Alina Cazachevici

Nu pot dormi :) Nu pot dormi din cauza emoțiilor care mă copleșesc. Trebuie să le așez în rânduri, ca peste ceva timp să le pot reciti... și zâmbi, amintindu-mi de aceste timpuri...  Potpourri de gânduri... *** Azi am avut un zbor extraordinar. Am urmărit apusul deasupra norilor. De nedescris. Culorile roz-violete deasupra unei mări neliniștite de nori albi... Raze ascuțite, dar mângâietoare... Și sentimetul cela al unei lumi mari și al unui om mic... Oamenii, la care m-am gândit în acel moment, îmi sunt extraordinar de dragi... *** Îmi era dor de Chișinău. Am ajuns acasă la mijloc de noapte, și m-am scufundat în străzi acoperite de zăpadă. Apoi, deja în cuibul meu, mi-am făcut un ceai aromat, am aprins câteva lumânări, și am savurat particica de Chișinău de noapte, care aparține doar ferestrei mele - îmi aparține doar mie... Contopire. *** Asteriscurile dintre gânduri nu sunt doar niște delimitări. Aceasta e ninsoarea din sufletul meu. *** Mi-am dat seama, că pe parcursul anilor, în memorie și în inimă mi-au rămas doar oamenii, care m-au făcut fericită, și oamenii, cărora eu le-am pricinuit ceva durere. Restul s-a scurs. Și asta e bine. Trebuie de avut mai multă grijă de cei dragi, azi, acum. *** Nu trebuie să-ți fie rușine să fii fericit. *** Din cântecul de mai sus: „...But I only can see the myself Skating around the truth who I am But I know, dad, the ice is getting thin...” Genial, nuș cum :) Sărbători fericite! :*

Un omuleț drăguț a postat zilele astea pe Facebook un status, care rezuma că femeia ideală pentru un bărbat este cea care are puțină minte, și care tace. Deși nu sunt de acord cu o astfel de definiție a femeii ideale (la fel ca și cu orice altă definiție a unei femei ideale), totuși ea, adică definiția, conține un mic adevăr. Noi, femeile, rar știm să tăcem.  De obicei, chiar de o facem, o facem din supărare: „Las' să-și dea singur seama cu ce a greșit”. Și după o astfel de pauză, de regulă, urmează o furtună și mai puternică. O avalanșă de cuvinte, capabilă dacă nu să distrugă orice argument, atunci măcar să-l îngroape cât mai adânc. Dar să reținem cuvintele, pentru că încă nu e timpul potrivit pentru ele, nu prea știm. Când e supărat, în loc să-l cuprindem strâns pe la spate - căutăm să-i lămurim de ce, în realitate, avem dreptate. Când are o problemă, în loc să-i punem capul pe umăr în simbol de încredere - venim cu o mie și una de soluții, pe care el nu este gata să le audă. Când e absorbit de ocupația preferată, în loc să ne bucurăm pentru el - facem scene de gelozie. Și așa mai departe... În schimb, când ne supărăm, în loc să îi spunem ce ne deranjează - tăcem mai ceva ca un pește.  Și fericirea noi o însoțim cu o ploaie de cuvinte. Astfel de parcă înscriem în istoria mondială emoțiile pe cale le trăim. Asta nu e rău. Sunt așa cum suntem, și bărbații ne iubesc așa. Iar dacă și noi îi iubim, trebuie să înțelegem: un pic de liniște uneori nu strică. :)

