoste şi afecţiune, precum şi de multă povăţuire. Vrea să stai lângă el, să-ţi spună problemele lui, să-l mângâi, să-l săruţi.Atunci când copilul cel mic este câteodată neliniştit şi face zburdălnicii, dacă mama lui îl ia în braţe, îl mângâie şi-l sărută, se linişteşte. Dacă de mic copil se satură de dragoste şi afecţiune, mai târziu va avea putere să înfrunte toate problemele vieţii.Astăzi însă, cei mai mulţi copii îi văd pe părinţii lor numai seara, pentru puţin timp, şi astfel nu se satură de dragoste. De multe ori părinţi care sunt învăţători sau medici şi se ocupă la serviciul lor cu copiii, atunci când se întorc acasă nu mai au afecţiune şi pentru copiii lor. Sunt obosiţi, căci li s-a terminat bateria.Pe de o parte, tatăl se întinde în fotoliu, ia ziarul ca să citească ceva şi nu se ocupă deloc de copil, pe care, deşi se apropie de el, îl alungă, în loc să-i vorbească şi să-l mângâie. Iar pe de altă parte, mama se duce să pregătească ceva de mâncare, neavând nici ea timp să se ocupe de copii şi astfel sărmanii copii cresc lipsiţi de dragoste. Sau vezi unele cadre militare, care, fiind obişnuite să dea pedepse severe soldaţilor atunci când nu se supun, vor să impună şi în familie disciplina militară, şi astfel se poartă aspru cu copiii lor sau chiar le dau şi câte o palmă pentru lucruri neînsemnate. La fel şi unii judecători, nu arată dragoste şi afecţiune faţă de copiii lor, ci atunci când aceştia fac vreo poznă deschid şi acasă proces.De aceea copiii aceştia vor avea mai târziu probleme psihologice.Extras din Cuviosul Paisie Aghioritul Cuvinte duhovnicești IV, Viața de familie, Editura Evanghelismos, București, 2003, p. 103
Cele 7 păcate ale educației


1. A corecta în public2. A exprima autoritatea cu agresivitate3. A fi excesiv de critic: a obstrucţiona copilăria celui educat 4. A pedepsi la furie şi a pune limite, fără a da explicaţii 5. A fi nerăbdător şi a renunţa să mai faci educaţie 6. A nu te ţine de cuvânt 7. A distruge speranţa şi visele1. A corecta în publicA corecta pe cineva în public este primul păcat capital al educaţiei, scrie Augusto Cury în cartea sa,“Parinti straluciti, profesori fascinanti”.Un educator n-ar trebui să expună niciodată în faţa celorlalţi defectul unei persoane – oricât de mare ar fi acesta. Expunerea publică generează umilinţă şi traume complexe, greu de depăşit. Un educator trebuie să scoată în evidenţă mai mult persoana care greşeşte, decât greşeala însăşi.Părinţii sau profesorii trebuie să intervină în faţa tuturor, numai atunci când un tânăr a supărat sau a jignit pe cineva în public. Chiar şi aşa, trebuie să acţioneze cu prudenţă pentru a nu turna gaz pe focul tensiunilor create.Era o adolescentă de doisprezece ani, isteaţă, inteligentă, sociabilă, dar puţin obeză. Aparent, nu avea nici o problemă legată de obezitatea ei. Era o elevă bună, activă şi respectată printre colegi. Într-o zi, viaţa ei a suferit o mare schimbare.A primit o notă proastă la o lucrare. A căutat-o pe profesoară şi a cerut explicaţii asupra notei. Profesoara, care era nervoasă din alte motive, i-a dat o lovitură dureroasă, care i-a schimbat viaţa pentru totdeauna, numind-o „proastă grasă”, în faţa colegilor.A corecta pe cineva în public este deja ceva grav, a umili e dramatic. Colegii au râs de tânăra respectivă. Ea s-a simţit umilită şi a plâns. A trăit o experienţă cu un grad înalt de tensiune, care s-a înregistrat cu regim privilegiat, în centrul memoriei, în memoria de uz continuu (MC).Dacă privim memoria ca pe un oraş mare, trauma originală provocată de umilire a fost ca o cocioabă construită într-un cartier frumos. Tânăra a continuat să acceseze arhiva care conţinea această traumă, ceea ce a produs mii de gânduri şi reacţii emoţionale cu conţinut negativ – care au fost înregistrate din nou, amplificând structura traumei.În acest mod, o traumă stocată în memorie poate să contamineze o întreagă arhivă. Prin urmare, nu trauma originală devine marea problemă a sănătăţii psihice, aşa cum credea Freud, ci continua ei realimentare. Adolescenta corela fiecare gest ostil al celorlalţi, cu trauma ei. Cu trecerea timpului, ea a produs mii de „cocioabe”. Acolo unde era un cartier frumos, în subconştient s-a creat un peisaj dezolant.Adolescenţii trebuie să se simtă frumoşi, chiar dacă sunt obezi, au un defect fizic sau dacă, într-o formă sau alta, corpul lor nu se încadrează în tiparele de frumuseţe oferite de mass-media. Frumuseţea se află în ochii celui care priveşte.Dar, din nefericire, mass-media induce pe tineri în eroare, inoculând în subconştientul lor o anumită definiţie a frumuseţii. Fiecare imagine a modelelor pe coperţile revistelor şi din anunţurile publicitare ale televiziunilor se în registrează în memorie, creând matrice care îi discriminează pe cei ce nu se încadrează în şablon. Acest proces îi limitează pe tineri – chiar şi pe cei mai puţin influenţabili.Când se află în faţa oglinzii, ce observă? Calităţile, sau defectele? De cele mai multe ori, defectele. Mass-media, în aparenţă atât de inofensive, produc printre tineri discriminări greu de imaginat.Aş vrea să nu uitaţi că, prin intermediul acestui proces, o respingere se transformă într-un monstru, un educator tensionat devine un călău, un ascensor devine o cutie fără aer, o jignire publică paralizează inteligenţa şi generează teama de a-şi expune ideile.Adolescenta din relatarea noastră a început să-şi blocheze în mod gradat memoria, printr-o lipsă de respect de sine şi printr-un sentiment de incapacitate. A încetat să mai obţină note bune.A cristalizat o minciună: că nu era inteligentă. A avut mai multe crize depresive. A pierdut bucuria de a trăi. La optsprezece ani, a încercat să se sinucidă. Din fericire, nu a murit. A făcut tratament şi a depăşit trauma. Acea tânără nu dorea să ucidă viaţa.În fond, ca toţi cei deprimaţi, era însetată şi flămândă de viaţă. Ceea ce dorea, era să-şi distrugă durerea cumplită, disperarea şi sentimentul de inferioritate.A atrage atenţia, sau a scoate în evidenţă, în public, o greşeală sau un defect al tinerilor şi adulţilor poate genera o traumă de neuitat, care le va controla toată viaţa. Chiar dacă tinerii vă decepţionează, nu-i umiliţi.Chiar dacă merită o pedeapsă serioasă, căutaţi să-i chemaţi şi să-i corectaţi în particular. Dar, în principal, stimulaţi-i pe tineri să reflecteze. Cel care stimulează gândirea este un artizan al înţelepciunii.2.A exprima autoritatea cu agresivitateIntr-o zi, nemulţumit de reacţia agresivă a tatălui său, fiul a ridicat glasul la el. Tatăl s-a simţit sfidat şi l-a bătut, l-a spus că n-ar trebui să-i mai vorbească nicio dată în felul acela. Ţipând, a afirmat că el era stăpânul casei, că el era cel care îl întreţinea pe fiu.Tatăl şi-a impus autoritatea cu violenţă. A câştigat frica fiului, dar a pierdut pentru totdeauna dragostea lui.Mulţi părinţi se insultă şi se critică reciproc în faţa copiilor. Când sunteţi agitaţi şi incapabili de a conversa, cel mai bine este să ieşiţi din scenă.Mergeţi în altă cameră şi faceţi altceva, până ce reuşiţi să deschideţi ferestrele memoriei şi să trataţi, cu inteligenţă, chestiunile ce duc la polemici.Şi totuşi, nu există casnicii perfecte. Toţi comitem excese în faţa copiilor, toţi suntem stresaţi. Chiar şi persoana cea mai calmă îşi are momentele ei de supărare şi lipsă de logică. Prin urmare, deşi este de dorit, nu e posibil să evităm toate fricţiunile în faţa copiilor noştri. Acelaşi principiu este valabil şi pentru profesori.Când dăm dovadă de agresivitate în faţa copiilor, trebuie să cerem scuze nu mai faţă de partener, ci şi faţă de copiii noştri, pentru manifestarea de intoleranţă la care au asistat. Important este ce facem cu greşelile noastre.Dacă avem curajul de a greşi, trebuie să avem şi curajul de a repara greşeala.O persoană autoritară nu este întotdeauna brutală şi agresivă. Uneori, violenţa îi este mascată sub forma in flexibilităţii şi încăpăţânării.Nimeni nu-i poate schimba părerea. Dacă insistăm în a ne menţine autoritatea cu orice preţ, vom comite un păcat capital în educaţia copiilor. Autoritarismul nostru le va controla inteligenţa.Copiii ar putea reproduce, în viitor, reacţiile noastre. De altfel, observaţi că obişnuim să reproducem comportamentele părinţilor noştri, pe care le-am condamnat cel mai mult în copilărie. Înregistrarea făcută în tăcere şi neprelucrată ulterior, creează modele în zonele tainice ale personalităţii noastre.Unii copii, când sunt iritaţi, le reproşează părinţilor greşelile acestora şi îi provoacă.Câţi părinţi nu pierd dragostea copiilor lor, pentru că nu ştiu să dialogheze cu ei, atunci când sunt provocaţi! Le este teamă că un dialog le subminează autoritatea. Nu admit să fie chestionaţi.Unii părinţi detestă ca fiii să le comenteze eşecurile. Se comportă ca şi cum ar fi intangibili. Reacţionează cu violenţă. Impun o autoritate care sufocă raţiunea copiilor.Formează oameni care, la rândul lor, vor reacţiona cu violenţă.Părinţii care îşi impun autoritatea sunt aceia care se tem de propria lor vulnerabilitate.Limitele trebuie puse, dar nu impuse. Unele limite, aşa cum am spus, nu sunt negociabile, pentru că ar compromite sănătatea şi siguranţa copiilor – dar, chiar şi în aceste cazuri, trebuie să se facă o masă rotundă cu copiii şi să se discute asupra motivelor impunerii acestor limite.În aceşti douăzeci de ani în care am tratat numeroşi pacienţi, am descoperit că unii părinţi erau foarte iubiţi de copiii lor. Nu-i băteau, nu erau autoritari, nu le dădeau bunuri materiale şi nici nu aveau privilegii sociale.Care era secretul? Ei s-au dăruit cu totul copiilor lor, le-au educat emoţiile, şi-au suprapus propria lume peste lumea lor. Au trăit firesc, chiar fără să cunoască principiile pe care le-am discutat referitor la părinţii inteligenţi.Dialogul este un instrument educaţional de neînlocuit. Trebuie să existe autoritate în relaţia părinţi/copii şi profesor/elev, dar adevărata autoritate se cucereşte cu inteligenţă şi dragoste.Părinţii care-şi sărută copiii, îi laudă şi-i stimulează să gândească încă de mici, nu riscă să-i îndepărteze şi să piardă respectul lor.Nu trebuie să ne fie teamă că ne pierdem autoritatea – trebuie să ne fie teamă că ne pierdem copiii.3. A fi excesiv de critic: a obstrucţiona copilăria celui educatEra un tată extrem de preocupat de viitorul fiului său. Voia ca acesta să fie moral, serios şi responsabil. Copilul nu putea comite greşeli, nici excese. Nu putea să se joace, să se murdărească şi să facă nebunii ca toţi ceilalţi copii. Avea multe jucării, dar ele rămâneau pe rafturi, pentru că tatăl, cu sprijinul mamei, nu admitea dezordinea.Fiecare greşeală, notă proastă la şcoală, sau atitudine necugetată a fiului erau criticate imediat de tată. Nu era doar o critică, ci o succesiune de critici, de multe ori în faţa prietenilor copilului. Critica sa era obsesivă şi insuportabilă.Ca şi cum asta n-ar fi fost de ajuns, dorind să-şi preseze fiul pentru ca acesta să se corecteze, tatăl îi compara comportamentul cu cel al altor tineri. Copilul se simţea ca cea mai dispreţuită dintre fiinţe. Se gândi chiar să renunţe la viaţă, crezând că nu era iubit de părinţii săi.Rezultatul? Fiul a crescut şi a devenit un om bun. Greşea puţin, era serios, moral – dar nefericit, timid şi fragil, între el şi părinţi era o prăpastie. De ce? Pentru că între ei nu exista magia bucuriei şi a spontaneităţii. Era o familie exemplară, dar tristă şi insipidă.Fiul nu numai că a devenit timid, dar şi frustrat. Avea groază de critica celorlalţi. Se temea să nu greşească, aşa că îşi îngropa visele, întrucât nu voia să-şi asume riscuri.Dorind să reuşească, tatăl a comis câteva dintre păcatele capitale ale educaţiei. Şi-a impus autoritatea, şi-a umilit fiul în public, l-a criticat excesiv şi i-a blocat copilăria.Acest tată era pregătit pentru a repara calculatoare, şi nu pentru a educa o fiinţă umană.Fiecare dintre aceste păcate capitale apare peste tot – atât într-o societate modernă, cât şi într-un trib primitiv.Nu criticaţi excesiv. Nu vă comparaţi fiul cu colegii. Fiecare tânăr este o fiinţă unică pe scena vieţii. Comparaţia este educativă, numai când stimulează şi nu umileşte.Daţi-le copiilor voştri libertate pentru a-şi trăi propriile lor experienţe, chiar dacă asta implică anumite riscuri, eşecuri, atitudini prosteşti şi suferinţe.În caz contrar, nu-şi vor găsi drumul în viaţă. Cea mai nefericită modalitate de a-i pregăti pe tineri pentru viaţă, este să-i închidem într-o seră şi să-i împiedicăm să greşească şi să sufere.Serele sunt bune pentru plante, dar pentru inteligenţa umană sunt sufocante.Maestrul maeştrilor are să ne dea lecţii foarte importante în acest domeniu. Atitudinile sale educative îi încântă pe specialiştii cei mai lucizi. El a spus, la un moment dat, că Petru îl va renega. Petru a respins ideea cu vehemenţă.Iisus ar fi putut să-l critice, să-i scoată în evidentă defectele, să-i reproşeze slăbiciunea. Dar care a fost atitudinea Lui? Niciuna.El nu a făcut nimic ca să schimbe ideile prietenului său. L-a lăsat pe tânărul apostol Petru să-şi trăiască experienţele proprii. Rezultatul? Petru a greşit în mod drastic, a vărsat multe lacrimi, dar a învăţat lecţii de neuitat.Dacă nu ar fi greşit şi nu şi-ar fi recunoscut vulnerabilitatea, poate că nu s-ar fi maturizat şi n-ar fi devenit nici odată cel care a fost. Dar întrucât a greşit, a învăţat să fie tolerant, să ierte, să înţeleagă.Stimaţi educatori, trebuie să ţinem minte că cei slabi condamnă, cei puternici înţeleg, cei slabi judecă, cei puternici iartă. Dar nu e posibil să fim puternici, fără să ne cunoaştem limitele.4. A pedepsi la furie şi a pune limite, fără a da explicaţiicopil-suparat-ww.jpgÎntr-o zi, o fetiţă de opt ani se plimba cu nişte prietene într-un centru comercial de lângă şcoala ei. Văzând nişte bani pe o tejghea, i-a luat. Vânzătoarea a văzut-o şi a făcut-o hoaţă. A luat-o de braţ şi a dus-o la părinţi, în timp cefetiţa plângea.Părinţii au fost disperaţi. Câteva persoane din apropiere se aşteptau ca ei să-şi bată fiica şi s-o pedepsească. În loc de asta, s-au hotărât să mă consulte, ca să ştie ce să facă. Se temeau ca fetiţa să nu devină cleptomană şi să-şi însuşească lucruri care nu-i aparţineau.I-am sfătuit pe părinţi să nu facă o dramă din acel caz. Copiii comit mereu greşeli şi important este ce fac cu ele. Preocuparea mea era să-i fac să-şi atragă fetiţa şi nu s-o pedepsească, i-am sfătuit să stea de vorbă cu ea, singuri, şi să-i explice consecinţele faptei sale. Apoi le-am cerut s-o îmbrăţişeze, pentru că era deja foarte şocată de ceea ce se întâmplase.În plus, le-am spus că dacă doreau să transforme greşeala într-un moment educativ important, trebuia să aibă reacţii greu de uitat. Părinţii s-au gândit şi au făcut un gest neobişnuit. Cum era vorba de puţini bani, i-au dat copilei dublul sumei furate şi au demonstrat convingător că, pentru ei, ea era mai importantă decât toţi banii din lume. I-au explicat că cinstea este demnitatea celor puternici.Această atitudine a făcut-o să gândească. În loc să fi arhivat în memorie atât faptul că este hoaţă, cât şi pedeapsa violentă din partea părinţilor, s-au înregistrat în memorie ocrotirea, înţelegerea, iubirea.Drama s-a transformat într-o poveste de dragoste. Tânăra n-a uitat niciodată că, într-un moment atât de dificil, părinţii au învăţat-o şi au iubit-o. Când a împlinit cincisprezece ani, i-a îmbrăţişat pe părinţi, spunându-le că nici odată nu uitase acel moment extraordinar. Toţi au râs. Nu a rămas nici o cicatrice.Dar un alt caz n-a avut acelaşi deznodământ. Un tată a fost chemat la poliţie, pentru că supraveghetorul îl văzuse pe fiul său furând un CD dintr-un mare magazin.Tatăl s-a simţit umilit. N-a perceput neliniştea băiatului şi faptul că greşeala era o ocazie excelentă de a-şi manifesta maturitatea şi înţelepciunea. Şi-a lovit fiul în faţa poliţiştilor.Ajuns acasă, tânărul s-a închis în camera lui. Tatăl a încercat să forţeze uşa, pentru că şi-a dat seama că tânărul încerca să se sinucidă.Într-un act necugetat, fiul a renunţat la viaţă, considerându-se ultima dintre fiinţele umane.Tatăl ar fi dat tot ce avea pentru a întoarce timpul înapoi, întrucât niciodată nu s-a gândit că-şi va pierde fiul iubit.Vă rog, nu pedepsiţi niciodată când sunteţi nervos. Aşa cum am spus, nu suntem extraordinari şi, în primele treizeci de secunde de furie, suntem în stare să-i rănim pe cei pe care-i iubim cel mai mult.Nu vă lăsaţi înrobiţi de furie. Când simţiţi că nu o puteţi controla, ieşiţi din scenă, în trucât, în caz contrar, veţi reacţiona fără să gândiţi.Pedeapsa fizică trebuie evitată. Dacă daţi câteva palme, ele trebuie să fie simbolice şi însoţite de o explicaţie. Nu durerea indusă de palme va stimula inteligenţa copiilor şi tinerilor.Cea mai bună modalitate de a-i ajuta este să-i faceţi să-şi reconsidere atitudinile, să pătrundă în ei înşişi şi să înveţe să se pună în locul celorlalţi. Practicând acest fel de educaţie, veţi dezvolta în personalitatea tinerilor următoarele caracteristici: capacitatea de (auto)conducere, toleranţa, gândirea echilibrată, siguranţa în momente dificile.Dacă un tânăr v-a supărat, vorbiţi-i de sentimentele voastre. Dacă e nevoie, plângeţi cu el.Dacă fiul vostru a greşit, discutaţi cauzele greşelii, acordaţi-i credit. Maturitatea unei persoane se dovedeşte prin felul inteligent în care corectează pe cineva. Pentru tineri putem fi eroi sau călăi.Nu puneţi niciodată limite, fără să daţi explicaţii.Acesta este unul dintre păcatele capitale cele mai frecvente pe care educatorii le comit – fie ei părinţi sau profesori. în momentele de furie, emoţia intensă blochează câmpurile memoriei.Pierdem capacitatea de a gândi raţional. Opriţi-vă! Aşteptaţi ca intensitatea emoţiei voastre să scadă. Pentru a educa, folosiţi mai întâi tăcerea – şi apoi ideile.Cea mai bună pedeapsă este aceea care se negociază, întrebaţi-i pe tineri ce cred că ar merita pentru greşelile lor. Veţi rămâne surprinşi! Ei vor reflecta asupra atitudinii lor şi, probabil, vor sfârşi prin a-şi da lor înşişi o pedeapsă mai severă decât cea pe care aţi da-o voi. Aveţi încredere în inteligenţa copiilor şi adolescenţilor.Pedepse gen privări şi limitări educă numai dacă nu sunt excesive şi dacă stimulează arta de a gândi. În caz contrar, va fi inutil.Sancţiunea este utilă, numai atunci când este inteligentă. Durerea de dragul durerii este ceva inuman. Schimbaţi-vă paradigmele educaţionale.Lăudaţi-l pe tânăr, înainte de a-l corecta sau de a-l critica. Spuneţi-i cât este de important, înainte de a-i vorbi despre defect. Consecinţa? El vă va primi mai bine observaţiile şi vă va iubi pentru totdeauna.5. A fi nerăbdător şi a renunţa să mai faci educaţiecopil-dificil-ww.jpgEste vorba despre un elev foarte agresiv şi neliniştit, care în mod frecvent tulbura clasa şi provoca dezordine. Era insolent şi-i insulta pe toţi. Repeta deseori aceleaşi greşeli.Părea incorigibil. Profesorii nu-l suportau. Au hotărât să-l elimine. Înainte de eliminare, a intrat în scenă un profesor care s-a hotărât să investească în acest elev. Toţi considerau că era pierdere de timp. Chiar neavând sprijinul colegilor, el a început să stea de vorbă cu tânărul, în pauze. La început era doar un monolog, doar profesorul vorbea.Încet-încet, el a început să-l implice pe elev în conversaţie, să glumească şi să-l invite la o îngheţată. Profesorul şi elevul au construit o punte între lumile lor. Aţi construit vreodată o punte ca aceasta, cu persoanele dificile? Profesorul a descoperit că tatăl elevului era alcoolic şi-i bătea, şi pe el şi pe mama lui.A înţeles că tânărul, aparent insensibil, de fapt plânsese mult, iar acum lacrimile i se uscaseră. A înţeles că agresivitatea lui era o reacţie disperată a cuiva care cerea ajutor, dar nimeni nu reuşea să-i descifreze limbajul. Strigătele lui erau tăcute. Era foarte uşor să-l judeci.Suferinţa mamei şi violenţa tatălui produseseră zone de conflict în memoria băiatului. Agresivitatea lui era un ecou al agresivităţii pe care o primea acasă. El nu era un agresor – era o victimă. Lumea lui emoţională nu avea culori. Nu i s-a dat dreptul să se joace, să zâmbească şi să privească viaţa cu încredere.Acum era pe punctul de a pierde dreptul de a învăţa, de a avea unica şansă de a de veni un om deosebit. Era pe punctul de a fi eliminat.Luând cunoştinţă de situaţie, profesorul a început să şi-l apropie. Tânărul a simţit că cineva ţine la el, îl sprijină şi-l preţuieşte. Profesorul a început să-i educe emoţia. El şi-a dat seama, chiar din primele zile, că în spatele fiecărui elev nesociabil, a fiecărui tânăr agresiv, se află un copil care are nevoie de afecţiune.Peste câteva săptămâni, toţi au fost uimiţi de schimbarea lui. Băiatul revoltat a început să-i respecte pe ceilalţi. Tânărul agresiv a început să fie afectuos. A crescut şi a devenit un adult extraordinar. Şi totul s-a întâmplat pentru că cineva nu a renunţat la el.Toţi vor să educe tineri docili, dar cei care ne fac să ne simţim frustraţi sunt aceia care ne testează calitatea de educatori. Copiii voştri complicaţi sunt cei care vă testează dimensiunea iubirii. Elevii voştri insuportabili sunt cei care vă testează calitatea umană.Părinţii inteligenţi şi profesorii fascinanţi nu renunţă la tineri, chiar dacă aceştia îi decepţionează şi nu le oferă o compensaţie imediată. Secretul lor este răbdarea, obiectivul lor este educarea afectivităţii. Mi-ar plăcea să cred că tinerii care azi vă decepţionează, ar putea fi cei care vă vor dărui multă bucurie în viitor. Este suficient să investiţi în ei.6. A nu te ţine de cuvântparinti-comunicare-ww.jpgO anumită mamă nu ştia să-i spună “nu” fiului ei. Cum nu suporta cererile, încăpăţânările şi agitaţia copilului, voia să-i satisfacă toate necesităţile şi dorinţele, dar nu reuşea întotdeauna şi, ca să evite altercaţiile, promitea ceea ce nu putea îndeplini. Îi era teamă să-şi frustreze fiul.Acea mamă nu ştia că frustrarea e importantă pentru procesul de formare a personalităţii. Cel care nu învaţă cum să reacţioneze în faţa pierderilor şi frustrărilor, nu va reuşi să se maturizeze niciodată. Mama evita conflictele de moment, dar nu ştia că pregătea o cursă emoţională pentru fiu. Care a fost rezultatul?Acel copil şi-a pierdut respectul pentru mamă. A început s-o manipuleze, s-o exploateze şi să se certe violent cu ea. Povestea e tristă, căci fiul îşi preţuia mama doar pentru ceea ce avea ea – şi nu pentru ceea ce era cu adevărat.Când a ajuns adult, acel băiat a avut conflicte grave. Pentru că şi-a petrecut viaţa văzându-şi mama disimulând şi neţinându-şi cuvântul, a proiectat asupra mediului social o neîncredere cumplită. A dezvoltat o emoţie nesigură şi paranoică – credea că toată lumea voia să-l amăgească.Avea mania persecuţiei, nu reuşea să lege prietenii stabile, nici să-şi menţină un loc de muncă.Relaţiile sociale sunt un contract semnat pe scena vieţii. Nu îl încălcaţi. Nu vă disimulaţi reacţiile. Fiţi cinstiţi cu tinerii.Nu comiteţi această greşeală capitală. Îndepliniţi ceea ce aţi promis.Dacă nu puteţi, spuneţi „nu” fără teamă – chiar şi atunci când copilul vostru face o criză.Şi dacă greşiţi în acest domeniu, întoarceţi-vă şi cereţi scuze. Greşelile capitale în educaţie pot fi soluţionate, când sunt corectate rapid.Încrederea este un edificiu greu de construit, uşor de demolat şi foarte greu de reconstruit.7. A distruge speranţa şi viselecopil-vise-ww.jpgCel mai mare păcat capital pe care-l pot comite educatorii este acela de a distruge speranţa şi visele tinerilor. Fără speranţă nu există drum, fără vise nu există motivaţie pentru a înainta.Lumea se poate prăbuşi peste cineva, acel cineva poate să fi pierdut totul în viaţă – dar dacă are speranţă şi vise, are strălucire în ochi şi bucurie în suflet.Era un anumit tată foarte nerăbdător. Avea o cultură academică înaltă. În universitate, toţi îl respectau. Afişa seninătate, elocvenţă şi perspicacitate în deciziile care nu implicau emoţia. Cu toate acestea, când era contrazis, îşi bloca memoria şi reacţiona agresiv. Asta se întâmpla, în principal, când ajungea acasă. În departamentul său era sobru, dar acasă era un om insuportabil.Nu avea răbdare cu copiii săi. Nu tolera nici cea mai mică deziluzie. Când a aflat că unul dintre ei începuse să consume droguri, reacţiile lui – care deja erau negative -au devenit foarte agresive.În loc să-l îmbrăţişeze, să-l ajute şi să-l încurajeze, a început să distrugă speranţa fiu lui. Spunea: „Nu vei face nimic în viaţă”, „Vei fi un ratat”.Comportamentul tatălui îl deprima şi mai mult pe fiu şi-l purta şi mai mult către refugiul în droguri. Din nefericire, tatăl nu s-a oprit aici.Pe lângă faptul că i-a distrus speranţa băiatului, i-a blocat visele şi capacitatea de a avea zile fericite. Spunea: „Nu mai ai nici o şansă!” „Îmi aduci numai necazuri”.Unele persoane care îl cunoşteau mai bine pe tată erau de părere că el avea dublă personalitate.Dar, din punct de vedere ştiinţific, nu există dublă personalitate. Ceea ce există sunt două câmpuri distincte de lectură a memoriei, citite în împrejurări distincte – iar rezultatul înseamnă gânduri şi reacţii complet diferite.Mulţi oameni sunt mieluşei cu cei din afară şi lei cu membrii familiei. Cum se explică acest paradox?Faţă de cei din afară se înfrânează şi nu deschid anumite „mlaştini” ale memoriei – adică arhivele care conţin zone de conflicte.Cu cei mai intimi, aceste persoane îşi pierd controlul şi deschid „periferiile” subconştientului. În acel moment ies la suprafaţă furia, nesăbuinţa şi critica obsesivă.Acest mecanism e prezent la toţi oamenii, în mai mare sau mai mică măsură – chiar şi la cei mai înţelepţi.Toţi avem tendinţa de a-i răni pe cei pe care-i iubim cel mai mult. Dar nu putem fi de acord cu aşa ceva. Dacă acceptăm, riscăm să distrugem visele şi speranţa celor foarte dragi nouă. Tinerii care-şi pierd speranţa au greutăţi enorme în a-şi depăşi conflictele.Cei care-şi pierd visele vor fi mohorâţi, nu vor străluci, vor gravita mereu în jurul nefericirii lor emoţionale şi a eşecurilor. A crede că după cea mai agitată noapte, urmează cel mai frumos răsărit este fundamental pentru o sănătate psihica bună.Nu contează dimensiunea obstacolelor, ci dimensiunea motivaţiei noastre de a le depăşi.Una dintre cele mai mari probleme în psihiatrie nu este gravitatea unei boli – fie ea o depresie, fobie, anxietate sau dependenţă de medicamente – ci pasivitatea sinelui. O persoană pasivă, fără speranţă, fără vise, deprimată şi care-şi acceptă necazurile ar putea să-şi ducă problemele până la mormânt.Una activă, plină de voinţă şi îndrăzneaţă, poate învăţa să-şi administreze gândurile, să reconstruiască filmul subconştientului şi să facă lucruri care depăşesc imaginaţia.Psihiatrii, medicii, profesorii şi părinţii sunt vânzători de speranţă, comercianţi de vise.Un om se sinucide, doar când visele i se risipesc şi speranţa îi dispare. Fără vise, nu există suflu emoţional. Fără speranţă, nu există curaj pentru a trăi.Augusto Cury – “Parinti straluciti, profesori fascinanti”
Ce să facă copiii, ce să facă și părinții?


