 |
|
Comenteaza
G
Iubesc Moldova, pentru că mă face să visez, căci dacă nu aş visa aş muri. ------------------ "-Why do you want to go to USA? -I want to buy a nigga" ------------------ Pentru a face unii oameni fericiţi, e nevoie să le oferi doar un ambalaj şi iluzia unei realităţi interioare din care să nu mai dorească să iasă.Şi iată aşa, I win.
Iubesc Moldova, pentru că mă face să visez, căci dacă nu aş visa aş muri. ------------------ "-Why do you want to go to USA? -I want to buy a nigga" ------------------ Pentru a face unii oameni fericiţi, e nevoie să le oferi doar un ambalaj şi iluzia unei realităţi interioare din care să nu mai dorească să iasă.Şi iată aşa, I win.
Ziua 1
Cînd ştii că ceva îţi interzici, de gîndeşti numai la acel ceva şi te apucă toţi dracii.Nu a fost prea greu, am rezistat tentaţiei şi mi-am dat seama că datorită acestei abţineri caut mereu să-mi focusez atenţia asupra ceva şi s-o exteriorizez.E greu, sper să nu se întindă..sau cine ştie. Abia aştept s-o prind.
Cînd ştii că ceva îţi interzici, de gîndeşti numai la acel ceva şi te apucă toţi dracii.Nu a fost prea greu, am rezistat tentaţiei şi mi-am dat seama că datorită acestei abţineri caut mereu să-mi focusez atenţia asupra ceva şi s-o exteriorizez.E greu, sper să nu se întindă..sau cine ştie. Abia aştept s-o prind.
FTW
The Golden Ring shines again.
________
Infestare cu muzică Timberlake-ană.
______
Soarele e un animal spurcat.
AntiPOHUI
Ştiţi, nu e chiar bine cînd ţii Pohui.Chiar poate fi rău.Nu poţi să rămîii indiferent la tot ce te înconjoară, la detalii, la sentimente, la lipsa lor sau lucrurile care nu merg aşa cum trebuie.Dar am fi toţi pohuişti în continuu s-ar duce lumea de rîpă, tuturor le-ar fi pohui atunci cînd au vreo problemă şi respectiv nimic nu s-ar rezolva, ci doar s-ar hotărî, căci noi hotărîm problemele, nu le rezolvăm.Nu am ajuns în 2013, epoca contemporană cu Iphone şi Apple-uri datorită pohuismului ci din contra, datorită acţiunilor, ideilor, dorinţelor, girjilor de fiecare zi care au motivat omenirea spre a face ceva, a creea, a schimba, a rezolva sau a hotărî.Dacă lui Newton îi era pohui, nu aveam noi nici o lege a gravitaţie azi, căci lui avea să-i fie prea pohui ca s-o bage în seamă.Pohuismul lui Einstein nu a fost cel care a adus E=MC2 şi alte nebunii neînţelese dar folositoare.Pohuismul niciodată nu a fost o soluţie ci doar o fugă de prezent, trecut sau viitor.Nu vă lăsaţi pradă....a, dar de ce mă chinui, vouă doar vii pohui...
Ştiţi, nu e chiar bine cînd ţii Pohui.Chiar poate fi rău.Nu poţi să rămîii indiferent la tot ce te înconjoară, la detalii, la sentimente, la lipsa lor sau lucrurile care nu merg aşa cum trebuie.Dar am fi toţi pohuişti în continuu s-ar duce lumea de rîpă, tuturor le-ar fi pohui atunci cînd au vreo problemă şi respectiv nimic nu s-ar rezolva, ci doar s-ar hotărî, căci noi hotărîm problemele, nu le rezolvăm.Nu am ajuns în 2013, epoca contemporană cu Iphone şi Apple-uri datorită pohuismului ci din contra, datorită acţiunilor, ideilor, dorinţelor, girjilor de fiecare zi care au motivat omenirea spre a face ceva, a creea, a schimba, a rezolva sau a hotărî.Dacă lui Newton îi era pohui, nu aveam noi nici o lege a gravitaţie azi, căci lui avea să-i fie prea pohui ca s-o bage în seamă.Pohuismul lui Einstein nu a fost cel care a adus E=MC2 şi alte nebunii neînţelese dar folositoare.Pohuismul niciodată nu a fost o soluţie ci doar o fugă de prezent, trecut sau viitor.Nu vă lăsaţi pradă....a, dar de ce mă chinui, vouă doar vii pohui...