Relația mea cu Praga ar putea fi descrisă perfect print-un simplu status de Facebook: „Is in a relationship with Prague, but it's complicated”. Suntem împreună, petrecem mult timp împreună, dar nu ne promitem nimic, și încă nu ne facem planuri comune. Diminețile, Praga mă trezește cu un murmur dulce că trebuie să merg la lecții, mă îmbrățișează cu ceață, și mă grăbește prin tramvaie și metrouri. Ea este e doamnă severă, și nu prea îi place când eu sunt zâmbăreață și binedispusă - dacă intru cu zâmbet în transport public, el despare în curând sub privirile obosite și chinuite ale locuitorilor săi.  Apoi, toată ziua Praga îmi crează condiții să învăț bine. Mă ajută. Dar și mă spuraveghează - aud metronomul ei măsurându-mi timpul, când alerg pe drumurile pavate - țoc-țoc-țoc. Seara partenera mea devine mai blândă... Îi strălucesc ochii în sutele de luminițe, mișcările devin mai lente, pașii trec în pași de dans... Și noi ne cuprindem, ne iubim, ne primblăm ținându-ne de mâini...  Apoi ea mă petrece acasă, în liniște, în securitate și în puțin prea multă izolare. Mă sărută pe obraz și îmi promite că mâine vine iar cu ceață după mine. Iar eu o privesc trist, pentru că înțeleg, că, deși e extraodrindar de frumoasă, îmi poate oferi multe, pe alocuri mă înțelege mai bine decât mi-aș putea închipui și într-adevăr are grijă de mine, oricum, inima mea e deja ocupată... de Chișinău...

Azi două fete în rutieră discutau despre calitățile bărbaților, și nicidecum nu puteau decide care e cea mai importantă. Au ajuns să aleagă între simțul de responsabilitate și capacitatea de a se discurca în orice situație. Grea alegere, aș zice eu. Eu, ascultându-le vrând-ne vrând, mă gândeam ce e cel mai important pentru mine într-un bărbat. Da, desigur, ar fi bine să fie responsabil. Dar punând mână la inimă (sau pe sânul stâng, ceea ce și mai sacru), eu sunt în stare să mă îndrăgostesc de cel mai iresponsabil om din lume și să trăiesc cu el o viață fericită (sper că mama nu citește acest post). Probabil, anume în cazul dat, aș descrie „cel mai important” mai degrabă ca „ceva fără ce nu aș putea precis”, decât „ceva ce apreciez mult”.  Și în momentul în care mi-am pus întrebarea respectivă, răspunsul a venit de la sine. Cea mai importantă calitate într-un bărbat pentru mine este simțul umorului. Umorului, nu omorului. De dapt, e și cel mai principal criteriu, după care apreciez oamenii. De ce? Pentru că reflectă practic toate celea pe care trebuie să le știi despre un om la etapa inițială: nivelul de educație, inteligența, capacitatea de a reacționa prompt, tactul ș.a. Atunci când un om glumește el e așa cum e, natural, adevărat, senin.  Și prin toate greutățile vieții e mult mai ușor să treci cu niște glume bune. Nu îmi inchipui să fiu alături de cineva, care ia totul prea serios. Sau care face glume de gen american. Sau care nu știe limite, și face haz din necazurile altora. În schimb atâta timp cât un bărbat mă face să răd, pot să-i iert practic orice. :) Deci, cam așa ar fi un final ideal al unui cuplu: și au trăit fericit până la o sută de ani, iar într-o zi... au murit de râs :)