Prăpastia generațiilorCopiii cei mici adorm la miezul nopții, deși ar trebui să adoarmă odată cu apusul soarelui. Sunt închiși în blocuri, în betoane și intră în programul celor mari. Ce să facă copiii, ce să facă și părinții? Vin copiii și-mi spun: ,,Nu ne înțeleg părinții”. Vin și părinții și-mi spun: ,,Copiii noștri nu ne înțeleg”. S-a creat o prăpastie între părinți și copii. Ca să se șteargă trebuie ca părinții să se coboare în starea copiilor, iar copii să treacă în cea a părinților. Și dacă acum părinții nu instruiesc pe copii, nici copiii lor, mai târziu, nu-i vor instrui pe ai lor. Dacă acum copii nu ascultă și își instruiesc părinții, și copiii lor îi vor chinui mai târziu, pentru că vor funcționa legile duhovnicești. Părinte, unii copii spun că s-au vătămat din pricina dragostei părinților lor. -Nu au dreptate. Când copilul este cu mărime de suflet, nu se vatămă de dragostea părinților lui. Dacă, însă exploatează dagostea lor, se va distruge. Dacă copilul  se vatămă de dragostea părinților, înseamnă că acel copil  are o vătămare. Deși ar trebui să-i fie recunoscător lui Dumnezeu pentru astfel de părinți, pentru dragostea lor, el se mâhnește că se poartă cu bunătate cu el, în timp ce alți copii nu au părinți. Ce să spui! Când un copil  nu recunoaște pe părinții lui ca binefăcătorii lui și nu-i iubește – cu atât mai mult cu cât părinții au frică de Dumnezeu – cum e cu putință să respecte și să iubească pe Dumnezeu, marele lui binefăcător și Părinte al tuturor oamenilor, lucru ce e foarte greu să-l înțelegă în vârsta copilărească? Extras din Cuviosul Paisie Aghioritul. Cu durere și dragoste pentru omul contemporan, Ed. Evanghelismos, Bucuresti, 2012, pag.288-289
Trei calități obligatorii pe care trebuie să le aibă o mamă


O primă calitate necesară unei mame cred că este să fie credincioasă, în sensul de a trăi credința în Dumnezeu, cât mai profund și mai practic cu putință.Această calitate o va ajuta să fie conștientă de sensul vieții omului pe pământ și să-i crească pe copiii ei în armonie cu acest sens, care depășește cerințele vieții ca supraviețuire sau viețuire.O a doua calitate necesară o consider a fi dragostea, ca dăruire conștientă și liberă de sine.Iar a treia, dar nu ultima, cred că este responsabilitatea, capacitatea de a-și asuma consecințele oricărui gest, cuvânt sau gând. Nu mă refer la responsabilitatea că „socoteala” pe care va trebui să o dau pentru fiecare alegere. Ci ca asumare, în vederea continuării vieții în plinătatea sensului pe care i-l dăm, liber și conștient.Astfel, nici un eveniment exterior n-o va putea impiedica să fie o mamă bună, atât omenește, cât și duhovnicește.Maica Siluana VladSursa: luminaortodoxiei.com
Copiii nu se zidesc prin laudele necontenite, Cuviosul Porfirie Kavsokalivitul