Mici detalii
Autobuz.Se opreşte la staţie.Intră oameni.Taxatoarea se apropie di fiecare şi aproape fiecăruia îi spune "Bună seara", cu zîmbetul pe buze, aşteptînd cuminte ca călătorul să-i dea 3 lei.Acel frumos "Bună seara" merită fiecare leuţ.
Autobuz.Se opreşte la staţie.Intră oameni.Taxatoarea se apropie di fiecare şi aproape fiecăruia îi spune "Bună seara", cu zîmbetul pe buze, aşteptînd cuminte ca călătorul să-i dea 3 lei.Acel frumos "Bună seara" merită fiecare leuţ.
E gol.Îl apucă cîrceii şi spasmele spontane.Îşi chirceşte faţa.Strînge pumnii şi-i vine să-i rupă de pereţi.Închide ochii şi gîndeşte.Începe să numere pînă la 10.În numărătoarea lui, posibil să fie oprit subit de un infarct.
După ţigani...
Cuţitul Cei nascuti sub aceasta zodie sunt caracterizati de agerime si iutime. Au temperament iute si agresiv si isi fac dreptate singuri. Plini de mandrie, cei nascuti sub acest semn zodiacal nu vor accepta sa traiasca decat asa cum vor ei si isi vor impune persoana celor din jur, avand parte de respect toata viata.
Cuţitul Cei nascuti sub aceasta zodie sunt caracterizati de agerime si iutime. Au temperament iute si agresiv si isi fac dreptate singuri. Plini de mandrie, cei nascuti sub acest semn zodiacal nu vor accepta sa traiasca decat asa cum vor ei si isi vor impune persoana celor din jur, avand parte de respect toata viata.
I will do it my way
Bani...bani...totul e în bani.Cel puţin pentru o mare parte din cei ce mă înconjoară.Sclavii unor bucăţi de hîrtie, asta am devenit.Ne simţim bine şi puternici doar atunci cînd le avem în buzunare, şi avem un mic infarct cînd ni se pare că portofelul a dispărut din buzunar în timp ce erai în rutieră.
Viaţa asta e aşa de complexă...că n-ai cum să-i lămureşti că ACUM nu poţi să te bagi în acest SISTEM şi să te laşi sfîrtecat şi trecut prin toate cele 9 cercuri.
Son of Liberty (3)
-Generale Payton, de ce m-aţi adus aici şi nu ca de obicei la vreo bază militară, pentru ce atîta deranj? întrebă Phoenix -Băiete, de data aceasta totul e diferit, răspunse Payton încet. -Adică, diferit?M-aţi chemat pentru o misiune sau pentru o ceaşcă de ceai? -O misiune, neoficială de data asta. -Neoficială? În ce sens? Phoenix se apropie de masă şi se opri în faţa generalului. -De misiunea ta, va şti doar preşedintele şi noi, din din "SHADOW" -SHADOW? Ce-i asta? -O organizaţie formată în 1966, ce are ca scop controlul şi prevenirea atacurilor armate ce pun în pericol atît securitatea S.U.A. cît şi restul statelor lumii, iar toate astea se fac într-un mod cît mai discret şi secret posibil. -Şi ce probleme mari a prevenit organizaţia asta a voastră de a fost nevoie de aşa zisa "discreţie"? întrebă Phoenix -Mai multe decît crezi.Defapt, dacă nu ar fi fost SHADOW, puţin probabil să fi existat tu, noi, toţi.În 1978, SHADOW a reuşit să stopeze atacul nuclear asupra S.U.A. -Atac nuclear?! Ce vorbeşti, în perioada Războiului Rece nu a fost nici un atac... -Oficial, nu a fost nimic, dar în realitate un agent al nostru, a reuşit să oprească patru rachete nucleare îndreptate spre principalele oraşe din S.U.A., cu două minute înainte de lansare. -Ce? Phoenix, cu toate că era o persoană greu de surprins, cele auzite fuseseră parcă prea straniu şi incredibil pentru el. -Păi din această cauză s-ar fi putut începe al treilea răboi mondial, nu? -Da, de vreo două ori a exista pericolul ăsta, dar l-am oprit la timp.Dar nu pentru asta eşti aici, să trecem la subiect.Deci, Phoenix, pe parcursul carierei tale militare, ai dat dovadă întotdeauna de cele mai bune