Zilele acestea am recitit cartea copilăriei mele. Ce să vă zic, acum îmi dau seama de unde eu am crescut așa cum am crescut: strașnic de visătoare și optimistă. :) Cartea e "Бегущая по волнам" de Alexander Grin („Cea care fuge pe valuri”). E puțin probabil să fi fost tradusă în română. Știu doar că „Pânzele roșii” au fost traduse în engleză. Dar nu asta contează. Contează gustul care mi-a răsmas după recitirea cărții mai mult decât peste 10 ani. Despre ce e cartea? Despre mare și despre dragostea de mare. Asta dacă în șapte cuvinte... :)Prima dată am citit-o când aveam vreo 12 și când, evident, eram și eu la mare. Asta m-a ajutat mult să intru în atmosfera cărții. Dar acum, recitind-o, înțeleg că atunci nu am înțeles totul ce era de înțeles, pentru că nu doar atmosfera contează. Acum am simțit mult mai bine neliniștile eroului principal, care căuta Necunoscutul, atât de necesar sufletului pentru a nu se îneca în rutină. Deși e destul de naivă, cartea nu este scrisă pentru copii. Pur și simplu e scrisă de un bărbat care niciodată nu s-a oprit din visat. Asta se simte în fiecare rând al ei. E curată, e luminoasă, e plină de imagini de mare și de litoral. Cartea adie a aer maritim... Nu vă spun mai mult, sunt îndrăgostită de această lucrare, dar nu are rost să încerc să lămuresc de ce. Nu mi-ar ajunge nici toate cuvintele din lume. Mi-au crescut aripi, și am impresia că aripile mele sunt vizibile tuturor. Cred în minuni! Dacă aveți și voi așa cărți, pe care le ascundeți în cele mai întunecoase colțișoare ale inimilor voastre, nu vă leneviți să reveniți la ele din când în când. Rar, dar să reveniți. E cea mai bună metodă de a întineri! :)

Солнцем разбужена И укрытая тоненьким кружевом Я вдыхаю её, забираю её Полусонную, в плен без оружия... Dimineața e cel mai periculos timp pentru o domnișoară. Toate rolurile pe care le jucăm, toate măștile pe care le purtăm, toate strategiile pe care le constuim dispar cu prima rază de soare... Devenim vulnerabile ca niciodată, dar... naturale... Ciufulite, călduțe și cu aromă de somn, încă până a deschide ochii, căutăm cu mânuțele umărul iubit, și ne îngropăm în el... Iar dacă nu dăm de el, ne trezim brusc, de parcă s-ar fi întâmplat ceva oribil, și ne liniștim doar când vedem chipul drag, și atunci zâmbim, fericite-fericite... Bună dimineața, soare!

El: (în șoaptă) Auzi, auzi! Dă să copii exercițiul trei… Ea: Dă-mi pace! El: (în soaptă) Auzi, dă să copii, că degrabă-i sunetul… Ea: Țîț! El: (în soaptă) Dă-mi să copii, că de nu - îi zic lui Danu că tu-l iubesti! Ea: (în soaptă) Taaaaaaci, debilule! El: Danuuu, da Ilinca te iubeste! Serios! Ea: Dna profesoară, da Călin copie! Demult! El: (în soaptă): ai să mai vezi tu de la mine "hai împreună acasă"… Peste 10 ani: El: Ilinca, Iliiiiinca! Ea: Dă-mi pace! El: (cu glas dulce) Ultima-ultima dată, jur! Ea: (rece) Mai ai să mă zăpăcești? El: Ce parcă te rog să-mi dai să copii… doar un sunet! Ea: (supărată) Și ce am să am eu de la asta? El: (disperat) Cere ce vrei! numai sun-o, te rooooog! Ea: (fericită) Un kilogram de înghețată și cheile de la mașină pe tot weekendul! El: Ilinca!!! Ea: (râzând) Gata, te-ai răzgândit? El: E o extorcare! Dar în fine… Deci, o suni și îi spui că după ora șase am fost cu tine la parinții tăi, și acolo… Peste 5 ani: Ea: Eu te-am iubit întotdeauna, iar tu… El: Nu mă minți, tu l-ai iubit si pe Danu! Ea: Idiot! (râde) El: Ilinca… tu doar știi că noi nu vom rezista împreună… Ea: (zâmbește) Știu, de asta și mă enervez! El: (o cuprinde) Dă un pup… Ea: Numai unul (întinde fruntea spre el). Peste încă 10 ani: El: Ilinca, Iliiiiinca! Ea: Dă-mi pace, eu ți-am zis! El: Da chiar n-am să-ți dau! Ea: (sever) Să nu te văd! Marș la femei-ta! El: (zâmbește) Tu ești femeia mea… Ea: (mai moale) Atunci du-te la soții-ta… El: Numai tu mă înțelegi… Ea: (furioasă) Taaaci si du-te acasă! El: (cu glas dulce) Chiar mă alungi? Ea: Nu mă privi așa! Asta nu mai funcționează din clasa a treia! El: Eu te iubesc… și tu mă iubești… Ea: Eu îl iubesc pe Danu! (râde) El: Ilinca…. Iliiiiinca… Ea: S-a dus deja trenul, Călin… El: Da un pup? Ea: Nu. (se întoarce de la el) El: Iliiiinca… (o sărută pe ceafă) Peste încă 15 ani: Ea: (îngrijorată) Cum e? El: Se simte rău… Ea: Pot să vă ajut cu ceva? El: (trist) Da… să-mi fii alături… Ea: Eu sunt, întotdeauna am fost… El: Știu… (răsuflă din greu) Ilinca, am vrut să-ți spun ceva… Ea: Da… El: Mulțumesc că m-ai alungat atunci… Ea: (zâmbește) Cu cea mai mare plăcere! (Un minut de tăcere) El: Da nota doi la matematică oricum nu ți-o iert! Ea: Dobitocule, eu din cauza ta l-am ratat pe Dan!!! El: Ai-ai-ai… Ilinca-Ilinca…