Copiii nu se zidesc prin laudele necontenite. Devin egoişti şi iubitori de slavă deşartă. Vor dori întreaga viaţă să fie lăudaţi de toţi, neîncetat, chiar dacă li se spun şi minciuni. Din nefericire, astăzi toţi s-au învăţat să mintă, iar cei iubitori de slavă deşartă primesc minciunile, acestea sunt hrana lor. „Spune orice, fie şi minciună, fie şi ironie”, zic ei. Dumnezeu nu vrea asta. Dumnezeu vrea adevărul. Din nefericire, asta n-o înţeleg toţi, şi fac cu desăvârşire cele potrivnice.Copiii, când sunt lăudaţi mereu, fără discernământ, sunt luaţi în stăpânire de cel potrivnic. Le răscoleşte egoismul şi, obişnuiţi de mici cu laudele părinţilor şi ale învăţătorilor, pot să înainteze în învăţătură, dar ce folos? În viaţă vor ieşi egoişti, iar nu creştini.Egoiştii nu pot să fie niciodată creştini. Egoiştii vor întotdeauna să fie lăudaţi de toţi, să fie iubiţi de toţi, toţi să-i vorbească de bine, lucru pe care Dumnezeul nostru, Biserica noastră, Hristosul nostru nu le voieşte.Religia noastră nu vrea acest chip, acest fel de educaţie. Dimpotrivă, vrea ca de mici copii să înveţe adevărul. Adevărul lui Hristos întăreşte faptul că, dacă îl lauzi pe un om, îl faci egoist. Omul egoist este un rătăcit, călăuzit de diavolul, de duhul cel rău. Astfel, crescând în egoism, întâia lui îndeletnicire este să-L tăgăduiască pe Dumnezeu şi să fie un egoist inadaptabil în comunitate. Trebuie să spui adevărul, să-l afle omul. Altfel îl întăreşti în neştiinţa lui. Când spui celuilalt adevărul, atunci el se orientează, ia aminte, îi ascultă şi pe ceilalţi, se înfrânează. Astfel, şi copilului îi vei spune adevărul, îl vei certa, ca să-şi dea seama că ceea ce face nu-i bine. Ce spune înţeleptul Solomon? Cine cruţă toiagul său îşi urăşte copilul, iar cel care îl iubeşte îl ceartă la vreme (Pildele lui Sol. 13, 24). Dar nu să-l baţi cu bâta, căci atunci sărim dincolo de hotare şi se întâmplă contrariul.Prin lauda de mici, îi purtăm pe copiii noştri la egoism. Iar pe cel egoist poţi să-l înşeli, e de-ajuns să-i spui că este bun, să-i umfli eul. Şi aşa îţi spune: „A, acesta mă laudă, acesta este bun”. Acestea nu sunt lucruri corecte. Pentru că omul creşte în egoism, încep încurcăturile înlăuntrul său, suferă, nu ştie ce să facă. Pricina frământării sufleteşti este egoismul. Chiar şi psihiatrii înşişi, dacă studiază acest lucru, vor vedea că egoistul este bolnav.Niciodată nu trebuie să-i lăudăm şi să-i linguşim pe semenii noştri, ci să-i călăuzim către smerenie şi către iubirea lui Dumnezeu. Şi să nu căutăm noi să ne iubească, lăudându-i pe ceilalţi. Să învăţăm să iubim, iar nu să cerem să fim iubiţi. Să-i iubim pe toţi şi să facem jertfe cât putem mai mari, pentru toţi fraţii cei întru Hristos, dezinteresat, fără să aşteptăm laude şi iubire de la ei. Aceştia vor face tot ceea ce Dumnezeu le va spune. Dacă şi ei sunt creştini, vom da slavă lui Dumnezeu că ne-am întâlnit şi i-am ajutat sau le-am spus un cuvânt bun.Aşa să-i povăţuiţi şi pe copiii de la şcoală. Acesta este adevărul. Altfel devin inadaptabili. Nu ştiu unde merg şi ce fac, iar pricina suntem noi, că i-am făcut aşa. Nu i-am călăuzit spre adevăr, spre smerenie, spre iubirea lui Dumnezeu. I-am făcut egoişti, iar acum iată roadă!Există, însă, şi copii care provin din părinţi smeriţi, şi cărora li se vorbeşte de când sunt mici despre Dumnezeu şi despre sfânta smerenie. Aceşti copii nu creează probleme semenilor lor. Nu se mânie când le arăţi greşeala, ci se străduiesc să se îndrepte, şi se roagă lui Dumnezeu să-i ajute să nu devină egoişti.Eu, ce să vă spun, când am ajuns în Sfântul Munte am mers la nişte Bătrâni tare sfinţi. Aceştia niciodată nu mi-au spus „Bravo!”. Întotdeauna mă sfătuiau cum să-L iubesc pe Dumnezeu şi cum să fiu întotdeauna smerit. Să-L chem pe Dumnezeu să mă întărească în sufletul meu şi să-L iubesc mult. Nici n-am ştiut de acest „Bravo!”, nici nu l-am căutat. Dimpotrivă, mă strâmtoram că Bătrânii mei nu mă certau. Ziceam: „Mânca-m-ar Raiul, n-am găsit Bătrâni buni!”. Voiam să mă mustre, să mă certe, să se poarte aspru. Dacă aude vreun creştin ce vă spun eu acum, se pierde cu firea şi nu le primeşte. Cu toate acestea, aşa este bine – smerit, sincer.Nici părinţii mei nu mi-au spus niciodată „Bravo!”. Nici nu-l voiam. Pentru aceasta, tot ce făceam, făceam dezinteresat. Acum, că mă laudă oamenii, mă simt prost. Ce să vă spun… Mă atinge înăuntru când ceilalţi îmi spun „Bravo!”. Dar nu m-am vătămat, fiindcă am învăţat smerenia. Şi acum, de ce nu vreau să fiu lăudat? Pentru că ştiu că lauda îl face pe om găunos şi alungă harul lui Dumnezeu. Iar harul lui Dumnezeu vine numai prin sfânta smerenie. Omul smerit este omul desăvârşit. Nu sunt acestea frumoase? Nu sunt adevărate?Cui îi spui asta, va zice: „Ce spui, bunule, dacă nu-l lauzi pe copil nici nu poate citi, nici, nici…”. Dar aceasta se întâmplă pentru că aşa suntem noi, şi îi facem aşa şi pe copii. Adică am rătăcit de la adevăr. Egoismul l-a scos pe om din Rai, este un mare rău. Primii oameni, Adam şi Eva, erau simpli şi smeriţi, pentru aceea trăiau în Rai. Aveau, precum se spune în limbaj teologic, cele dintru început, adică harismele pe care Dumnezeu le-a dat la început, când l-a zidit pe om, adică viaţa, nemurirea, conştiinţa, stăpânirea peste sine, iubirea, smerenia şi celelalte. Apoi diavolul a izbutit să-i înşele prin laudă. S-au umplut de egoism, însă, firescul omului, aşa cum l-a plăsmuit Dumnezeu, este smerenia. În vreme ce egoismul este ceva nefiresc, este boală, este împotriva firii.Aşadar, când noi umflam în copil acest „super-eu” cu laudele, îi aţâţăm egoismul, îi facem mare rău. Îl facem mult mai uşor influenţabil de lucrurile diavoleşti. Astfel, crescând, îl îndepărtăm de toate lucrurile de preţ vieţii. Nu credeţi că aceasta este pricina pentru care copiii se pierd, pentru care oamenii se răzvrătesc? Este egoismul, pe care din fragedă vârstă părinţii li l-au sădit. Diavolul este marele egoist, marele luceafăr. Adică îl trăim pe diavolul înlăuntrul nostru, îl trăim pe luceafăr. Nu trăim smerenie. Smerenia e a lui Dumnezeu, este ceva trebuincios sufletului omului. Este ceva organic. Iar când lipseşte, este ca şi când ar lipsi inima din organism. Inima dă viaţă organismului, iar smerenia dă viaţă sufletului. Prin egoism, omul este de partea duhului celui rău, adică se dezvoltă cu duhul cel rău, nu cu cel bun.Asta a izbutit diavolul să facă. A făcut pământul labirint, ca să nu ne mai putem înţelege între noi. Ce să fie toate astea pe care le-am păţit, şi nu ne dăm seama? Vedeţi cum ne-am înşelat? Am făcut pământul nostru şi epoca noastră o adevărată clinică de psihiatrie! Şi nu ne dăm seama de greşeală. Toţi ne mirăm: „Ce-am devenit, unde mergem, de ce copiii noştri au apucat-o pe un astfel de drum, de ce-au plecat de acasă, de ce au părăsit viaţa, şcoala? De ce se-ntâmplă asta?”. Diavolul a izbutit să se facă pe sine nevăzut şi să-i facă pe oameni să-l numească în alte feluri. Doctorii, psihologii spun deseori, când un om pătimeşte: „A, ai o nevroză! A, ai o angoasă!” şi altele asemenea. Nu pot pricepe că diavolul răscoleşte şi tulbură în om egoismul. Şi totuşi diavolul există, este duhul răutăţii. Dacă spunem că nu există, este ca şi când am tăgădui Evanghelia, care vorbeşte despre el. Acesta este vrăjmaşul nostru, cel ce ne luptă toată viaţa, potrivnicul lui Hristos, de aceea se numeşte şi antihrist. Hristos a venit pe pământ ca să ne scape de diavolul şi să ne dăruiască mântuirea.Drept aceea, trebuie să-i învăţăm pe copii să trăiască smerit şi simplu, să nu caute lauda şi pe „Bravo!”. Să-i învăţăm că există smerenia, care este sănătatea vieţii.Concepţia societăţii contemporane face rău copiilor. Ea are altă psihologie, altă pedagogie, care se adresează copiilor ateilor. Această concepţie duce la samavolnicie. Şi vedeţi roadele la copii şi la tineri. Tinerii strigă astăzi, zicând: «Trebuie să ne înţelegeţi!». Însă nu trebuie să mergem noi la ei. Dimpotrivă, ne vom ruga pentru ei, vom spune ce-i bine, vom trăi binele, îl vom propovădui, dar nu ne vom adapta duhului lor. Să nu stricăm măreţia credinţei noastre. Nu se cuvine ca, încercând să-i ajutăm, să dobândim felul lor de a gândi. Trebuie să fim cine suntem, şi să propovăduim adevărul, lumina.De la Părinţi vor învăţa copiii. Învăţătura Părinţilor le va arăta cele despre spovedanie, patimi, răutăţi, cum au biruit sfinţii răul înlăuntrul lor. Iar noi ne vom ruga ca Dumnezeu să Se sălăşluiască înlăuntrul lor.Din cartea “Ne vorbește părintele Porfirie” (cap. “Despre educația copiilor”), Editura Bunavestire, Galați, 2003, trad. Ierom. Evloghie (Theofan) Munteanu
Ce trebuie să facă o femeie când este însărcinată?


Un copil va fi sau nu va fi credincios si in raport de credinta mamei sale. Un mare procent din credinta mamei se transmite copilului cand este inca in pantecele mamei sale. Responsabilitatea revine direct mamei, dar indirect si tatalui cu care femeia convietuieste. Viata duhovniceasca a unui om incepe din momentul zamislirii si se deruleaza pe tot timpul sederii sale in pantecele mamei pe timpul celor noua luni de gestatie materna.Acest mare adevar il simteam, dar nu puteam sa il explic. Mi-a fost dat sa-l aflu la aceeasi intensitate si la acelasi ison duhovnicesc la cei doi mari parinti sfinti inaintea lui Dumnezeu - Cuviosul Paisie Aghioritul din Muntele Athos si la Parintele Arsenie Boca din Manastirea Prislop.De asemenea, parintele Teofil de la Manastirea Sambata, cu amuzamentul sau specific, il cita tot pe parintele Arsenie zicand la niste frati ca "voi sunteti sinteza harababurii din casa parintilor vostri". intr-adevar, un copil este o sinteza a celor doi parinti in adevaratul sens al cuvantului. Copilul copiaza genetic pe parintii sai, pe tata sau pe mama, dar se duce inapoi pana la al patrulea neam. Uneori observam ca seamana foarte bine cu bunicul dupa tata sau cu cel dupa mama. Este o mare taina genetica umana si din pacate de cei mai multi oameni nebagata in seama, lasata la voia intamplarii. Or, Sfanta Biserica ne pune la indemana un arsenal de antidoturi cu potential de igienizare si chiar vindecare intr-o anumita masura a arborelui genealogic. Spovedania, credinta puternica, faptele bune, postul rugaciunea, milostenia sunt unele din medicamentele recomandate de Biserica de terapie a arborelui genealogic.Noua ni se pare ca odata cu moartea parintilor, bunicilor sau celor apropiati ai nostri se produce o ruptura definitiva, dar nu-i adevarat, este numai o despartire temporara. Legatura dintre noi va fi vesnica, indisolubila. Neamul fiecaruia dintre noi este un intreg tainic. Este o interdependenta intre membrii aceluiasi neam. Cat de mare insemnatate are starea mamei asupra copilului pe care il are in pantece! Tot ceea ce are mama in mintea ei, in inima ei, in comportarea ei atunci cand este insarcinata cu copilul se transmite acestuia. Orice bucurie, orice stres, pe care-l are femeia se transmite copilului. Copilul face parte din fiinta ei in acel moment si este o copie a tot ceea ce este ea in acea perioada de noua luni de zile. Daca mama este echilibrata si infranata in pornirile sale, copilul mosteneste si se va naste cu acel echilibru, dar daca nu este echilibrata ci dimpotriva foarte dezordonata si indiferenta, de asemenea copilul se va naste cu acea gena de dezechilibru, de dezordine si ii va fi greu si poate imposibil de a se redresa toata viata. Observam ca unii oameni se nasc foarte intunecati si nu numai ca nu cunosc lumina, dar nici nu vor sa o cunoasca si se opun cu indarjire impotriva luminii si a binelui inradacinata in adancul fiintei lor ca mostenire de la parinti. Multi dintre ei sunt irecuperabili in viata si asa se sfarsesc.Ce important este ca femeia cand este gravida sa se roage, sa incerce pe cat ii este cu putinta sa fie buna, sa fie iertatoare, sa nu urasca, sa nu invidieze, cu alte cuvinte sa traiasca in acea lumina a harului Duhului Sfant si acele stari se vor transmite copilului. El se naste cu aceste inclinatii: sa se roage, sa fie bun, sa fie iertator, sa nu invidieze si poate toata viata va fi asa, daca si el va concretiza si va fructifica acele inclinatii pozitive genetice. Daca femeia gravida fumeaza are inclinatii pacatoase, nu se infraneaza de la tentatiile pacatoase, copilul se naste cu acele malformatii si poate toata viata va fi o copie a mamei sale in comportare. Deci, un copil incepe sa se educe de catre mama inca din pantece. El, sarmanul copil, este sinteza celor doi parinti in momentul conceperii, mosteneste bagajul genetic al celor doi parinti. Dar, dupa aceea evolueaza pe parcursul sederii celor noua luni in pantecele mamei sale si primeste ceea ce ii da mama ca hrana spirituala si materiala, nascandu-se dupa aceea sanatos trupeste si sufleteste. Barbatul are si el marea obligatie ca atunci cand nevasta este insarcinata sa-i creeze cadru ambient, sa o ajute cat mai mult, sa-i creeze lumina, pace, liniste, dragoste. El, ca barbat, in acel moment nu are ce sa-i transmita copilului direct, dar indirect prin raportul pe care il are fata de femeia sa influenteaza pe copil in rau sau in bine. Barbatul trebuie sa se fereasca sa nu o supere pe nevasta lui gravida cu nimic. Sa nu o certe sa nu o tulbure cu starea lui negativa, deoarece daca el este tulburat, acea stare tulburatoare i-o transmite femeii lui, iar femeia, odata ce primeste starea aceea negativa de tulburare, automat i-o transmite si copilului si copilul devine tulburat si nelinistit. Deci, iata influenta unde poate ajunge. Daca tata se bucura, se bucura si femeia lui gravida si se bucura si copilul lor din pantece. Si medicina recunoaste ca raporturile sexuale, mai ales in ultimile luni cand este femeia gravida, nu-i fac bine nici ei nici copilului, de asemenea Biserica cu atat mai mult recomanda abstinenta, infranare in acele ultime luni foarte critice. Aici il ajuta pe barbat foarte mult credinta ca sa poata sa se infraneze si sa constientizeze aceasta infranare. Deoarece, pentru acea pofta trupeasca de la care barbatul nu se infraneaza si o tulbura pe femeia lui si copilului i se transmite acel duh al desfranarii si poate sa-l afecteze toata viata. Am intalnit un asemenea caz cand barbatul nu s-a infranat pe parcursul perioadei cand femeia lui era gravida si copilul s-a nascut cu aceasta patima in el si de mic copil facea acest pacat si nu a putut sa se lase toata viata lui, devenind un desfranat notoriu, irecuperabil. Iata ce mare responsabilitate au parintii fata de copiii lor inca din pantece.FEMEIA GRAVIDA TREBUIE SA SE IMPARTASEASCA FOARTE DES!Sfintii Parinti vazand marea responsabilitate si greutate ce poarta femeia cand este insarcinata au dezlegat ca sa se poata impartasii cu Trupul si Sangele Mantuitorului indiferent de canonul pe care il are sau ce pacat ar fi facut ea. Deci, femeia cand este gravida sa se impartaseasca in fiecare luna macar cu 2-3 zile de post daca nu poate sa tina mai multe zile. Acea impartasanie ea nu o ia pentru vrednicia ci, asemenea unui om normal, ci pentru ajutorul copilului. Este foarte important ca sa se impartaseasca, ajuta foarte mult pe copil, il intareste, il lumineaza, ii da sanatate, il fereste de boli. Copilul, prin Sfanta impartasanie, pe de o parte se impartaseste cu Hristos, iar pe de alta parte isi incepe viata duhovniceasca inca din pantece, incepe sa-l cunoasca pe Hristos inainte de nasterea sa pe acest pamant. Este pacat sa-l lipsim pe copil de Hristos. El trebuie obisnuit de atunci.Imi pare foarte rau ca aceste invataturi nu au fost suficient de lamurite de catre preoti in Biserica si multa lume a fost si este lipsita de aceasta informatie capitala pentru o viata autentic crestina si pentru o sanatate bioetica a societatii.Orice om are nevoie de Biserica si de Hristos, dar mai ales femeia gravida are nevoie extraordinar de mult pentru ca are o viata in ea, mai poarta grija de inca o viata si trebuie sa fie ajutata de catre cei din jur. Spovedania si Impartasania este cel mai mare ajutor pentru ea din toate punctele de vedere.Extras din Sfaturi duhovnicesti ale Arhim. Ioachim Parvulescu, Repere morale pentru o viata crestin-ortodoxa, Sfanta Manastire Lainici 2004.
Sfântul apostol și evanghelist Ioan – 10 cuvinte despre dragoste