calităţi, curaj, voinţă, putere.Ai îndeplinit misiunile înaintate cu succes, atît în Irak cît şi în alte destinaţii.Plus la asta eşti şi un bun specialist în infiltrare incognito, iată de ce, noi am decis că eşti omul perfect pentru misiunea dată. -Şi despre ce misiune e vorba? -Mai întîi, spune-mi, Phoenix, cît de dispus eşti să fii un membru al SHADOW, pentru că aici, nu e cale de întoarcere.Pentru un moment, Phoenix nu ştia ce să răspundă.Oare chiar l-ar fi lăsat să plece dacă nu accepta?Dar, totuşi, se mai gîndea că nu putea să nu accepte, aceasta i-a fost soarta, în care el nu credea. -Deci, Phoenix? -Da, domnule, sunt dispus să fac parte din SHADOW -Foarte bine, băiete, nici nu mă aşteptam la alt răspuns, spuse Payton cu un mic zîmbet.Deci, numele de cod, Phoenix, îţi va rămîne acelaşi, oricum nu cred că doreşti altul.Să-ţi dau mai multă informaţie cu privire la misiune.Destinaţia ta e Rusia, Peninsula Taimîr.
-Generale Payton, de ce m-aţi adus aici şi nu ca de obicei la vreo bază militară, pentru ce atîta deranj? întrebă Phoenix -Băiete, de data aceasta totul e diferit, răspunse Payton încet. -Adică, diferit?M-aţi chemat pentru o misiune sau pentru o ceaşcă de ceai? -O misiune, neoficială de data asta. -Neoficială? În ce sens? Phoenix se apropie de masă şi se opri în faţa generalului. -De misiunea ta, va şti doar preşedintele şi noi, din din "SHADOW" -SHADOW? Ce-i asta? -O organizaţie formată în 1966, ce are ca scop controlul şi prevenirea atacurilor armate ce pun în pericol atît securitatea S.U.A. cît şi restul statelor lumii, iar toate astea se fac într-un mod cît mai discret şi secret posibil. -Şi ce probleme mari a prevenit organizaţia asta a voastră de a fost nevoie de aşa zisa "discreţie"? întrebă Phoenix -Mai multe decît crezi.Defapt, dacă nu ar fi fost SHADOW, puţin probabil să fi existat tu, noi, toţi.În 1978, SHADOW a reuşit să stopeze atacul nuclear asupra S.U.A. -Atac nuclear?! Ce vorbeşti, în perioada Războiului Rece nu a fost nici un atac... -Oficial, nu a fost nimic, dar în realitate un agent al nostru, a reuşit să oprească patru rachete nucleare îndreptate spre principalele oraşe din S.U.A., cu două minute înainte de lansare. -Ce? Phoenix, cu toate că era o persoană greu de surprins, cele auzite fuseseră parcă prea straniu şi incredibil pentru el. -Păi din această cauză s-ar fi putut începe al treilea răboi mondial, nu? -Da, de vreo două ori a exista pericolul ăsta, dar l-am oprit la timp.Dar nu pentru asta eşti aici, să trecem la subiect.Deci, Phoenix, pe parcursul carierei tale militare, ai dat dovadă întotdeauna de cele mai bune calităţi, curaj, voinţă, putere.Ai îndeplinit misiunile înaintate cu succes, atît în Irak cît şi în alte destinaţii.Plus la asta eşti şi un bun specialist în infiltrare incognito, iată de ce, noi am decis că eşti omul perfect pentru misiunea dată. -Şi despre ce misiune e vorba? -Mai întîi, spune-mi, Phoenix, cît de dispus eşti să fii un membru al SHADOW, pentru că aici, nu e cale de întoarcere.Pentru un moment, Phoenix nu ştia ce să răspundă.Oare chiar l-ar fi lăsat să plece dacă nu accepta?Dar, totuşi, se mai gîndea că nu putea să nu accepte, aceasta i-a fost soarta, în care el nu credea. -Deci, Phoenix? -Da, domnule, sunt dispus să fac parte din SHADOW -Foarte bine, băiete, nici nu mă aşteptam la alt răspuns, spuse Payton cu un mic zîmbet.Deci, numele de cod, Phoenix, îţi va rămîne acelaşi, oricum nu cred că doreşti altul.Să-ţi dau mai multă informaţie cu privire la misiune.Destinaţia ta e Rusia, Peninsula Taimîr.