Doamne, de ce ai hotărât să pedepseşti bărbatul cu femeia înţeleg, şi susţin iniţiativa...Dar de ce, Doamne, ne-ai dat suflet? Oare nu ţi-ai închipuit că sufletul de femeie este un element mult prea fragil, ce ar putea strica toată răzbunarea?Tu ne-ai dat privire fermecătoare pentru ca noi să hipnotizăm bărbaţii, dar nu pentru ca ochii să ne fie scăldaţi de lacrimi din cauza lor...Tu ne-ai dat urechi ca să fim atente la informaţia din jurul nostru, şi nu să ascultăm minciunile pe care ei le şoptesc cu atâta tandreţe...Tu ne-ai dat buze senzuale pentru ca noi să-i putem induce în eroare cu vorbele noastre, iar noi ne lăsăm sărutate şi dezarmate...Tu ne-ai înzestrat cu picioruşe superbe, pentru ca noi să le sustragem atenţia de la jocul nostru, şi nu pentru ca noi să dansăm pentru plăcerea lor...Tu ne-ai dat mânuţe dibace, ca noi să putem cu iscusinţă sa-le înfigem cuţitul între coaste, sau să trimitem o suliţă în inimă, sau ce mai era prevăzut în contractul cu tine, iar noi, în loc, le cream tot confortul posibil... doamne fereşte să rămână bărbatul flămând...Tu ne-ai înzestrat cu fantezie, ca revanşele să fie căt mai diversificate, şi nu pentru ca noi să găsim explicaţie pentru toate prostiile pe care le fac barbaţii...Tu ne-ai dat răbdare, pentru ca noi să putem acţiona strategic, şi nu să-i aşteptăm seara la fereastă...Tu ne-ai umplut inima cu pasiune, pentru ca gustul răzbunării să fie mai pronunţat, iar noi, în loc, ne îndrăgostim de cei, ce ar trebui să ne fie jertfe...Doamne, ai creat o armă perfectă, amestecul inteligenţei şi frumuseţii, dar ai stricat totul adaugând seminţe de suflet... Tu şi eşti responsabil... Aşa că nici un fel de penalităţi pentru neîndeplinirea contractului!