Sfântul apostol şi evanghelist Ioan este de asemenea, cunoscut sub numele de Apostol al dragostei. Anume dragostea este  tema esenţială a celor trei epistole ale sale. Pentru câteva momente încercaţi şă lasaţi la o parte grijile şi problemele cotidiene şi citiţi macar câteva pasaje din ele. 1. Copiii mei, acestea vi le scriu, ca să nu păcătuiţi, şi dacă va păcătui cineva, avem mijlocitor către Tatăl, pe Iisus Hristos cel drept. El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre, dar nu numai pentru păcatele noastre, ci şi pentru ale lumii întregi. Şi întru aceasta ştim că L-am cunoscut, dacă păzim poruncile Lui. Cel ce zice: L-am cunoscut, dar poruncile Lui nu le păzeşte, mincinos este şi întru el adevărul nu se află. Iar cine păzeşte cuvântul Lui, întru acela, cu adevărat, dragostea lui Dumnezeu este desăvârşită. Prin aceasta, cunoaştem că suntem întru El. Cine zice că petrece întru El dator este, precum Acela a umblat, şi el aşa să umble. (1 Ioan 2:1-6). 2. Vedeţi ce fel de iubire ne-a dăruit nouă Tatăl, ca să ne numim fii ai lui Dumnezeu, şi suntem. Pentru aceea lumea nu ne cunoaşte, fiindcă nu L-a cunoscut nici pe El. Iubiţilor, acum suntem fii ai lui Dumnezeu şi ce vom fi nu s-a arătat până acum. Ştim că dacă El Se va arăta, noi vom fi asemenea Lui, fiindcă Îl vom vedea cum este.(1 Ioan 3:1-2). 3. În aceasta am cunoscut iubirea: că El Şi-a pus sufletul Său pentru noi, şi noi datori suntem să ne punem sufletele pentru fraţi.Iar cine are bogăţia lumii acesteia şi se uită la fratele său care este în nevoie şi îşi închide inima faţă de el, cum rămâne în acela dragostea lui Dumnezeu? Fiii mei, să nu iubim cu vorba, numai din gură, ci cu fapta şi cu adevărul. (1 Ioan. 3:16-18). 4. Iubiţilor, să ne iubim unul pe altul, pentru că dragostea este de la Dumnezeu şi oricine iubeşte este născut din Dumnezeu şi cunoaşte pe Dumnezeu. Cel ce nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire.(1 Ioan. 4:7-8). 5. Întru aceasta s-a arătat dragostea lui Dumnezeu către noi, că pe Fiul Său cel Unul Născut L-a trimis Dumnezeu în lume, ca prin El viaţă să avem. În aceasta este dragostea, nu fiindcă noi am iubit pe Dumnezeu, ci fiindcă El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre. Iubiţilor, dacă Dumnezeu astfel ne-a iubit pe noi, şi noi datori suntem să ne iubim unul pe altul.(1 Ioan. 4:9-11). 6. Şi noi am cunoscut şi am crezut iubirea, pe care Dumnezeu o are către noi. Dumnezeu este iubire şi cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne întru el. Întru aceasta a fost desăvârşită iubirea Lui faţă de noi, ca să avem îndrăznire în ziua judecăţii, fiindcă precum este Acela, aşa suntem şi noi, în lumea aceasta. În iubire nu este frică, ci iubirea desăvârşită alungă frica, pentru că frica are cu sine pedeapsa, iar cel ce se teme nu este desăvârşit în iubire. (1 Ioan. 4:16-18). 7. Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească. Şi această poruncă avem de la El: cine iubeşte pe Dumnezeu să iubească şi pe fratele său. (1 Ioan 4:20-21). 8. Şi acum te rog, Doamnă, nu ca şi cum ţi-aş scrie poruncă nouă, ci pe aceea pe care noi o avem de la început, ca să ne iubim unii pe alţii. Şi aceasta este iubirea, ca să umblăm după poruncile Lui; aceasta este porunca, precum aţi auzit dintru început, ca să umblaţi întru iubire. (2 Ioan. 1:5-6).9. Iubitule, cu credinţă faci oricâte faci pentru fraţi şi aceasta pentru străini, Care, în faţa Bisericii, au dat mărturie despre dragostea ta. Bine vei face să-i ajuţi în călătoria lor, după cum se cuvine înaintea lui Dumnezeu. Căci pentru numele lui Hristos au plecat la drum, fără să ia nimic de la neamuri. Noi, deci, datori suntem să sprijinim pe unii ca aceştia, ca să fim împreună-lucrători pentru adevăr. (3 Ioan 1:5-8).10. Nu iubiţi lumea, nici cele ce sunt în lume. Dacă cineva iubeşte lumea, iubirea Tatălui nu este întru el; Pentru că tot ce este în lume, adică pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia vieţii, nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume. Şi lumea trece şi pofta ei, dar cel ce face voia lui Dumnezeu rămâne în veac. (1 Ioan 2:15-17).
Vă îndemnăm să participaţi la Pelerinajul Tinerilor


La 22 septembrie, ora 12.00, va avea loc Pelerinajul Tinerilor. Al şaselea an consecutiv, în preajma sărbătorii Înălţarea Sf. Cruci, liceeni, studenţi şi oameni de bună credinţă se deplasează pe jos de la Universitatea de Stat din Moldova spre Mănăstirea Sireţi (16 km).Astfel, duminică,  22 septembrie după Sf. Liturghie se va săvârşi Acatistul Sf. Nicolae şi se va porni la drum de la Biserica Universităţii de Stat din Moldova (str. Mihail Kogălniceanu 67). Pelerinii vor purta cruci, steaguri, icoane şi vor intona cântări duhovniceşti.Procesiunea se va deplasa pe străzile A. Mateeevici până la str. V. Lupu, apoi pe str. A. Sciusev, bd. Ştefan cel Mare, Calea Ieşilor. Va urma deplasarea pe traseul Chişinău-Străşeni până la semaforul din or. Vatra, apoi peste calea ferată spre satul Sireţi.La benzinăria Lukoil de la ieşirea din oraş, aproximativ la ora 14.30, se vor alătura pelerini din satele Ghidighici, Durleşti, Dumbrava şi alte localităţi din municipiu. La intesecţia ce duce spre Truşeni se vor alipi credincioşii din comuna Truşeni, iar la semaforul din or. Vatra pelerinii din Vatra şi Cojuşna.La Mănăstirea Sireţi va fi oficiat un Te-Deum de mulţumire, după care va fi săvârşită slujba Privegherii. Va urma închinarea la sfintele moaşte şi o agapă creştină.În seara zilei pelerinii vor reveni la Chişinău cu autocare comandate.Îndemnăm toţi tinerii să participe la acest pelerinaj, care constituie un act spiritual de mulţumire adusă lui Dumnezeu pentru binefacerile primite de la El; astfel pelerinajul este în sine un act de asceză şi o jertfă de gratitudine. Să nu uităm, că astfel de acţiuni reprezintă o adevărată mărturisire a credinţei, mai ales în aceste timpuri de apostazie tot mai evidentă.informații suplimentare la nr. de tel: 079481586
Dragostea dintre soți


Cele două atribute esențiale ale dragostei care durează este respectul pentru celălalt și sacrificiul personal. Care este secretul unei căsnicii îndelungate? În mod sigur nu e faptul că cei doi sunt caractere asemănătoare, pentru că ne completăm reciproc neajunsurile fiecăruia pe măsură ce ne lovim de greutățile vieții.Cuviosul Paisie folosește un exemplu banal: O mașină are nevoie de pedala de accelerație pentru a se pune în mișcare, dar are nevoie și de pedala de frână pentru a se opri. Prin intermediul a ceea ce ne deosebește găsim tot timpul armonia în familie. Cuviosul Paisie ne îndeamnă să ne gândim ce s-ar întâmpla dacă amandoi soții ar fi de același caracter: Spre exemplu, dacă amandoi ați fi temperamentali, apoi într-un scandal, ați dărâma casa! Compabilitatea noastră în ceea ce ne deosebește este pacea Domnului.Ceea ce este necesar și de nelipsit într-o căsnicie fericită este respectarea unicității celuilalt. Respectul față de celalalt partener duce la dragostea adevărată. Cuviosul Paisie spune așa: Cuplurile ar trebui să aibă o dragoste pură unul pentru celălalt. Pentru a trăi în pace și înțelegere, cuplurile ar trebui, chiar de la bun început, să pună dragostea pe care o au unul pentru celălalt ca fundament al vieții lor, o dragoste adevărată, care se găsește în noblețea duhovnicească, în dorința de sacrificiu pentru celălalt, și nu o dragoste falsă, pătimașă și trecătoare. Dacă există dragoste, există și sacrificiu, cele două fiind totdeauna împreună. Și atunci când ne lăsăm partenerul să ne intre în inimă, de fapt îl lăsăm pe Hristos să vină și să ne umple inima de o bucurie negrăită. De prea multe ori ne gândim la dragoste doar ca la o plăcere pătimașă, sau ca la o aventură sexuală. O asemenea dragoste trupească nu este rea în sine, în cadrul unei căsătorii, dar ea nu face decât să unească pe cei doi doar în exterior. Când această atracție exterioară dispare odată cu vârsta, atunci acest fel de dragoste devine motiv de separare și de multă suferință. Cuviosul Paisie ne îndeamnă: Atunci când există dragoste duhovnicească adevărată într-un cuplu, și un partener își pierde atributele sexuale ale lui/ei, atunci nu numai că lucrul acesta nu îi va îndepărta unul de celălalt, ci îi va apropia cu atât mai mult. Cuviosul Paisie povestea o istorioară despre un doctor greco-american care a avut o întâlnire neașteptată cu lumina necreată a lui Dumnezeu. Părintele a căutat să găsească în ce condiții s-a produs această întâlnire:  M-am minunat când mi-am dat seama că acest om s-a învrednicit să vadă lumina necreată a lui Dumnezeu și l-am rugat să imi povestească ce s-a întâmplat înainte de această vedere minunată: „Părinte, zise el, sunt căsătorit și am trei copii. Am avut o familie fericită la început, dar mai apoi, după o vreme, soția mea nu a mai vrut să stea acasă cu copii; vroia ca noi să ieșim în oraș cu prietenii noștri. M-am conformat cu dorința ei o perioadă. După un timp, mi-a spus că vrea să iasă cu prietenii ei în oraș singură, fără mine. Am fost de acord și cu asta, și am rămas acasă cu copii. Mai apoi nu a mai vrut sa meargă în vacanță cu noi, și cerea bani de la mine ca să meargă ea singură în concediu. În final, mi-a cerut un apartament, în care să locuiască singură. Și asta am făcut pentru ea; dar își aducea prietenii mai tot timpul pe la ea. În tot acest timp, am încercat să o ajut prin diferite mijloace, cum ar fi să-mi arăt dragostea și purtarea de grijă pentru ea, să o sfătuiesc și să o ajut în momentele dificile din viața ei; am încercat chiar să o fac să se gândească la copii care îi simt lipsa, dar ea a rămas indiferentă. La final, a luat o sumă mare de bani de la mine și a dispărut fără urmă. Am căutat-o zile întregi, dar fără nici un rezultat. Nu mai știam nimic de ea. Într-o zi, am aflat că s-a întors în Grecia, și locuia într-o casă rău famată. Nu vă pot descrie cât de supărat eram pentru felul în care ajunsese. În durerea mea cumplită, m-am pus în genunchi la rugăciune: Dumnezeul meu, am zis, ajută-mă, te rog, să o găsesc și ajută-mă să fac tot ceea ce îmi stă în putință ca să nu-și piardă sufletul. Nu pot suporta gândul ca ea să trăiască în această stare decăzută. În acel moment camera a fost inundată de o lumină foarte strălucitoare și inima mi s-a umplut de pace. Fratele meu, i-am zis eu (Cuviosul Paisie), Dumnezeu ți-a văzut răbdarea, puterea de iertare și dragostea pe care i-ai arătat-o soției tale, și ți-a trimis mângâiere în acest fel.” Cele două atribute esențiale ale dragostei care durează este respectul pentru celălalt și sacrificiul personal. În acest fel ne iubește Dumnezeu; ne arată cum să ne iubim unul pe celălalt. Pacea și armonia în familie vin doar din această dragoste pură și adevărată care trece dincolo de aspectele lumești ale unei relații sexuale. Prin intermediul unei iubiri pure și sincere Îl vom vedea pe Dumnezeu. www.doxologia.ro
Iubirea caută binele


În sufletul fiecăruia, chiar şi al celui mai mare păcătos, există o sămânţă de bine, răul în­suşi fiind, uneori, o consecinţă a denaturării acelui bine aflat în germen.  Iată ce poate face iubirea! Dragostea creştină nu insistă asupra neîmplinirilor altuia, ci caută să le acopere. Fiecare avem lipsuri, fiecare putem deveni dezagreabili pentru unii dintre semenii noştri, prin anumite particularităţi ale noastre, fiecare ne putem întâlni în viaţă cu asemenea situaţii. Viaţa ar deveni insuportabilă, dacă am sta să luăm în seamă orice răbufnire de nemulţu­mire şi orice criză de irascibilitate, dacă am cere explicaţii şi scuze pentru orice ofensă. Până şi relaţiile noastre de fa­milie ar deveni imposibile. Iubirea acoperă păcatele, căutându-le şi găsindu-le scuze. În sufletul fiecăruia, chiar şi al celui mai mare păcătos, există o sămânţă de bine, răul în­suşi fiind, uneori, o consecinţă a denaturării acelui bine aflat în germen. Iubirea este înţelegătoare şi compătimitoare. Iubirii îi place să găsească oriunde şi oricând binele, crede în el, îl caută peste tot. Este un dar de la Dumnezeu care ne îndeamnă să ne purtăm cu blândeţe faţă de lipsurile altora, rămânând mereu exigenţi şi severi faţă de noi înşine. Nu este o formă de laşitate, ci acea iubire cerească, superioa­ră, care, în loc să se cufunde în beznă, caută faţa luminoa­să a omului. Iubirea îi iartă şi pe cei cu inima împietrită, le găseşte scuze celor ce îi osândesc pe alţii. Să nu ui­tăm că iubirea adevărată, care rămâne mereu neclintită, nu vine de la noi, ci de la El. Cu cât vom trăi mai aproape de izvor, cu atât mai mult şi mai statornic vom putea sorbi din apele lui. (Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu: 366 cuvinte de folos pentru toate zilele anului, Editura Sophia, p. 95)www.doxologia.ro 
Daca este iubire toate se rezolvă de la sine...


Ce dulce este iubirea!…Dar să nu se meargă pe instincte şi pe plăceri într-o căsnicie, ci gândind la un scop suprem: mântuirea reciprocă. Stimularea continuă reciprocă spre acest scop este obligatorie, pentru că e o mare răspundere. Valoarea unei flori nu stă într-o petală pe care a luat-o vântul, ci trebuie văzuta valoarea întrinsecă a florii.O căsnicie se poate întemeia pe o iubire adevarată şi pe o coordonată exclusiv creştină. E o mare greşeală să te îndrăgosteşti de un băiat sau de o fată, şi punem problema căsătoriei pentru că mi-e drag de el sau de ea. Nu, nu. Trebuie văzut, cât de cât, dacă sunt străbătuţi de fiorii sfintei răspunderi pe care o cere căsătoria. .. Pentru că frumuseţea o să se mai schimbe, dar trebuie să rămâna mai departe frumuseţea creştină din fiecare, pentru fiecare. Asta e verigheta, care se şi dă: iubirea celuilalt catre celalalt. Adica iubirea nu are nici inceput, nici sfarsit - asta ar fi semnificatia verighetei.  – Cum putem sti ca partenerul e cel pe care ni-l daruieste Dumnezeu? - Trebuie sa simti ca celalalt e pentru tine.- Daca doi tineri se iubesc, dar sunt necredinciosi, in dragostea lor mai este prezent Hristos?- Sunt necredinciosi unul fata de altul, sau necredinciosi fata de Dumnezeu?– Fata de Dumnezeu.- Acum vreau sa va spun un lucru: sa stiti ca nici inteligenta, si nici orice educatie, nu are nici o valoare daca nu este in slujba dragostei si a iubirii. Dar nu putem sa-i oprim sa nu se casatoreasca. Insa, nu ajung nicaieri, daca nu sunt cu Hristos. “Ne iubim, si gata!” Acesta este instinct si nimic altceva. Iubirea aceea nu are durabilitate.