Son of liberty (2)
-Domnilor, debarcarea! spuse şoferul automobilului.SUV-ul se opri în faţa unei clădiri de zece etaje, dărăbănată şi se vedea că nimeni nu locuia în ea demult.Unul din însoţitorii în negru, îl îndemnase pe Pheon să meargă spre clădire.Phoeni îşi amintea că de obicei cînd era chemat la misiune, era dus la baze militare, dar, de data aceasta nu înţelegea de ce ar fi trebuit să meargă în acel bloc părăsit.Intrase în clădire.Un coridor lung se întinse în faţa lui, iar prin părţi uşile apartamentelor, asta unde mai rămăseseră uşi.Merga cu paşi prudenţi înainte, iar la sfîrşitul coridorului observă o gaură dreptunghiulară în perete, locul unde cîndva era liftul, bănuia el.Poenix se uită în jur. -Alo...e cineva aici? zise acesta. Nu prea înţelegea de ce era în această clădire.Se porni să intre în una din camerele părăsite, cînd... -"DING"! Phoenix se întoarse brusc spre direcţia clinchetului şi văzuse acel lift, presupus dispărut, urcînd de jos în sus şi oprindu-se la etaj.Înţelese că trebuia să intre în acel lift.Intrînd, observă că în interior nu erau nici un fel de butoane, taste sau ceva să poată fi apăsat.Pînă cînd realiză asta, uşile ascensorului deja se închiseră şi liftul porni înapoi, în jos.Timp de aproape un minut liftul coborî, după care deodată se opri.Uşile se deschiseră.Phoenix făcu cîţiva paşi înainte şi se opri. -Bine ai venit, Phoenix!La timp, ca-n totdeauna...se auzi o voce groasă de undeva. Lui Phoenix i se păru cunoscută vocea.Defapt, deja ştia a cui e, doar că nu vedea nimic.Brusc, la vreo 10 metri distanţă de el, se aprinse o lumină , şi observă o masă rotundă, unde se profila şi silueta unei persoane. xx/xx/2008
-Domnilor, debarcarea! spuse şoferul automobilului.SUV-ul se opri în faţa unei clădiri de zece etaje, dărăbănată şi se vedea că nimeni nu locuia în ea demult.Unul din însoţitorii în negru, îl îndemnase pe Pheon să meargă spre clădire.Phoeni îşi amintea că de obicei cînd era chemat la misiune, era dus la baze militare, dar, de data aceasta nu înţelegea de ce ar fi trebuit să meargă în acel bloc părăsit.Intrase în clădire.Un coridor lung se întinse în faţa lui, iar prin părţi uşile apartamentelor, asta unde mai rămăseseră uşi.Merga cu paşi prudenţi înainte, iar la sfîrşitul coridorului observă o gaură dreptunghiulară în perete, locul unde cîndva era liftul, bănuia el.Poenix se uită în jur. -Alo...e cineva aici? zise acesta. Nu prea înţelegea de ce era în această clădire.Se porni să intre în una din camerele părăsite, cînd... -"DING"! Phoenix se întoarse brusc spre direcţia clinchetului şi văzuse acel lift, presupus dispărut, urcînd de jos în sus şi oprindu-se la etaj.Înţelese că trebuia să intre în acel lift.Intrînd, observă că în interior nu erau nici un fel de butoane, taste sau ceva să poată fi apăsat.Pînă cînd realiză asta, uşile ascensorului deja se închiseră şi liftul porni înapoi, în jos.Timp de aproape un minut liftul coborî, după care deodată se opri.Uşile se deschiseră.Phoenix făcu cîţiva paşi înainte şi se opri. -Bine ai venit, Phoenix!La timp, ca-n totdeauna...se auzi o voce groasă de undeva. Lui Phoenix i se păru cunoscută vocea.Defapt, deja ştia a cui e, doar că nu vedea nimic.Brusc, la vreo 10 metri distanţă de el, se aprinse o lumină , şi observă o masă rotundă, unde se profila şi silueta unei persoane. xx/xx/2008