Casatoria in sine trebuie sa se faca dupa cum spune proverbul: ori bine, ori deloc! – fiindca este in slujba unui ideal, nu in slujba placerilor numaidecat. Iubirea, casatoria care urmeaza, daca nu slujeste unor idealuri mai inalte – chiar necasatorit, dar mai ales casatorit – sigur ca nu ajungi la nimic pozitiv: nu faci decat sa pierzi un timp atat de scump.Daca se iubesc, este un fel de a vorbi. Ce rost are sa mai vorbim ca sa iubesc, dar nu cred in Dumnezeu! Nu exista nici un fel de siguranta de percepere in viitor, de sens, de scop, daca nu exista Dumnezeu. Daca nu este in Biserica, nu exista nimic! Acesta ar putea sa fie raspunsul care sa raspunde la intrebarea ce ati pus-o.Ce sa le cerem? Casnicia are nevoie de educatia copiilor, de a-i invata sa se inchine. Pot sa traiasca ca niste pagani, fara nici un fel de ideal? N-au batut clopotele destul ca sa se destepte tineretul acesta? Iar cuvantul acela, ca “astazi familiile trec prin momente dificile”, nu prea sunt de parere. Pentru ca atunci cand traiesti prezentul, nu mai poti sa vezi defectiunile in actiuni: vezi numai perfectiunile. O tendinta mereu de a ma completa facand bine primul pas spre asa ceva.- Taina Cununiei lucreaza si asupra oamenilor necredinciosi? Pentru ca astazi oamenii se cununa fara sa aiba habar ce inseamna cununia, sau chiar relatia cu Dumnezeu.- Daca sunt necredinciosi, nu are nici un haz, cum am zice. Dar, daca s-au cununat la Biserica inseamna ca sunt, cat de cat, credinciosi. Daca sunt necredinciosi, nu se mai cununa.- Dar daca o fac doar ca pe o datina, Taina Cununiei lucreaza oricum?- Nu putem spune ca nu lucreaza din momentul in care se face, pentru este incadrata intr-o intreaga ceremonie, cu harul preotiei…Nu recomandam deloc aceasta taina a cununiei, daca sunt necredinciosi. Pentru ca avem prin aceasta Taina anumite pretentii, sau niste raspunderi. Si daca aceste raspunderi sunt nedorite, nu se pot implini, pentru ce mai plecam pe acest drum? Sau fac Taina aceasta numai dintr-o datina? Cuvantul acesta datina este un cuvant mai scump si nu as vrea sa-l implic aici, printre necredinciosi.Se cununau ca datina si mosii si stramosii nostri, si inca numai la Biserica, fara primarie. Dar cununia era facuta cu scopuri extraordinar de mari.Asta este o mare Taina, dragii mei! Mai intai de toate se pun in valoare lucrurile asa cum le-a creat Dumnezeu. Bineinteles, nu este singura Taina – mai mult decat atat este calugaria.Pe urma, sa ne gandim ca se vor satura unul de altul foarte repede, neavand nici un ideal care sa-i ajute, ca nu e har. Harul este acolo unde este credinta. Dumnezeu nu da harul ca la un milog – la o mana intinsa tiganeasca -, il da doar daca te jertfesti.Datina aceasta se savarseste datorita unui scop, cu o raspundere extraordinara. Sa nu se incurajeze cineva ca o face din datina. E o iubire subreda care nu dureaza. Cum ar zice omul: “O luna de miere si o viata de amar!”- Parinte, astazi se intelege din ce in ce mai putin rostul barbatului si al femeii in casnicie. Puteti sa ne spuneti care este rostul lor in viata de familie?- Adevarul este ca nu sunt de parere cu cuvantul acesta “astazi”. Barbatul si femeia sunt aceiasi cu cei pe care i-a creat Dumnezeu la inceput, cu un scop bine definit.S-a facut o constatare: intrucat femeia a fost roaba mii de ani, si cu ocazia Edictului de la Milan, Sfantul Constantin cel Mare a dat libertate si femeii, ca sa nu mai fie omorata fara judecata – s-a transmis atavic, adica a trecut peste veacuri teama femeii de barbat, si a ramas femeia cu spaimele acestea atavic transmise. Nu este permis acest lucru.

Femeia inseamna “imparateasa daruitoare”. Femeia, daca zici ca-i slaba, totusi, din momentul in care te-ai angajat sa te numesti sot, nu te poti numi sot, decat langa o sotie. Trebuie sa o pui pe tron, cu orice chip! Sa nu se mai vada in femeie numai un scop meschin sau un lucru de cazna.Femeia este extraordinara in creatia lui Dumnezeu! Dati-va seama ca destinul intregii omeniri depinde de cuvantul Fecioarei Maria, libere: Fie mie dupa cuvantul Tau (Luca 1, 15). Si s-a schimbat destinul intregii omeniri, si chiar al lui Dumnezeu in lume.Maica Domnului este o femeie care a deschis portile fericirii, libertatii si vesniciei in lume.Femeia trebuie cu orice chip respectata, pentru ca daca Dumnezeirea ar intreba omenirea: “Ce este in omenire?”, n-ar intreba paternitatea, ci maternitatea! Deci, femeia joaca un rol primordial in ceea ce priveste creatia lui Dumnezeu, barbat si femeie.Putem noi, oare, sa desprindem o Taina atat de importanta de cuvintele Mantuitorului: Fara de Mine nu puteti face nimic! Acestea sunt cuvinte dumnezeiesti, si tot ce a spus Hristos este adevarat.Lumea crestina, daca ar fi atenta numai la aceste cuvinte, ar fi mult mai controlata si s-ar descoperi mai repede ori valorile, ori defectele. Pentru ca El este Vita si noi suntem mladitele. Poate mladita sa rodeasca ceva fara vita?Maica Domnului reprezinta neamul omenesc. Femeia nu trebuie vazuta ca o roaba. Pentru ca, desi spunem in rugaciunile Tainei Cununiei, ca femeia trebuie sa se supuna barbatului, acesta din urma trebuie sa fie atent ca i se spune, tot in aceeasi rugaciune, ca trebuie sa o iubeasca. Daca nu o iubeste, nu o sa-l asculte. Barbatul, daca nu asculta de acest cuvant, se face raspunzator de indaratnicia femeii. Deci, trebuie sa o iubeasca cu orice chip.In casnicie se intra prin foarte multe transformari si lucruri neprevazute, datorita marilor intimitati: nastere de copii, care nu se face numai citind cum se face, ci se naste in modul cel mai normal de catre toate femeile, fie imparateasa, fie femeie de rand.Cuvantul femeie trebuie, cu orice chip, mult mai respectat, pentru ca, va repet, cuvantul femeie inseamna “imparateasa daruitoare“, si daruirea este toata Scriptura.- Dar putem identifica, in viata de familie, un rost diferit al femeii de al barbatului, si al barbatului de al femeii?- In ce priveste idealurile, nu. Dar in ceea ce priveste preocuparile, fiecare are indeletnicirea lui.– Ne puteti spune care este scopul ascultarii in viata de familie?- Daca este iubire lucrurile se rezolva de la sine: se uita unul la altul si stiu ce au de facut.In ce priveste copiii, ei trebuie educati de mici, sa le imprime in suflet ideea de Dumnezeu cu orice chip, ca astfel, incet-incet, sa creasca in invatatura crestina.- De ce spune ca barbatul este cap femeii?- Si femeia ce este, daca barbatul este cap? Unde este situata fata de cap?Barbatul este cap femeii in sensul unei armonii care trebuie sa existe, respectandu-se indeletnicirea fiecaruia. Cand se spune ca femeia este grozav de valoroasa in creatia lui Dumnezeu, asta nu insemna ca barbatul nu este nimic. Pentru ca supunerea, in sine, inseamna mantuirea in sine.Femeia nu se supune pentru ca este miloaga, ci se supune pentru ca sa intregeasca armonia lucrurilor. Ea este cea care face efortul cel mai mare pentru ca barbatul sa-i fie cap, din momentul in care il iubeste.Intre cei doi soti nu exista grad de rudenie. Daca barbatul este capul, femeia este tot cap. Trebuie sa se supuna unul fata de altul; fiindca sunt foarte dese situatiile in care barbatul o intreaba si-si asculta femeia.Ei trebuie sa se iubeasca. Daca nu se iubesc, relatia dintre soti este numai o ordinara galceava.Daca barbatul este cap, femeia este inima! Si inima este mai mult decat orice, este adancul cel mai adanc al fiintei omenesti, este chiar locul unde Dumnezeu si-a facut locas. Si daca ea este inima, e si el inima, fiindca iubirea armonizeaza casnicia.Iubirea raspunde la toate intrebarile: iubirea aduce prunci, care dau valoare nemaipomenita casniciei – zambetul lor -, si creeaza unitate nezdruncinata familiei.Dar, va repet, nasterea de prunci nu este scop casniciei, este o consecinta. Scopul este stimularea reciproca spre mantuire.- De multe ori relatia dintre cei doi se raceste. Cum se poate depasi aceasta criza?- Daca punem intai problema iadului, nu mai vorbim de rai!Nu se pune problema. Acestea sunt consecintele vietii. Calcarea gresita, pacatele, inseamna iadul. Raceala dintre cei doi este consecinta pacatelor.Dumnezeu este drept, poate sa faca orice. Dar un singur lucru nu poate sa faca: sa-si calce cuvantul! Fiindca prima porunca data in rai a fost: Sa nu mananci din pomul asta! – si a mancat. Consecinta a urmat imediat, fiindca exista si dreptate dumnezeiasca, nu numai mila. Si face orice ca sa ne scape de caderile acestea. Caderile de dupa Adam, pe care le facem noi, le rezolvam prin Taina Spovedaniei.Nu putem sa discutam despre dracul, fara sa vorbim despre Dumnezeu. In creatie el este un tolerat.Noi nu putem sa-i invatam sa iubeasca. In iubire nu exista nimic rational. “Nu stiu de ce il iubesc pe acela!” Iubirea nu are nici inceput, nici sfarsit, exista deodata cu Dumnezeu.Deci, ca sa se depaseasca aceasta raceala, trebuie sa duca o viata crestineasca.- Se accepta ca cei casatoriti sa aiba relatii trupesti, fara scopul procrearii?- Scopul casatoriei nu este numai placerea, dragul meu. Placerea este o consecinta, scopul este nasterea de copii. Dar nici nasterea de copii nu este un scop, ci este vorba de o stimulare permanenta reciproca. Asta este casnicia! Sigur ca va trebui sa avem si marile intimitati, ca sot si sotie, dar cu un scop, nu numai cu placere.As putea sa spun, pentru ca lucrul acesta priveste pe toata lumea: nu are nici un sens casatoria doar pentru placere. Casnicia inseamna ajungerea in vesnicie, si daca acest scop nu este avut in vedere, ci se cauta numai placerea, atunci casnicia nu-si implineste scopul.Daca ei se hotarasc reciproc pentru o curatenie, dar cu adevarat, nu sa se mazgaleasca si sa faca prin dos fel de fel de greseli. Ori sa-si vada de casnicie si de nastere, ori sa nu se mai impreune!- Ce parere aveti de relatia dintre o fata si un baiat care este la moda acum?

- Intai de toate, odata cu varsta, cresc si sentimentele. Exista un obicei – mai mult a devenit o traditie – sa ai un iubit. Acum nu-i mai spune iubit, ii spune prieten. Este un paravan acesta; nu exista prietenie intre baiat si fata, decat iubire. Se merge cu mintea foarte adanc pe intimitati, iar prietenia e cu totul altceva: fara nici cel mai mic interes. Relatia cu o fata nu se face doar din dorinta de a avea o relatie, ci cu scopul unei casatorii; iubirea nu inseamna lins. Are o motivatie daca va fi sotia ta. Dar e foarte prematur sa spui ca va fi sotia ta, cand abia ai inceput studiile, cand abia ai inceput sa ai si tu gust de fete.Chiar azi a venit un baiat care mi-a spus: “Parinte, iubesc o fata!” “Si mori dupa ea?”, i-am raspuns. “Da, parinte!”Acum va intreb pe dumneavoastra, opresti viata pe loc pentru niste sentimente asupra unei persoane, care deja il parasise? Unde-i barbatia? Unde-i cavalerismul? Unde este energia, curajul? Unde-i puterea de a acapara?Daca te prinde fetita ca nu esti stapan pe tine, se duce acolo unde-i protejata. Ea are niste forte sufletesti nemaipomenite. Fata are un instinct de conservare mai dezvoltat si o crestere a puterii rationale mai din vreme decat baiatul. Ea poate sa fie mama si la 13 ani. Citeam acum, intr-un ziar, ca o fata a nascut la 11 ani chiar! Pe cand un baiat nu poate sa fie tata la varsta asta. Dar si puterea ei de a acumula rational e mai scurta – pana la 20-21 de ani, pe cand a barbatului e pana la 30 de ani. Incepe sa mearga pe linia unor interese de viitor. Avand un mai mare instinct de conservare vrea sa puna mana chiar pe Alexandru Macedon, adica pe un mare erou. Si daca tu esti erou, intr-un fel, te-a ochit.Cunosc un baiat, foarte destept, student. Era si baiat serios, nu-si pierdea vremea, spunea: “Toate la vremea lor”. Si o fata, mediocra din punct de vedere intelectual, nu s-a lasat cu nici un chip – ii scria scrisori, statea in calea lui… Si a intrebat-o o colega: “Tie nu ti-e rusine?” Ea i-a raspuns: “Vreau sa vad cum reactioneaza un om destept la astfel de propuneri!” Daca acel baiat era mai putin stapan pe el, punea mana pe ea; asa ca ei ii convenea aceasta lupta, si intr-un sens si in altul. Daca este destept, este destept peste tot, si atunci lasa lucrurile la vremea lor. Zice Solomon: “Este vreme pentru toate, dar fiecare la vremea lor!”Floarea sta in glastra; baiatul trebuie sa umble sa si-o aleaga. Fata nu trebuie sa bata cararile baiatului, ci baiatul sa dea peste ea. Si apoi, voi trebuie sa pretuiti foarte mult femeia. Ea este o creatie a lui Dumnezeu extraordinara. Va dati seama ce puteri are o femeie sa te scoata dintr-o stare amarata? Faptul ca un barbat stie ca acasa are parte de iubire desavarsita il face sa munceasca, sa castige razboaiele, sa-si rezolve problemele. Sa stiti ca femeia nu gandeste simplu. Chiar daca nu e invatata, ea are o putere de patrundere deosebita, si e mult mai realista decat un barbat. Ea are inca de azi un sentiment pentru ziua de maine. Insa noi discutam, rationalizam niste lucruri, dar in iubire nu este nimic rational.Un student la Politehnica se indragostise de o fata foarte urata. M-am trezit cu el la mine sa-mi ceara sfaturi, ca era innebunit dupa ea. Ea, saraca, n-avea cum sa speculeze iubirea, pentru ca nu avea nimic, era urata. Dar nu exista femeie urata. Femeile sunt ca florile: toate sunt frumoase, dar fiecare in felul ei. Barbatul trebuie sa se aplece sa o ia – adica sa-i arate eleganta, pretuire. Atunci floarea isi arata si mirosul si calitatile ascunse, pentru ca tu ai stiut sa rascolesti adancurile si ai facut din ea ceea ce nu stia ca este. Femeia trebuie pretuita, sa stiti, pentru ca mai intai ne reprezinta o femeie in Imparatia cerurilor: Maica Domnului. Te cutremuri, ti-e si frica sa vorbesti comparand-o pe ea cu oamenii!Sa va spun un caz. Ati auzit de Clemenceau? A fost un om de stiinta francez, care a creat o epoca in vremea lui, dar care era ateu. Pe acest Clemenceau l-a calcat o masina, si, desigur, a aparut o editie speciala: “Marele Clemenceau lovit!” “Marele Clemenceau internat in spitalul cutare! Ingrijit de doctorul cutare!“, care informa lumea in acesti termeni la superlativ. A scapat din accident acest Clemenceau si a spus asa: “Domnule, pe mine nu doctorii acestia m-au facut sanatosi, ci o asistenta care se ocupa de mine, de care nu a vorbit nimeni, nici un ziar!” In acest timp, un alt mare om de stat si scriitor, a fost si el calcat de o masina, si a vrut sa fie dus la spitalul unde erau calugarite. “Dar cum, dumneavoastra care erati…!?” “Treaba voastra ce credeti, eu vreau sa ma fac sanatos!” Vedeti ce superioara este femeia in creatia lui Dumnezeu?Am atras atentia la fete sa nu se grabeasca in privinta acceptarii unei prietenii cu un baiat, daca nu este credincios. Le intreb: “E crestin?” “Nu, dar acum doreste sa se faca!” “Bine, dar cum crezi tu, care ai crescut in biserica, ca il vei invata tu acum sa se inchine? Maine-poimaine asta iti da in cap!” Asta e o enorm de mare greseala. Prietenia adevarata este daca ideile sunt comune; cautati-va la biserica, nu la discoteci si pe trotuare! Cel mai bine este sa nu te grabesti, de la inceputul inceputurilor. Daca este inevitabila o intalnire intre un baiat si o fata, acesta trebuie sa o cultive, sa-i semene calitatea de a fi productiva din punct de vedere sufletesc – pentru ca trupeste, cum am spus, nu e o problema. Ai vazut ca are un defect, completeaza cu sfatul si cu comportamentul tau sa-si indrepte defectul. Trebuie sa fie pregatita sa duca toate aceste lucruri, iar tu trebuie sa o intretii cu orice chip in problemele ei, sa o stimulezi continuu. Ea nu se baga in problemele tale, nici nu are cum – daca esti o personalitate, daca incearca, da gres.O problema mai intima care trebuie lamurita este ca cei mai multi tineri se gandesc la o casatorie pentru placeri, mai intai, ceea ce este o mare greseala. Aceste lucruri ti le-a dat Dumnezeu gratuit, nu trebuie sa te mai preocupe. Nasterea de copii este o consecinta, nu e un scop suprem al casatoriei. Scopul este stimularea reciproca pentru mantuire. Asadar este o greseala sa construiesti o relatie pe niste motive imediate – sa fie o luna de miere si o viata de amar. Trebuie gandit daca rezista la toate greutatile binecuvantate ale casatoriei. Prin urmare, trebuie sa vezi intr-o iubita, de la inceput, cand poti sa judeci – pentru ca daca te-ai indragostit nu mai judeci – niste lucruri pentru viitor, pana la sfarsitul vietii. Deci, este dezavantajul celui care se indragosteste prost, pentru ca a vazut ceva superficial; el nu mai simte frumusetea aceea grozava a iubirii. Trebuie sa o iubesti, sa urmaresti pacea in familie. Pacea e mai mare decat dreptatea de patru ori. Are si ea uneori indrazneala si un punct de vedere. Nu trebuie sa o desconsideri! “Nu prea vad eu cum ai dreptate, dar tare te iubesc, ca sa nu te contrazic!” Vedeti, iubirea leaga totul. Acesta e simbolul verighetei. Esti obligat sa o iubesti cu toate fortele, bineinteles, la masura, nu cat pe Dumnezeu, si ea este obligata sa se supuna. Nu este o umilinta in sensul in care azi oamenii ironizeaza supunerea femeii, din contra, ea se supune ca o stapana. Actul de smerenie al ei este plin de har. Sotul sa iubeasca astfel de pozitii la sotia sa, si sotia sa sa nu se sperie de faptul ca trebuie sa asculte. Si zice chiar la rugaciunile de la nunta: “Ca sa dainuiasca in veci casatoria lor!”Am cununat odata pe cineva si, cand am ajuns la rugaciunea unde preotul spune: “Iar femeia sa asculte de barbat!“, toata lumea s-a uitat la mireasa si mireasa a plecat capul. Mie nu mi-a convenit acest moment. Dar am tacut pana mi-a venit vremea la predica si i-am spus: “Am constatat ca lumea n-a fost atenta la cuvintele de mai inainte care spuneau ca barbatul este dator sa-si iubeasca sotia. Draga mireasa, daca nu te iubeste, sa nu-l asculti! Draga mireasa…” Sa nu ne jucam cu cuvintele! Fata nu e numai o jucarie de pat sau o jucarie de bucatarie. Femeia, cu gingasia ei: “ésprit de finesse“, e libera si nu o sa asculte la infinit de un nepasator. Ca femeia buna nu e nimic mai bun, si ca femeia rea nu e nimic mai rau. Deci trebuie cu orice chip sa o faci buna.Va mai spun ceva: Mama naste, mama renaste, ea se ocupa de copii. (…)- Cum sa ne crestem copiii?

- Sa-i cresteti sa se mantuiasca. Ca metoda tot blandetea ramane cea mai buna, pentru ca, folosind asprimea, copilul te asculta de frica si prinde numai in piele invatatura ta. Dar daca te porti bland cu el: “Copilul tatii, copilul mamii, uite asa…“, el asculta, dar inregistreaza si el – poate sa faca si nebunii -, el a inregistrat de la tine un cuvant, care nu l-a inregistrat prin asprimea ta, ci prin blandetea ta. Cu alte cuvinte, copiii mei sa ma asculte si dupa moartea mea, pentru ca le raman: “Uite, Doamne, ce spunea mama si tata!” Dar daca te-ai purtat aspru cu el, a miorlait, l-a durut si nu te asculta. Deci, ca metoda, tot blandetea. Dar asta nu inseamna sa nu le impletim, ci sa fie si un pic de asprime, pentru ca el doreste sa implineasca numai ce vrea el, nu ceea ce trebuie. Dar foarte important este sa-i dai exemplu de viata. Pentru ca el stie sa vorbeasca, nu l-ai invatat tu sa vorbeasca, dar te-a auzit pe tine vorbind in casa si a invatat si el. Si-ti invata si faptele tale. Deci, sa fii exemplu, acesta este cel mai mare lucru. Iar pentru tineri, sa luptam in scoli pentru ora de religie.- Vedeti, copiii merg la gradinita, la scoala, la joaca, in tot felul de influente nefaste. Cum sa facem sa eliminam acestea?- Draga, grija asta cade tot pe familie, sa-l dirijeze continuu si sa indrepte ceea ce au invatat gresit. Tot familia ramane pedagogul cel mai bun. Si la scoala ii obisnuiesc cu comunitatea. E o oarecare ordine. Nu este rea, dar s-ar putea sa fie o dirijare necrestina. El trebuie invatat sa spuna ce s-a intamplat la scoala si parintii sa indrepte cu orice chip greseala enorma pe care a facut-o un pedagog. Sunt mai putini copii care spun: “Eu fac asa pentru ca m-a invatat profesorul”, insa aproape toti spun: “Asa m-a invatat tata sau mama”. Pentru ca aici e dragostea simtita de toti, din partea tuturor”.-din "Ne vorbeşte părintele Arsenie Papacioc (vol. 3)"
Părintele Dumitru Stăniloae, cuvinte pline de har despre iubire și căsătorie. „Iubirea stă într-un sentiment de răspundere față de valoarea celuilalt, față de mântuirea celuilalt”


Doi tineri care se iubesc încă fără a fi ajuns la nivelul mai coborât al plăcerilor trupești văd, fiecare din ei, taina celuilalt.Si cred ca nici unul dintre ei n-ar voi sa-l defineasca pe celalalt. Celalalt ramane un mister nedefinit, si infinitul se intinde dincolo de marginile lumii acesteia, se intinde pana la Dumnezeu… Trăiesc într-un fel prezența negrăită a lui Dumnezeu între ei.Și aceasta îi face să se înalțe peste ei, să se înalțe spre acel izvor al iubirii, al apropierii între oameni, al trebuinței lor unul de altul și, poate că asta înseamnă o neașteptată înălțare a sufletului.“…se spune în Geneză “şi vor fi amândoi un trup”, dar trup aici nu are numai sens de trup material, ci vor fi amândoi o unitate. Spune undeva Sfântul Ioan Gură de Aur: “Omul nu este întreg dacă este numai bărbat, nu este întreg dacă este numai femeie. Omul întreg este bărbat şi femeie”. Acest lucru îl dezvolta Evdokimov, am spus şi eu în Dogmatica mea, în legătură cu taina căsătoriei, că omul întreg este şi bărbat, şi femeie. Dar, precum bărbatul nu este numai trup, ci este şi suflet, la fel ca şi femeia, ei se întregesc reciproc şi simt nevoia să se întregească şi sub raport spiritual. Femeia are un fel de admiratie, o încredere în barbat, ca el este mai tare si o poate ajuta în viata si admira o anumita forta, dar nu numai o forta trupeasca, ci si spirituala, o capacitate de discernamânt. Barbatul admira la femeie delicatetea ei, capacitatea ei de a aduce o dulceata în viata, de a-l mângâia, de a-l încuraja în felul ei; adica, ei se întregesc si spiritual.Viata barbatului ar fi prea opaca daca ar fi numai a lui, si iarasi, viata femeii ar fi un sentimentalism salciu, dar si un sentiment de neputinta, de gol. Ea trebuie sa mângâie pe cineva. Si barbatul iarasi, trebuie sa ajute pe cineva; ei se intregesc… O dragoste care trebuie sa inainteze cat mai mult posibil in plan spiritual, purtand si trupul in acest plan.(…)Iubirea sta intr-un sentiment de raspundere fata de importanta celuilalt, fata de valoarea celuilalt, fata de mantuirea celuilalt. Daca-l iubesc, tin sa se mantuiasca.- Gabriel Marcel, citat mereu de Parintele Galeriu, spune: “Cand spun cuiva te iubesc, spun tu nu vei muri niciodata”. - Asa este. “Te iubesc” este o concluzie ca celalalt nu va muri. Te iubesc, nu vreau sa mori spiritual in vesnicie. Celalalt poate muri pentru mine daca nu arat iubire, rabdare.Orice taina este o putere ce ti s-a dat de la Dumnezeu. Dar aceasta putere te angajeaza si pe tine, cu efortul si vointa ta…”(din cartea Şapte dimineţi cu Părintele Stăniloae – convorbiri intre Sorin Dumitrescu si parintele Dumitru Stăniloae)“Iubirea e un uriaş plus de cunoaştere, producând în acelaşi timp un uriaş plus de viaţă în cel iubit şi în cel care iubeşte, dezvoltând la maximum fiinţa lui şi a mea. Dar această cunoaştere nu poate fi captată în concepte…În iubirea ce o am eu de tine, care merge până la uitarea de eul meu, ca să te pun în locul lui pe tine, natura umană repartizată în persoane îşi biruieşte împărţirea şi se regăseşte pe sine în unitatea ei, fapt care-i produce o bucurie debordantă.Repartizarea în persoane a fost şi este necesară tocmai pentru că în iubirea reciprocă dintre ele să-şi descopere o valoare şi o frumuseţe pe care altfel n-ar fi putut-o descoperi.Unitatea descoperită prin iubire a firii repartizate în subiecte e alt fel preţuită şi de aceea alimenteaza o bucurie şi o afecţiune neîncetată…Noi cel realizat prin dragoste este semn, salut, chemare, revendicare, îmbrăţişare a existenţei umane în ea însăşi, cu un cuvant: întâlnire. Întâlnirii din dragoste i-am putea spune mai degrabă regăsire. Acesta este sentimentul încercat de două fiinţe care şi-au deschis sufletul în dragoste…De aici, sentimentul celui ce iubeşte, că în cel iubit îşi regăseşte casa, după ce a rătăcit pe afară.” (Pr. Dumitru Stăniloae, Mistica)“Individualistul nu sufera de dor.Dar el nici nu a strabatut prin cunoastere la esenta cea mai frumoasa a altuia. Lui ii este indiferent din punct de vedere afectiv ca este sau nu este cineva langa el. El nu sufera de absenta cuiva. El nu cunoaste afectiv propriu-zis pe nimeni, decat pe sine insusi, si nici pe sine insusi nu se cunoaste afectiv, deci nu se are deschis in ceea ce este mai adanc si mai uman in el.El duce o existenta introvertita. Este interesat numai de el. Dar si introvertirea lui se opreste la un zid chiar in fiinta proprie, dincolo de care nu poate trece.In dor, omul este cu totul la cel pe care-l iubeste. Este cu intelegerea adanca in acela, dar, in acelasi timp,in dor se cunoaste omul pe sine insusi, cum nu se cunoaste in afara dorului.Cel ce doreste se depaseste pe sine, dar se cunoaste intr-un mod mai deplin, pe cand egoistul nu se vede decat pe sine, dar foarte ciuntit, caci nu e preocupat decat de satisfacerea pasiunilor sale. …Dorul descopera taina negraita a persoanei dorite.” (Dumitru Staniloae)
Dragostea adevărată e reciprocă


Dragostea adevărată presupune reciprocitate. Dacă dragostea este aceea în care Dumnezeu este mijlocitor, în care se zămislește atracția duhovnicească a unuia față de celălalt, dorința de a-i sluji cu lepădare de sine, atunci există, de regulă, reciprocitate. Acestă scânteie are un răspuns imediat. Celuilalt i se dă semnalul: ”Eu te aleg pe tine” și răspunsul este: ”Și eu te aleg pe tine”. În cazul acestei dragoste, inima omenească știe instantaneu că va exista reciprocitate.Se întâmplă ca omul să-și născocească o dragoste, idealizându-l pe celălalt. Mai ales fetele suferă de această boală; ele încep să fie fascinate de o imagine pe care și-o “zugrăvesc” singure în minte, atribuindu-i celui “zugrăvit” calități inexistente - și ajung foarte des la starea de fascinație, dar fără a primi răspuns, fiindcă au de-a face nu cu un om real, ci cu o imagine fantomatică.Pentru a ieși din relații inventate, false, trebuie neapărat să privim lucrurile cu luciditate, duhovnicește. Omul care-i deprins să chibzuiască, să gândească, să analizeze, va înțelege că în cazul respectiv nu trebuie să alerge după cel cu pricina, să-l chinuie cu gelozia, cu bănuielile, cu reproșurile, fiindcă acela nu i-a promis nimic. Fiecare om este o persoană și fiecare persoană posedă darul libertății. “Dragoste cu de-a sila nu se poate” – această vorbă cuprinde un înțeles adânc. Trebuie neapărat să găsim puterea de a recunoaște noi înșine falsul și de a ieși din starea bolnăvicioasă, de a ne elibera atât pe noi înșine, cât și pe celălalt din robia în care am căzut din pricina propriei închipuiri.Dacă relația ajunge până la punctul în care omul aleargă după “alesul” său, îi “scoate ochii” cu suferințele sale, îl asediază cu ultimatumuri, cu amenințări de genul: “Dacă nu mă mai iubești, mă duc și-mi tai venele”, aceasta este deja, în mod evident, de la cel viclean. Aceasta este deja boală. Suspiciunea, sensibilitatea patologică îl duc pe om la sensibilități psihice. În spatele unor asemenea manifestări se pot ascunde multe boli: diferite reacții isterice, depresii etc. - și asemenea pacienți sunt cu duiumul în clinicile de psihiatrie. Iar vinovat este omul însuși, fiindcă trăiește prin închipuire, își inventează singur lucruri inexistente, cultivându-și fantezia prin vizionarea melodramelor, prin închinarea la idoli. Toate acestea agravează situația și nu-i permit să se rezolve cu ușurință.Există fete care se îndrăgostesc de cântăreții de muzică ușoară, de moderatori de emisiuni TV și încep să ofteze, să sufere, să scrie scrisori, să îi urmărească – devin “fani”. Ele îi chinuie pe acei oameni cu telefoane, caută fotografii ale lor și sunt gata să le rupă în bucăți hainele. Ce înseamnă asta? Este o reacție isteroidă care îl duce pe om la nebunie. Din păcate acum  este la modă nu să iubești, ci să fii “fan”. Aici este ceva artificial,  rău, fals. Aceasta este o manifestare a trufiei. Omul vrea să-și facă o viață după propriul plac, și-o inventează și pretinde de la celălalt ca el să corespundă ideilor lui – dar pe o asemenea temelie nu poți clădi viața de familie.Viața de familie este ca un poligon de testare a calității iubirii noastre. Numai dragostea autentică poate depăși greutățile, poate sprijini în clipa cea grea, poate să nu trădeze, ci să prețuiască ceea ce are, să nu inventeze, ci să privească situația cu ochi lucizi -  iar toate premizele născocite, false, idealizarea, visarea se sfârșesc prin dezamăgire, mânie, ciudă, agresiune și tot felul de alte nenorociri.Dacă în relație există o anumită dizarmonie, în sensul că eu năzuiesc spre el, iar el mă evită, trebuie să chibzuim dacă sentimentele noastre sunt autentice. Atunci când există scânteia dumnezeiască, atracția este neapărat una reciprocă. Două inimi omenești încep să comunice în tăcere – vorbesc până și privirile, gesturile. Cei doi au stat pur și simplu alături, nici măcar nu și-au mărturisit sentimentele și totuși simt apropiere, atracție. Convorbirea poate privi lucruri care n-au absolute nicio legătură cu dragostea, însă ei știu că au neapărată nevoie unul de celălalt, că între ei există o profundă legătură de taină, că Domnul le dă un semnal nevăzut și pleacă fiecare simțind un anumit cutremur. Lucrul acesta este întodeauna trăit ca un eveniment.Mitropolitul Antonie al Surojului are remarcabilul concept de “întâlnire”, are chiar o omilie “Despre Întâlnire”. El spune că înainte de a te îndrăgosti trebuie să te întâlnești, că “întâlnirea” este trăirea apropierii duhovnicești, a atracției unuia față de celălalt. Dacă această întâlnire s-a produs în adâncul inimii omenești, acească dragoste nu se termină, ea dăinuie pentru tot restul vieții - și fericiți sunt cei ce au observat această scânteie și au consolidate relația lor prin legăturile nunții, prin cununie, fiindcă această dragoste este pentru toată viața! Astfel, Domnul îți trimite om spre mântuire.Extras din Dragostea adevărată, Taina dragostei înainte și după căsătorie; ediție alcătuită de Dmitry Semenik, traducere și adaptare de Adrian Tănăsescu-Vlas, editura Sophia, București, 2012, p. 54-56.
Dumnezeu este Iubire, iar unde este Iubire acolo este și Dumnezeu