Tourette Mind
Cititul e bun.Citind afli multe.Citind afli chestii pe care în mod normal probabil nu le-ai fi aflat niciodată. Citind romanul "Orfani în Brooklyn" de Jonathan Lethem am aflat ceva ce nu credeam vreodată că o să aflu, o mică enigmă a creierului meu.Am aflat de sindromul Tourette.E ceva legat de genetic, de neuropsihic şi provoacă dorinţe, acţiuni, gînduri obsesiv-compulsive, care stăruie atît de mult în creier încît trebuie neapărat îndeplinite, pentru a satisface acest sindrom.Afecţiunea e diferită pentru fiecare în parte, de la cazuri grave, incontrolabile, urlete, ţipete, gesturi şi înjurături din senin fără vreun motiv, dar totodată legate de mediul şi interacţionarea cu mediul înconjurător, pînă la mici ticuri, înfundate şi reţinute în adîncul propriului creier. Celălalt eu e o adevărată "Dihanie" (ca să citez şi romanul).Îi place să-şi pocnească gîtul atunci cînd nu-l vede nimeni, sau să-şi întoarcă capul în dreapta, fără vreun motiv anume, dar îi dă un oarecare sentiment de siguranţă că nu este urmărit de nimeni.Poate face astea şi totodată se poate concentra la ceva anume. Îi place să jongleze cu cuvinte, dar nu le exclamă în voce niciodată, asta-l sperie.Dacă ar auzi cineva , orie s-ar tăvăli pe jos de rîs ori l-ar crede nebun de-a binelea.Mintea lui se agaţă de cuvinte diverse pe care le aude, fie în stradă , fie la ore , într-un dialog . Mintea lui Tourettică îl face să îi placă la nebunie să imite pe cineva, să imite o acţiune văzută undeva, la cineva sau într-un film, o replică spusă de cineva, pe care o repetă cu voce de tare, de cîteva ori ,atît cît să simtă o împăcare a sinelui, că poate şi el aşa sau aproape aşa.Dansează să nu-l vadă, e în siguranţă , se poate zbînţui, nu-l vede nimeni, poate cînta liber, orice prostie .."if u wanna clap youre shit , clap my dick, if u want it and you know it, get on your knees and show it, if u wanna clap my hands , suck your dick.." Şi chiar şi cu accent japonez. Într-un tic compulsiv are dorinţa arzătoare de a se apleca să miroase degetele de la picioare.Fără motiv.Sau cîteodată să miroase orice.Îl calmează cînd "trage o doză" dintr-o carte nouă.Mintea cade în echilibru ca în urma unui drog.Poate de asta şi-şi cumpără cărţi noi.Pentru echilibrul său psihic, pentru a cunoaşte mai multe, pentru a imita mai multe, pentru a crea mai multe. Are frînturi de micro scenarii sau scenarii de lungă durată pentru orice situaţie în viaţă.Pot fi frumooase sau pot fi tragice.Alea micro sunt foarte des tragice dar totodată şi hazlii.Cineva vorbeşte iar el îşi închipuie cum îi cade capul pe jos , se rostogoleşte şi ajunge în urna de gunoi...sau pur şi simplu merge cu ceaiul, pe care din neatenţie îl scapă direct peste capul unei piţipoance.Chiar iar plăcea asta, cu toate că pe urmă i-ar fi ruşine şi şi-ar cere scuze de o mie de ori. Mintea Tourettică e complicată, şi unică pentru fiecare în parte.Poate genera ceva nou mereu, sau poate stagna pe loc obsesiv.O calmează lucruri precum muzica ce provoacă pielea de găină, filme geniale, jocurile video (dar nu întotdeauna), lectura şi desigur excitarea sexuală în care îşi poate găsi ying şi yang-ul. Citiţi, că e bine, aflaţi lucruri noi, nebănuit de importante...sau poate că nu aflăm nimic şi suntem doar nişte psihopaţi demni de a fi exterminaţi....
Cititul e bun.Citind afli multe.Citind afli chestii pe care în mod normal probabil nu le-ai fi aflat niciodată. Citind romanul "Orfani în Brooklyn" de Jonathan Lethem am aflat ceva ce nu credeam vreodată că o să aflu, o mică enigmă a creierului meu.Am aflat de sindromul Tourette.E ceva legat de genetic, de neuropsihic şi provoacă dorinţe, acţiuni, gînduri obsesiv-compulsive, care stăruie atît de mult în creier încît trebuie neapărat îndeplinite, pentru a satisface acest sindrom.Afecţiunea e diferită pentru fiecare în parte, de la cazuri grave, incontrolabile, urlete, ţipete, gesturi şi înjurături din senin fără vreun motiv, dar totodată legate de mediul şi interacţionarea cu mediul înconjurător, pînă la mici ticuri, înfundate şi reţinute în adîncul propriului creier. Celălalt eu e o adevărată "Dihanie" (ca să citez şi romanul).Îi place să-şi pocnească gîtul atunci cînd nu-l vede nimeni, sau să-şi întoarcă capul în dreapta, fără vreun motiv anume, dar îi dă un oarecare sentiment de siguranţă că nu este urmărit de nimeni.Poate face astea şi totodată se poate concentra la ceva anume. Îi place să jongleze cu cuvinte, dar nu le exclamă în voce niciodată, asta-l sperie.Dacă ar auzi cineva , orie s-ar tăvăli pe jos de rîs ori l-ar crede nebun de-a binelea.Mintea lui se agaţă de cuvinte diverse pe care le aude, fie în stradă , fie la ore , într-un dialog . Mintea lui Tourettică îl face să îi placă la nebunie să imite pe cineva, să imite o acţiune văzută undeva, la cineva sau într-un film, o replică spusă de cineva, pe care o repetă cu voce de tare, de cîteva ori ,atît cît să simtă o împăcare a sinelui, că poate şi el aşa sau aproape aşa.Dansează să nu-l vadă, e în siguranţă , se poate zbînţui, nu-l vede nimeni, poate cînta liber, orice prostie .."if u wanna clap youre shit , clap my dick, if u want it and you know it, get on your knees and show it, if u wanna clap my hands , suck your dick.." Şi chiar şi cu accent japonez. Într-un tic compulsiv are dorinţa arzătoare de a se apleca să miroase degetele de la picioare.Fără motiv.Sau cîteodată să miroase orice.Îl calmează cînd "trage o doză" dintr-o carte nouă.Mintea cade în echilibru ca în urma unui drog.Poate de asta şi-şi cumpără cărţi noi.Pentru echilibrul său psihic, pentru a cunoaşte mai multe, pentru a imita mai multe, pentru a crea mai multe. Are frînturi de micro scenarii sau scenarii de lungă durată pentru orice situaţie în viaţă.Pot fi frumooase sau pot fi tragice.Alea micro sunt foarte des tragice dar totodată şi hazlii.Cineva vorbeşte iar el îşi închipuie cum îi cade capul pe jos , se rostogoleşte şi ajunge în urna de gunoi...sau pur şi simplu merge cu ceaiul, pe care din neatenţie îl scapă direct peste capul unei piţipoance.Chiar iar plăcea asta, cu toate că pe urmă i-ar fi ruşine şi şi-ar cere scuze de o mie de ori. Mintea Tourettică e complicată, şi unică pentru fiecare în parte.Poate genera ceva nou mereu, sau poate stagna pe loc obsesiv.O calmează lucruri precum muzica ce provoacă pielea de găină, filme geniale, jocurile video (dar nu întotdeauna), lectura şi desigur excitarea sexuală în care îşi poate găsi ying şi yang-ul. Citiţi, că e bine, aflaţi lucruri noi, nebănuit de importante...sau poate că nu aflăm nimic şi suntem doar nişte psihopaţi demni de a fi exterminaţi....