Încep cu a enumera unele din cele mai însemnate citate biblice despre Iubire și Dumnezeu: "Învățătorule, care porunca este mai mare în Lege? El i-a raspuns: Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu tot cugetul tău. Aceasta este marea și intâia poruncă. Iar a doua, la fel ca aceasta: Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți. În aceste două porunci se cuprind toată Legea și proorocii." (Matei 22, 36-40)."De Ma iubiti, paziti poruncile Mele." (Ioan 14, 15)."Porunca noua dau voua: Sa va iubiti unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, asa si voi sa va iubiti unul pe altul. Intru aceasta vor cunoaste toti ca sunteti ucenicii Mei, daca veti avea dragoste unii fata de altii." (Ioan 13, 34-35)."Adevarat zic voua, intrucat ati facut unuia dintr-acesti frati ai Mei, prea mici, Mie Mi-ati facut." (Matei 25, 40)."Cel ce nu iubeste n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu este iubire." (I Ioan 4, 8)"Pe Dumnezeu nimeni nu L-a vazut vreodata, dar de ne iubim unul pe altul, Dumnezeu ramane intru noi si dragostea Lui in noi este desavarsita." (I Ioan 4, 12)."Dragostea indelung rabda; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieste, nu se lauda, nu se trufeste. Dragostea nu se poarta cu necuviinta, nu cauta ale sale, nu se aprinde de manie, nu gandeste raul. Nu se bucura de nedreptate, ci se bucura de adevar. Toate le sufera, toate le crede, toate le nadajduieste, toate le rabda. Dragostea nu cade niciodata. (...) Si acum raman acestea trei: credinta, nadejdea si dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea." (I Corinteni 13).Daca urmaresti firul vietii omului, in paralel cu invatatura crestina, mai ales cea din Noul Testament ,observi ca au in comun un lucru esential: Dragostea !Privind la viata omului, observam ca:1. suntem conceputi din iubire (iubirea celor doi soti si a lui Dumnezeu);2. ne nastem din iubire (o mama adevarata care isi iubeste copilui, chiar de cand e zamislit, il naste, acceptand jertafa nasterii, cu toate durerile si riscurile ei pentru o noua viata, pe cand acea femeie care nu-si iubeste copilul, ori il avorteaza, ori il abandoneaza dupa nastere, din egoism);3. crestem de mici cu dragoste (parintii care-si iubesc copilul se sacrifica sa-l creasca si sa-l educe cu toate greutatile care sunt, pe cand cei iresponsabil si lipsiti de dragoste parinteasca, ori il abandoneaza, ori ii ignora educatia si cele necesare pentru buna crestere);4. traim prin iubire (oamenii pot convietui daca dau dovada de un minim de respect si de dragoste intre ei, altfel cand lipsete dragostea isi face loc ura si ajung sa-si faca rau pana chiar a lua viata unul altuia si astfel e evident ca tot prin dragoste traim);5. si chiar si pentru cei care nu mai sunt printre noi tot dragostea ne leaga de ei (ii pomenim la biserica, facem milosteni pentru ei si asta tot din dragoste, cum se spune tot in Biblie, "dragostea nu cade niciodata").Si bineinteles nu in ultimul rand la toate aceste etape contribuie in primul rand bunul Dumnezeu, cu marea sa iubire, prin purtarea lui de grija atat pentru cresterea fizica, educativa si spirituala cat si pentru a ne calauzi pasii spre mantuire ca in final sa avem parte de fericire.Practic acest ciclu se repeta pentru fiecare om facand ca existenta noasta dealungul timpului, in care s-au succedat atatea generatii, sa fie posibila tot datorita Dragostei.Astfel, Creatorul nostru, bunul Dumnezeu, atat prin viata noastra cat si prin invatatura crestina lasata noua prin Sfanta Biserica (Biblie, Vietile Sfintilor etc.) ne arata ca ESENTA VIETII si a LEGII CRESTINE este DRAGOSTEA, o dovada clara ca suntem creati de Cel care nea vorbit prin Mantuitorul Iisus Histors Fiul Lui Dumnezeu, Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu Fecioara Maria, Apostoli, Porooroci si Sfinti Pariniti unind toate acest invataturi in jurul iubirii.S-ar mai pune intrebarea, dar cum impinim adevarata iubire?Raspunsul il avem de la Mantuitorul, cel desavarsit in iubire, care spune: "De Ma iubiti, paziti pornuncile Mele" si in alt loc spune "Intrucat ati facut unuia dintr-acesti frati ai Mei, prea mici, Mie Mi-ati facut.", cumva spus implinim adevarata iubire in masura in care pazim pruncile Domnului si in masura in care ne iubim aproapele.Cu iubire si stima, va urez sa va iubiti mult intre voi.Mihai Grigore
Iubirea sfântă a unui soț față de soția sa


Într-o vreme părintele Arsenie nu se simţea deloc bine, trebuia să stea mai mult la pat. Tocmai atunci a venit să-l viziteze un bărbat, să tot fi avut vreo cincizeci şi cinci de ani. Când l-a văzut, părintele Arsenie nici n-a vrut să audă de sfaturile noastre – s-a dat jos din pat şi s-a dus să-şi întâmpine musafirul. Nădejda Petrovna a pregătit cina, după care părintele Arsenie a dispărut în odaia lui cu oaspete cu tot! Au vorbit până în zori - în noaptea aceea patul părintelui Arsenie nici n-a mai trebuit desfăcut. Dimineaţa părintele Arsenie a slujit împreună cu părintele Matei liturghia la care am luat parte, Nadejda Petrovna şi cu mine. După aceea, cât a fost ziua de lungă, iar au vorbit. Cu greu au putut fi convinşi să se întrerupă ca să mănânce ceva. În seara aceea, la cină, am băgat de seamă că părintele Arsenie se simte mult mai bine. Se uita cu mare drag la părintele Matei. Părintele Matei a rămas la noi şase zile. La sfârşitul celei de-a patra zi mi-a povestit o sumedenie de lucruri din viaţa lui. Povestea lui m-a mişcat foarte tare. I-am cerut îngăduinţa să aştern în scris cele istorisite de el atunci. Iată rodul acelor însemnări: În aprilie 1941, a povestit părintele Matei, am fost pe neaşteptate mobilizat. Pe atunci aveam douăzeci şi opt de ani şi soţia mea Ludmila douăzeci şi cinci. Ne căsătoriserăm dintr-o mare dragoste. Viaţa departe unul de altul era pentru amândoi un chin. Ne scriam în fiecare zi. În primele luni de armată nu-mi găseam rostul, nu-mi aflam pacea, Ludmila era totul pentru mine. Cred că o iubeam chiar mai mult decât pe copiii noştri, dacă se poate aşa ceva. Soţia mea e înzestrată cu o voinţă uriaşă, e foarte statornică în principiile sale, spune întotdeauna adevărul şi are o inimă de aur. Dragostea îmi era împărtăşită. Mă iubea şi ea la fel de mult. Eu am studiat fizica, iar Ludmila a terminat Institutul Pedagogic şi era profesoară de şcoală medie. Când a izbucnit războiul, am luat parte încă de la început la lupte grele. Scriam des acasă, dar abia mai târziu am aflat că scrisorile mele n-au ajuns niciodată. Bineînţeles că nici eu nu primeam scrisori. Am fost de câteva ori rănit, am stat prin spitale în Urali şi în Siberia, şi în tot acest timp i-am scris mereu Ludmilei şi primeam şi eu scrisori de la ea. Dar cum am ajuns din nou pe front, s-a terminat iar cu scrisorile. În februarie 1945 am fost grav rănit. În ziua de 7 mai, după ce mă mai înzdrăvenisem, am fost trimis la Praga. Atunci am auzit că s-a terminat războiul. Aveam pieptul plin de medalii, iar inima plină de dorul casei. La şase zilei de la victorie am fost arestat.Pe 1 iunie am fost condamnat la moarte prin împuşcare, dar verdictul a fost schimbat: doisprezece ani de închisoare! Acuzaţia, falsă, fusese urzită de superiorul meu, un ofiţer care pretindea că am condus o campanie de partea germanilor, împotriva patriei mele. Am căutat eu să arăt, atât la interogatoriu cåt şi la tribunal, că totul era o minciună, dar n-a ajutat la nimic. Nu-l credeau decât pe superior. Mai târziu am aflat că şi cu alţi prieteni ai mei procedase la fel. Umbla dupã promovare! Am stat în lagăr până în 1957. Într-unul din ele l-am cunoscut pe părintele Arsenie şi m-am legat foarte mult de el. Pe atunci ajunsesem şi eu să fiu credincios, datorită unui alt prizonier din lagăr. Familia mea nu ştia că am fost arestat şi că mă aflu în lagăr. N-avusesem cum să-i înştiinţez. Toată nadejdea mea era ca Ludmila să fi aflat de la autorităţi, sau de la prieteni. Ultimii ani de detenţie i-am petrecut în pustietăţile Siberiei. Am fost eliberat în 1957, dar a mai trebuit să fac trei luni de muncă în Norilsk. De acolo am scris la Moscova, întrebând de familia mea, dar n-am primit răspuns. Îmi căutam cu disperare familia. La început am încercat să dau de ei pe căi oficiale, care însă nu au dus nicăieri. Atunci am început să-i caut de unul singur. Am întrebat mai întâi pe la prieteni. Am aflat că Ludmila fusese evacuată la Kostroma. M-am dus acolo, arzând de nerăbdare, şi totodată măcinat de griji. Am ajuns la Kostroma pe seară, şi am început să caut strada unde locuiau. Când în sfârşit am găsit-o se lasase seara, era ora nouã. Am bătut la uşă. Mi-a deschis un bărbat. Cånd m-a văzut, a tresărit şi s-a tras repede un pas înapoi, după care a spus: - Intră, Alexandr Ivanovici! Am intrat şi mi-am scos haina. Necunoscutul a rămas nemişcat, privindu-mã în tăcere, apo s-a întors către uşă şi a strigat: - Ludmila! A venit cineva la noi!  A intrat Ludmila. Când m-a văzut, s-a repezit la mine gemând, scăldată toată în lacrimi: - Saşa! Saşa! Unde ai fost? Mă îmbrăţişează, mă sărută, iar eu uit de toate. Pentru mine nu mai există nimic altceva pe lumea asta. O strâng în braţe, îi sărut mâinile, faţa, şi-i simt inima bătând tare, tare de tot. Cât timp a trecut, nu ştiu. Dar când m-am uitat la bărbatul care-mi deschisese uşa, am văzut pe chipul lui atâta suferinţă, atâta durere, că nici măcar nu pot să încerc s-o descriu! Am întrebat: - Liuda, cine-i? Ludmila s-a tras înapoi de lângă mine, s-a uitat la noi amândoi şi, cu un caier straniu în glas, a spus: - E soţul meu! Atunci abia am înţeles. Se sfârşise. Mă simţeam cu totul neajutorat, pierdut. M-am aşezat pe un scaun. - Şi cu mine cum rămâne? Tăceau amândoi. Mi-am luat capul în mâini şi am început să plâng în hohote. Tremuram tot, şi plângeam, cum nu mai plânsesem niciodată în viaţa mea. Eram deznădăjduit. Am simtit cum cineva mă cuprinde de umeri şi-mi spune cu blândeţe: - Linişteşte-te. Spune-ne ce-a fost cu dumneata în toţi anii aceştia. Mi-am ridicat capul şi în faţa mea stătea soţul Ludmilei mele, care îmi vorbea. Stătea pe un scaun în fata mea, pe când Ludmila rămăsese aşa, în picioare. M-am uitat la ea, încă nedezmeticindu-mă. Gândurile nu se încâlceau. Din nou totul în jurul meu a pierit, şi n-o mai vedeam decât pe ea. Era foarte palidă, şi ochii imenşi îi erau plini de lacrimi şi de durere. Stătea şi se uita, când la mine, când la Boris (am aflat mai târziu cum se numeşte). Era la fel de frumoasă ca înainte. Era Ludmila mea, iubita mea, soţia mea, care nu mai era a mea. Era ea, cea pentru care trăisem în toti aceşti ani cumpliţi. Pe chipul lui Boris se citea aceeaşi suferinţă, aceeaşi neputinţă. - Povesteşte-ne, te rog, spuse el încet. Le-am povestit. Cred că am vorbit mult. Cum am scris tot timpul scrisori, şi cum am fost trimis la Praga, cum am fost arestat, cum am primit doisprezece ani de lagăr. Le-am spus tot şi apoi am tăcut. Tăceau şi ei. Deodată, ca dintr-o ceată groasă, mi-a fulgerat gândul la Dumnezeu şi L-am chemat! ,,O, Doamne, ajută-ne! Tu ştii ce e drept! Judecă Tu!" Ludmila s-a apropiat de mine, înconjură masa care ne despărţea. - Saşa, iartă-mă! Sunt vinovată înaintea ta. Dacă am văzut că nu mai primesc nicio veste, am întrebat, am aşteptat. Dar întotdeauna venea acelaşi răspuns: „Dat dispărut”. Am crezut că ai murit... Ultima scrisoare de la tine era din Praga. L-am întâlnit pe Boris, l-am îndrăgit; m-am căsătorit cu el după patru ani de când ne cunoscuserăm. A venit şi o fiică, pe lângă cei doi fii ai noştri. O cheamă Nina, are şapte ani. Iartă-mă! Doar eu sunt de vină! Nu te-am aşteptat destul... lartă-mă! Vorbea plângând. Ce era de făcut? Ce trebuia să fac? Nu ştiam. Nu vedeam nicio ieşire, nici unul din noi nu vedea. Am zărit pe perete, înrămată, o fotografie de-a mea de dinainte de război.Într-o clipă, o lumină nouă a căzut asupra nefericirii mele. Simţămintele acuzatoare s-au risipit, sufletul mi s-a umplut de căldură. Ea nu mă uitase! Îşi amintise mereu de mine şi cu adevărat nu era nimeni de vină! Dar acum, ce era de făcut? În odaie se aşternuse o tăcere grea. Tăcerea apăsătoare, tristă, a durerii. - Unde sunt copiii? - S-au dus la bunica lor. Rămân peste noapte acolo. M-am uitat la soţia mea. Ştiam că dacă i-aş fi cerut să vină cu mine, ar fi venit. Şi-ar fi luat copiii şi l-ar fi părăsit pe Boris. Eu aş fi dat totul uitării şi aş fi iubit-o la fel de mult ca înainte. Dar copiii? În toţi anii aceştia băieţii se obişnuiseră cu noul lor tată, începuseră să-l iubească. Mai era şi fetiţa. Ce puteau copiii să înţeleagă din toate acestea? Distrugeam o familie care îşi avea viaţa ei, o familie în care oamenii se iubeau şi se respectau. Iar Ludmila, la urma urmei, de ce-ar fi fost atât de vinovată? Pentru ce să fi trebuit a fi iertată? Mă aşteptase, mă căutase, suferise, rămăsese singură cu doi copii. Crezuse că am murit. Abia atunci s-a recăsătorit. Şi apoi, familia asta nouă nu mă uitase: ţineau poza mea pe perete. Eu eram singur, iar ei erau cinci. Ce drepturi aveam eu? Nici ea nu era de vină, nici eu, şi cu atât mai puţin bietul Boris. Iubirea ce i-o purtam eu Ludmilei nu mă îndreptăţea să distrug o familie, numai ca să fiu eu fericit. Mă făceam semănător de rău şi de amar. Şi din nou gândul mi se întoarse la Dumnezeu. M-am ridicat şi, fără să ştiu nici eu de ce, m-am dus în odaia de alături. Acolo, aşezate pe lângă pereţi erau trei paturi. Aici dormeau copiii. La căpătâiul unuia, cel mai mic, atârna legată o panglică, o iconiţă. Nu-mi dădeam seama ce chip era, dar pentru mine faptul că Ludmila, care nu fusese de loc credincioasă, are în casa ei o iconiţă, era neobişnuit, şi de mare bucurie.Omul de la care primisem în lagăr credinţa îmi spusese că singura cale spre Dumnezeu e săvârşirea binelui. Să te jertfeşti pentru alţii, să nu ţii seama deloc de tine. Da, nu era decât o singură cale: eu să plec, şi să-i las pe ei să-şi trăiască viaţa – Ludmila, copiii, Boris. Ludmila arata jalnic; era strivită sub povara necunoscutului ce i se aşternea dinainte. Chipul ii era atât de trist incat mi-a fost ruşine că i-am făcut să aştepte atât, că nu mă hotarasem mai devreme. Boris şedea şi el abatut, cu capul in jos, atârnându-i de parcă i-ar fi fost legat cu o piatră de moară. M-am dus la ei şi le-am spus: - Plec. E singura cale de ieşire pentru noi toţi. Voi sunteţi o familie, eu fac parte acum din trecut! Voi aveţi doi fii şi o fiică, pe când eu nu am nimic. Vă iubiţi. Am să plec. Nu e un sacrificiu, e chiar voia lui Dumnezeu şi e dreptul vostru. M-am ridicat şi am inceput să-mi pun haina. Boris se uita la mine ingrijorat. Ludmila s-a repezit la mine şi m-a imbrăţişat. - Nu pleca! a spus. Dar eu simţeam in glasul ei o anume nesiguranţă. Boris a venit şi el la mine, mi-a strans mâna şi a spus: - Îi vine greu. Suferă şi pentru copii, şi pentru noi doi. Am plecat, am plecat, ca şi când niciodată n-aş mai fi intălnit-o pe Ludmila. O pierdusem pe veci. Eram acum cu totul al trecutului. Umblam în neştire pe uliţele Kostromei. Era intuneric, şi în faţa ochilor nu aveam nimic altceva decat chipul Ludmilei, care mă urmărea. şase luni am fost bolnav. În acest răstimp m-am apropiat foarte mult de Biserică. Ea mi-a fost pavăză, m-a oprit de la hotărâri necugetate şi fapte rele. Mi-am găsit de lucru ĭntr-un institut, ca fizician. M-am cufundat cu totul în muncă şi, slavă Domnului, cu rezultate bune. Am ajuns să fiu cunoscut, lucrările îmi erau publicate şi aveam destui bani. Amintirea Ludmilei însă nu-mi dădea pace. Locuiam intr-un orăşel unde nu mai rărnăsese decât o singură biserică, celelalte fuseseră ori distruse, ori închise. Acolo mi-am făcut un prieten, un doctor, om foarte credincios, a cărui casă era singurul loc unde mai ieşeam şi eu.Despre ce se întâmplase mai departe în familia Ludmilei nu ştiam, nici nu incercam să aflu. La ce bun? Îi scrisesem o dată lui Boris, rugându-l să accepte pentru familie ajutor de la mine. Îi trimiteam aproape toţi banii mei printr-un prieten care locuia în Kostroma. Sufeream foarte mult. Nu puteam s-o uit pe Ludmila şi pe copii. Peste patru ani am aflat că parintele Arsenie mai este în viaţă. I-am scris, m-am dus să-l văd. De atunci, ani de-a rândul mi-a fost duhovnic şi povaţuitor. Mai târziu m-am călugărit şi am fost hirotonit preot. Fusese o dorinţă veche a mea, însă părintele Arsenie nu mi-a îngăduit-o dintr-o datã. Abia după doi ani mi-a dat blagoslovenie. M-am despărţit de matca mea şi am început să slujesc în biserică. M-am statornicit într-un orăşel industrial cu o biserică mică, însă mulţi enoriaşi credincioşi. Încet-încet, trecutul şi-a luat locul lui firesc. Apoi s-a intâmplat un lucru care m-a zdruncinat iarăşi din temelii. Mă întorceam acasă intr-o zi, după liturghie, ca de obicei. Cand am ajuns, proprietarul apartamentului unde locuiam mi-a spus că mă căutase un bărbat cam între două vârste, care spusese că o să se intoarcă cam pe la ora patru. Într-adevăr, la ora patru fix a sunat cineva la uşă. M-am dus să deschid. În odaie a pătruns un bărbat de vreo cincizeci de ani, foarte galben la faţă şi părând grozav de istovit. Ochii săi luminoşi şi expresivi erau plini de bunătate. Mi-a spus pe nume. Îmi dădeam seama că-l cunosc şi eu de undeva, dar n-aş fi putut spune de unde anume. Îl priveam cu încordare, incercând să-mi amintesc. El şi-a dat seama. - Nu mă recunoşti? M-a întrebat.În clipa aceea am ştiut: era Boris! - Am venit să-ţi aduc veşti despre copii, mi-a spus el. Eu am cancer. Nu mai am de trăit decât cel mult două luni. Am fost operat de două ori şi acum fac chimioterapie. Vezi, sunt galben tot, dar nu-mi merge de loc mai bine. Dar nu numai pentru asta am venit. Îţi mulţumesc pentru ajutor. A fost mare lucru pentru noi. Ne-ai ajutat foarte mult. Aşa cum mai rugat, nu i-am spus Ludmilei nimic, dar sunt sigur că a ghicit. Doar te cunoaşte! Băieții dumitale au acum şi ei copii. Sunt ingineri amândoi. Fiica noastră Nina a intrat la Universitate, Toţi copiii sunt credincioşi! Ludmila nu credea în Durnnezeu, dar după plecarea dumitale s-a schimbat mult. Am încercat mereu să aflu unde eşti. Era important pentru mine, de vreme ce soarta mea şi a dumitale s-au întreţesut în chip atât de dureros. Ştiu cât ţi-a fost de greu, dar şi asupra Ludmilei şi a mea toate acestea au lăsat răni nevindecate. Ea te-a iubit, şi încă te iubeşte: însă nu ştie unde eşti. Plecarea dumitale ţi-a apropiat-o şi mai mult. Jertfindu-te, ai arătat cât de mare ţi-era dragostea! Am îndurat greu iubirea ei pentru dumneata. Dar n-ar fi drept să spun că n-a ţinut şi la mine. Am vieţuit atâţia ani împreună după plecarea dumitale, şi niciodată n-a fost rece faţă de mine, sau indiferentă. Nu m-a învinovăţit pentru nimic, niciodată. Mă trezeam câteodată în puterea nopţii şi vedeam prea bine că nu doarme, ci doar se preface. Se gândea la dumneata, ştiu! Boris mi-a mai povestit o mulţime de amănunte din viaţa copiilor şi la sfârşit a spus: - Nu mai am mult de trăit, zilele îmi sunt numărate. Dacã mai e încă un preot slujitor în biserică, roagă-l să mă primească la spovedanie. Ajută-mă! Mă uitam la Boris şi-rni dădeam seama că viaţa lui fusese mult, mult mai grea şi mai dureroasă decât a mea. Fusese chinuit de îndoieli, de griji; cu toate acestea izbutise să crească în credinţa creştină trei copii, şi alături de el a început şi Ludmila să creada! A rămas la mine trei zile. S-a spovedit la părintele Andrei, celălalt preot din biserica noastră, şi a primit Sfânta Împărtăşanie. Părintele Andrei mi-a spus după aceea: - Ai adus un suflet ales aici! Boris acesta este un om foarte bun. Nu întâlneşti pe toate drumurile unul ca el! Părintele Matei mi-a povestit cele de mai sus, de faţă fiind şi părintele Arsenie, care a ascultat cu mare atenţie, cu toate că ştia totut mai dinainte. A rămas la noi două zile şi nu l-am mai văzut niciodată după aceea. După cinci luni de la vizita lui, părintele Arsenie mi-a spus: - Ți-l aminteşti pe părintele Matei? Am primit astăzi o scrisoare de la el! Grea soartă are, dar Dumnezeu i-a ajutat să ia singura hotărâre dreaptă. Domnul să-l aibă în pază! (Întâmplare reală relatată în cartea "Părintele Arsenie - Acuzatul Zek 18376 - Un sfânt în lagărele comuniste" - paginile 260-271)
Părintele Porfirie despre copii și părinți