Son of Liberty (1)
Aceasta e povestea unui om aparent simplu ca şi oricine din jurul nostru, dar în realitate e o persoană cu un suflet şi cu o viaţă total diferită de ceea ce vedem zi cu zi în jurul nostru, un om ce ce a trecut prin pară şi foc, prin chinuri inimaginabile ale vieţii.Fie că aşa i-a fost destinul sau că şi-a ales calea singur, el a fost şi va fi acolo undeva în umbră, protejînd viitorul oamenilor simpli, generaţiilor următoare.Acesta e un om al libertăţii, ce şi-a dedicat viaţa apărării ţării, iar prin ţară ne referim nu doar la una singură, ci la un întreg glob, populat de 7 miliarde de oameni.A renunţat la viaţa personală, la nume, la trecutul său, pentru a schimba. Acesta era Phoenix, astfel era numit acum.Un nume de cod dat de superiorii săi, căci în lumea militară numele său, pe care deja îl şi uitase, nu avea nici o valoare.Phoenix, un bărbat de vîrsta a doua, cu părul brunet, dat pe spate, o faţă proeminentă şi urme de neîngrijire ale bărbii, îşi ţintea ochii de o tentă verzuie, prin geamul avionului care se îndrepta spre Washington.Phoenix privea prin depărtare şi îşi trecea prin minte viaţa sa şi tot ce se întîmplase pînă a ajunge aici. Îşi amintea de copilărie, din care memorase doar rămăşiţe.Îşi amintea de zilele grele petrectue în armata naţională şi promovările pe care le primise mai repede care oricare cadet.Cu emoţie în suflet, amestecată cu un fel de mîndrie, îi trecea prin faţa ochilor prima ieşire pe cîmpul de luptă, în Irak, unde sunetul gloanţelor parcă nu se mai oprea.Bărbaţi şi femei ucise, inamici înfrînţi, camarazi răniţi.Atunci era un şoc, acum , e o normalitate. Şi tot aşa zborul de cinci ore i se păru de o oră, contemplîndu-şi viaţa trăită pînă acum, ajungînd pînă la momentul cînd cineva îi bătuse la uşa cabanei sale din Alaska.Phoenix şi-ar fi dorit să nu fi deschis uşa atunci, dar avea o datorie de îndeplinit şi oricum, nu putea să fugă nicăieri, asta îi era calea, acum, la ordinul generaluluoi Payton era "transportat" la Washington cu privire la înaintarea lui pentru o nouă misiune. - Domnişoară, vă rog aduceţi-mi o cafea, cît mai tare, dacă se poate, spuse Phoenix stewardesei cu un glas puţin răguşit. -Sigur...domnule...imediat.răspunse stewardesa somnoroasă, căci aţipise puţin la acea oră de 3 dimineaţa. Domnule, nu ar fi mai bine dacă aţi dormi, mai este o oră pînă la aterizare, adăugă ea. -Vreau o cafea pentru că mi s-a uscat gîtul, că de adormit, oricum nu mai adorm, mai ales singur... Stewardesa zîmbi şi plecă după cafea. Avionul aterizase.Phoenix, ieşind , fusese întîmpinat de doi oameni îmbrăcaţi la costum şi ochelari fumurii.Aceştia îl escortaseră pe Pheon, într-un SUV negru, care imediat demară spre o destinaţie necunoscută, încă necunoscută. Era patru dimineaţa, străzile încă erau libere şi automobilul circula rapid pe drumurile Washingtonului.La acea oră, oraşul , încetul cu încetul se dezmorţea, iar cu cît mergea mai mult, Phoenix, vedea feţele tot mai multor oameni, fiecare cu vieţile lor, cu serviciu, bucurii şi tristeţi ordinare...iar el, se întreba..."De ce?".De ce el trebuie să fie acela, de ce nu ar fi putut să doarmă liniştit la ora asta, de ce nu ar fi putut să aibă şi el un post de lucru obişnuit ca şi orice alt cetăţean...de ce el trebuie să fie responsabil de viaţa celor de după geamurile fumurii ale SUV-ului? Întrebări care încă îl chinuiau şi la care încă nu găsise răspunsuri potrivite... 19/06/2008
Aceasta e povestea unui om aparent simplu ca şi oricine din jurul nostru, dar în realitate e o persoană cu un suflet şi cu o viaţă total diferită de ceea ce vedem zi cu zi în jurul nostru, un om ce ce a trecut prin pară şi foc, prin chinuri inimaginabile ale vieţii.Fie că aşa i-a fost destinul sau că şi-a ales calea singur, el a fost şi va fi acolo undeva în umbră, protejînd viitorul oamenilor simpli, generaţiilor următoare.Acesta e un om al libertăţii, ce şi-a dedicat viaţa apărării ţării, iar prin ţară ne referim nu doar la una singură, ci la un întreg glob, populat de 7 miliarde de oameni.A renunţat la viaţa personală, la nume, la trecutul său, pentru a schimba. Acesta era Phoenix, astfel era numit acum.Un nume de cod dat de superiorii săi, căci în lumea militară numele său, pe care deja îl şi uitase, nu avea nici o valoare.Phoenix, un bărbat de vîrsta a doua, cu părul brunet, dat pe spate, o faţă proeminentă şi urme de neîngrijire ale bărbii, îşi ţintea ochii de o tentă verzuie, prin geamul avionului care se îndrepta spre Washington.Phoenix privea prin depărtare şi îşi trecea prin minte viaţa sa şi tot ce se întîmplase pînă a ajunge aici. Îşi amintea de copilărie, din care memorase doar rămăşiţe.Îşi amintea de zilele grele petrectue în armata naţională şi promovările pe care le primise mai repede care oricare cadet.Cu emoţie în suflet, amestecată cu un fel de mîndrie, îi trecea prin faţa ochilor prima ieşire pe cîmpul de luptă, în Irak, unde sunetul gloanţelor parcă nu se mai oprea.Bărbaţi şi femei ucise, inamici înfrînţi, camarazi răniţi.Atunci era un şoc, acum , e o normalitate. Şi tot aşa zborul de cinci ore i se păru de o oră, contemplîndu-şi viaţa trăită pînă acum, ajungînd pînă la momentul cînd cineva îi bătuse la uşa cabanei sale din Alaska.Phoenix şi-ar fi dorit să nu fi deschis uşa atunci, dar avea o datorie de îndeplinit şi oricum, nu putea să fugă nicăieri, asta îi era calea, acum, la ordinul generaluluoi Payton era "transportat" la Washington cu privire la înaintarea lui pentru o nouă misiune. - Domnişoară, vă rog aduceţi-mi o cafea, cît mai tare, dacă se poate, spuse Phoenix stewardesei cu un glas puţin răguşit. -Sigur...domnule...imediat.răspunse stewardesa somnoroasă, căci aţipise puţin la acea oră de 3 dimineaţa. Domnule, nu ar fi mai bine dacă aţi dormi, mai este o oră pînă la aterizare, adăugă ea. -Vreau o cafea pentru că mi s-a uscat gîtul, că de adormit, oricum nu mai adorm, mai ales singur... Stewardesa zîmbi şi plecă după cafea. Avionul aterizase.Phoenix, ieşind , fusese întîmpinat de doi oameni îmbrăcaţi la costum şi ochelari fumurii.Aceştia îl escortaseră pe Pheon, într-un SUV negru, care imediat demară spre o destinaţie necunoscută, încă necunoscută. Era patru dimineaţa, străzile încă erau libere şi automobilul circula rapid pe drumurile Washingtonului.La acea oră, oraşul , încetul cu încetul se dezmorţea, iar cu cît mergea mai mult, Phoenix, vedea feţele tot mai multor oameni, fiecare cu vieţile lor, cu serviciu, bucurii şi tristeţi ordinare...iar el, se întreba..."De ce?".De ce el trebuie să fie acela, de ce nu ar fi putut să doarmă liniştit la ora asta, de ce nu ar fi putut să aibă şi el un post de lucru obişnuit ca şi orice alt cetăţean...de ce el trebuie să fie responsabil de viaţa celor de după geamurile fumurii ale SUV-ului? Întrebări care încă îl chinuiau şi la care încă nu găsise răspunsuri potrivite... 19/06/2008
Generat în 0.185 secunde.