Părintele Porfirie îndrăgea familia, socotind-o una dintre cele mai însemnate forme ale existenței umane. Era încredințat că nucleul personalității umane se clădește – bine sau rău –  în sânul familiei. De aceea, toată viața a păstorit și a sfătuit nenumărate familii, cu multă dragoste. Era interesat îndeosebi de relațiile personale profunde stabilite în sânul familiei, între cei doi soți. Credea în rolul deosebit pe care îl avea “dialogul iubitor” între cei doi părinți, în tandrețea relațiilor și în exprimarea sensibilității dintre soți. De asemenea, acorda mare atenție cazurilor unor copii “rătăciți”, cum îi numea în chip grăitor. Era vorba despre copii cu diverse probleme psihologice, care erau rezultatul unei atmosfere familiale tensionate din pricina relațiilor agresive dintre părinți. Vorbea despre“copii rătăciți”, dar și despre “părinți rătăciți“. Spunea că problemele copiilor apar chiar din faza de sarcină, perioadă în care mama copilului nu a avut grijă să trăiască liniștit, cu sufletul împăcat și în rugăciune. Părintele obișnuia să spună: “Mama începe să își educe copilul chiar din clipa în care acesta se află în pântecele ei, prin trăirile sale sufletești (pedagogie prenatală de îmbunătățire)”. În asemenea cazuri în care copiii aveau probleme de natura organică sau psihologică, Părintele Porfirie se străduia, cu nesfârșita dragoste ce îl caracteriza, să fie alături de familia respectivă. De obicei începea cu diagnoza problemelor. Cazul pe care îl descriu în continuare cred că ne ajută să înțelegem interesul părintelui și eforturile sale pentru rezolvarea diferitelor probleme. În anul 1988 aveam un student la Facultatea de Teologie, un baiat drăguț, demn de afecțiune, pe nume Iorgos R., din Mesolonghi. La un moment dat tânărul a început să-și piardă echilibrul când mergea. Astfel a început să se manifeste boala de care suferea, o boala gravă, distrofia musculară. Este o boală evolutivă a sistemului muscular, de obicei de natură ereditară, ducând la distrugerea treptată a țesutului muscular. Boala a evoluat lent și încet-încet, Iorgos nu s-a mai putut deplasa decât într-un scaun cu rotile. Mama tânărului, Irini, și tatăl său erau cei ce-l duceau la facultate. Deodată tatăl lui Iorgos s-a îmbolnavit de cancer la creier și, în scurt timp, a murit. Astfel, toate problemele familiei care, așa cum am aflat mai apoi, erau destul de numeroase, au cazut pe umerii doamnei Irini. Acasa mai avea un copil, pe nume Nectarie, care și el se afla într-un scaun cu rotile, suferind de aceeași boală. Cu toate acestea, când ne-am dus să îi vizităm, atmosfera ce domnea în casă era una de liniște și de împacare. Locul era tihnit, pe pereți erau agățate icoane, iar cei ai casei, cu surâsul lor blând, făceau să fie și mai simțită prezența Sfântului Duh. Într-adevăr, acei oameni erau iubiți de Dumnezeu! Părintele Porfirie cunoștea toată familia și tinea foarte mult atât la doamna Irini, cât și la copii. Suferea împreună cu ei și încerca în toate chipurile să le aline durerea. Noaptea, de obicei pe la orele două sau trei, adică în ceasurile de adâncă singurătate, când durerea apăsa sufletele oamenilor și când Irini simțea cum își pierde răbdarea, Părintele Porfirie îi dădea telefon, pentru a o întări. Doamna Irini ne-a spus că în clipele de deznădejde, simțea căldura Sfântului Duh revărsându-se din cuvântul încurajator al părintelui.  Bunicuțul cunoștea foarte bine situația familiei. Și, chiar când doamna Irini s-a dus prima oară la sfinția sa, părintele i-a vorbit despre boala copiilor, descriindu-i cauzele bolii. După procedura de diagnosticare, pe care am descris-o mai sus, adică luându-i pulsul doamnei Irini, i-a spus: “În perioada în care ai fost însărcinată, în casă domnea o atmosferă tensionată. Din pricina că organismul tău era sensibil la cele tensiuni, embrionul era afectat”. Trebuie spus că doamna Irini s-a dus și în Elveția la doctori care erau de părere că era vorba despre modificări ale fătului. Corecta educare și creștere a copiilor în cadrul familiei deținea un loc însemnat în activitatea Părintelui Porfirie, mai ales când își povățuia fiii duhovnicești. Când unii părinți îl întrebau părintele le spunea: - Voi purtați întreaga răspundere pentru starea lui. Din pricina relațiilor proaste dintre voi doi, chiar din vremea când se afla în pântecele maicii sale i-ați provocat toate aceste traume psihice și toate problemele psihologice pe care acum trebuie sa le îndure. De asemenea, Părintele Porfire spunea adesea:   “Sfințenia părinților contribuie la mântuirea copiilor. Într-un singur fel putem face să nu avem probleme cu copiii noștri, și anume prin sfințenie! Deveniți toți sfinți și nu veți mai avea nici o problemă cu copiii voștri... Acest lucru îl veți izbândi lesne în momentul în care va veni Harul cel dumnezeiesc. Dar cum vine Harul cel dumnezeiesc? Vine când ne smerim și ne rugăm. Iar rugaciunea trebuie să fie simplă și curată, căci dacă ne rugăm cu credință și răbdare, nu se poate să nu primim răspuns”.  Referindu-se la metodele și mijloacele pe care părinții ar trebui să le folosească în educarea propriilor copii, Părintele Porfirie, ca un pedagog înțelept ce era, spunea:  “Nu vă purtați cu copiii în chip silnic. De obicei slăbiciunile copiilor își au izvorul în comportamentul părinților, care își silesc copiii, din dragoste desigur, care însă este doar o simpla dragoste omenească. Când vreți să le spuneți ceva copiilor voștri, spuneți-le prin rugăciunea pe care o faceti. Copiii nu asculta de cele pe care le aud, decat atunci cand ii lumineaza Harul dumnezeiesc. Abia atunci asculta ce vrem sa le spunem. Cand vreti sa-i spuneti ceva copilului vostru, mai bine spuneti-i intai Maicii Domnului, si ea va lucra. Iar rugaciunea voastra se va face suflare datatoare de viata, mangaiere duhovniceasca, ce il va cuprinde cu imbratisarea sa, atragandu-l“. Cuviosul Porfirie credea in valoarea pe care o are rugaciunea in viata duhovniceasca a oamenilor si ii povatuia pe fiii sai duhovnicesti in ce fel sa se roage: - Sa te rogi simplu de tot, cu smerenie, cu suflet curat fara sa astepti raspunsul lui Dumnezeu, Sa nu-ti trebuiasca sa vezi mana Sa sau chipul Sau sau lumina Sa. Nimic din toate acestea. Doar sa crezi ca in timp ce I te adresezi lui Dumnezeu, chiar vorbesti cu Dumnezeu.  Toate aceste povete si indemnuri ale Parintelui Porfirie sunt in deplina concordanta cu teoriile moderne ale psihopedagogiei in ce priveste functia familiei ca sistem psihosocial. In cadrul acestui sistem, relatiile dintre parinti, dinamica si autoreglarea sistemului familial, rolul pozitiv sau negativ al parintilor, toate acestea afecteaza psihismul fiecarui membru al familiei. Indeosebi influenteaza universul afectiv al copiilor mici si al adolescentilor, a caror personalitate o marcheaza definitiv emotional, fie cu pecetea vietii daruite si a nadejdii, fie – lucru mai intalnit astazi – cu pecetea deznadejdii, a distrugerii sufletesti si a mortii. Astfel familia se transforma din celula a vietii intr-o vatra a mortii. Astazi sustinatorii “terapiei familiale” considera ca pentru a vindeca o anumita persoana, trebuie sa modificam relatiile si atitudinile existente intre membrii familiei acelei persoane, intocmai cum sfatuia si Parintele Porfirie. Si inca, “pentru a schimba lumea, trebuie sa schimbam familia” (V. Satir). Cuviosul Parinte Porfirie nu era doar un invatator al Evangheliei, pedagog al tinerilor si sfatuitor al familiilor luminat de Harul dumnezeiesc. Era, pe langa toate acestea, o fire sensibila, delicata si poetica. Il misca frumusetea naturii, iubind deopotriva pasarile si florile. Ii placea sa se trezeasca diminetile ca sa priveasca soarele rasarind din mare. Petrecea mult timp, fie iarna, fie vara, in regiunea Ahladeri, langa Paraclisul Sfantului Antonie, in Evvia. Statea acolo privind marea, in rugaciune si meditatie. Adesea spunea:  “Ieseam in zori de zi, sa privesc Marea Egee si sa-i simt mireasma…” La fel se plimba in zori un alt sfant, Cuviosul Filotei Zervakos, in Thapsana, in insula Paros. Referindu-se la fire sa poetica, Parintele Porfirie obisnuia sa spuna: “Hristos nu vrea langa El oameni grosolani, ci delicati… Sfintii sunt poeti… Intr-adevar, cata poezie este in infatisarea, in invatatura si in lucrarea Domnului nostru Iisus Hristos, pe marea Tiberiadei”. Si sfatuia: “Cititi Psaltirea, caci indulceste sufletul”. Alteori isi povatuia fiii duhovnicesti, spunandu-le: “Iubiti natura si treziti-va de dimineata ca sa-l vedeti pe soarele-rege ivindu-se purpuriu din valuri”. De asemenea ii indemna sa stea pe malul marii, cugetand, rugandu-se, ascultand glasurile tainice ale naturii, linistindu-se. Sa faca excursii, sa suie pe munte, sa priveasca cerul instelat, sa se bucure primavara de frumusetea tarinilor, a florilor, a copacilor, si iarna, de zapada. Parintele Porfirie era convins ca acest fel de sensibilitate contribuie la maturizarea duhovniceasca si sufleteasca a omului, fiind inceputul unei comuniuni mai profunde cu Dumnezeu si totodata inceputul unei doxologii inchinate nesfarsitei Sale maretii. Acest rodnic proces educativ pe care l-am descris mai sus, constituie o minune de neinteles pentru ratiunea umana, fiind o lucrare ce a salvat si a insuflat viata mai ales oamenilor tineri de pretutindeni. Parintele Porfirie vietuia, asa cum am mai spus, in spatiul minunii. Toata lucrarea sa era o smerita afierosire lui Dumnezeu si semenilor sai. Toata viata, ca om s-a dat cu totul lui Dumnezeu, cu desavarsita smerenie, ascultare si nesfarsita dragoste. A fost un parinte al dragostei, care “a chemat” Harul dumnezeiesc prin sfanta sa vietuire, tocmai fiindca traia in chip euharistic durerea, dand slava lui Dumnezeu pentru neputintele pe care le indura. De aceea Domnul l-a si invrednicit sa traiasca in acest spatiu infinit al minunii si sa fie partas la “innoirea” sufletelor, prin suflarea datatoare de viata a Duhului Sfant, prin “puterea Sfantului Duh, prin care se arata celor vrednici Imparatia lui Dumnezeu” (Sfantul Grigore Palama, Patrologia Greaca, vol.151). Incheind aici aceste scurte insemnari, am putea la randu-ne, urmand pilda antropologiei pedagogice a Sfantului Ioan Gura de Aur, sa ajungem la urmatoarea concluzie: “Acesta este sufletul Cuviosului Parinte Porfirie: iubitor, ocrotitor, aratand mare dragoste si parinteasca bunavointa, biruind iubirea firii si invingand necazurile toate, cu ajutorul Sfantului Duh si al dumnezeiescului Har” (cf. Ioan Gura de Aur, Omilia la II Timotei 3,1: “Si aceasta sa stii ca in zilele din urma, vor veni zile grele”, 3, P.G.B. 27, 620). Sursa: razbointrucuvant.ro

Generat în 0.339 secunde.