De mai mult de jumătate de an simt o legătură mai strânsă între mine şi ţara mea... Nu, nu ţine direct de evenimentele politice... E ceva mai personal...Aşa cum a fost Moldova o parte a URSS cândva, aşa cum a depins pe de o parte şi a fost susţinută pe de altă parte de către Rusia, aşa şi eu... Am trăit cu părinţii, eram un element în sistemul nostru familial, sistem de interacţiune permanentă, cu organizare ierarhică. Treceau anii, şi evaluau formele de subordonare. La un moment dat, nici autonomia nu mă mai aranja... Şi, la fel ca şi Moldova, am pledat pentru independenţă. Doar că motivele au fost diferite... Am simţit că sunt gata să apar pe "harta politică" ca un organism suveran. După o perioadă de pregătiri, a urmat separarea, susţinută de gânduri romantice despre viitor, planuri cu linii conturate şi planuri cu linii mai puţin clare, şi, desigur, un entuziasm enorm. Dar după căteva zile de volnicie, la fel ca şi ţara mea cândva, am fost cuprinsă de nostalgie... Şi nu că ar fi departe "Rusia" mea, dar o dată ce am proclamat independenţă, trebuia să-mi rezolv singurică problemele, care s-au dovedit a fi mult mai multe decât păreau la început. Similar Moldovei, aveam resurse naturale şi materiale limitate, doar că procesul de privatizare a trecut mult mai simplu... A fost nevoie să revizuiesc economia naţională, adoptând-o la structura nouă a bugetului. Am constatat că sunt stat importator, la fel ca şi Moldova, şi că fără granturi şi asistenţă internaţională e foarte complicat de menţinut la nivelul dorit de trai.Am început să adopt diferite decizii şi reforme, implimentarea cărora nu întotdeauna dădea rezultatul aşteptat. Totuşi, am hotărât că e mai bine cu greşeli şi eşecuri, dar cu propriile forţe... Şi am respins gândul de a mă alipi altui stat... Ce-i drept, când se întâmpla ceva mai ieşit din comun, găseam sprijin în ţara din care am fugit... Ca şi Moldova, negociam posibilităţile de cooperare în continuare şi proiectele noi.Mă gândeam, elaboram politici şi strategii, legi şi regulamente, pe care apoi le modificam sau le anulam... Numai că, spre deosebire de Moldova, am găsit punctul de echilibru, şi în statul meu s-a instaurat armonia. Am decis să păstrez neutralitate şi să nu mă grăbesc cu aderarea la diferite organisme internaţionale. A, şi neapărat să păstrez relaţii bune cu toţi vecinii, ca să nu-mi fie aplicat regimul de vize!În final, am reuşit să duc la capăt procesul de constituire!Statul meu e aproape independent, dar e deja absolut fericit, însă acum simt mai bine prin ce a trecut Moldova, şi ce mai urmează... Ţara mea are vise frumoase, drumul spre care e pavat cu dezamăgiri, inimi frânte, relaţii stricate, tensiune şi ură... Gustul suveranităţii nu e deloc dulce...

Democracy is too good to share with just anybody. Nigel Rees Îmi place cum unii cetăţeni ai Republicii Moldova înţeleg democraţia – ceva abstract, noţiune la care apelezi când îţi aperi drepturile, şi ceva ce omiţi, când vorbeşti despre drepturile altora. Poţi fi democrat doar de dimineaţă, dacă aşa ţi-e mai convinabil. Sau de mai multe ori pe zi, dacă este nevoie.Poţi să lupţi pentru dreptul la opinie, dar să consideri că cei ce au altă opinie sunt infractori. Poţi fi democrat în lozinci, dar nu şi în acţini. Democraţia e foarte democratică... doar că de la democraţia până la anarhie e un pas... care unii cetăţeni RM se pare că l-au făcut...Man is a social animal. AristotelCeea ce nu necesită demostraţii sofisticate. Am fost şocată să văd cu cât entuziasm tinerii distrugeau clădirile Parlamentului şi Preşedenţiei. Probabil toată energia, care a fost acumulată timp de câţiva ani, şi-a găsit ieşire astăzi. Ce sunt sălile de sport, secţiile de arte marţiale pe lângă posibilitatea de a arăta cât eşti de puternic cu piatra în mână... Vai ce de tari au fost baieţii care pozau pe fonul clădirilor distruse. Unii chiar filmau la telefonul mobil, acei erau cei mai tari...Priveam secvenţele şi mă gândeam că dorinţa de autorealizare zace în fiecare om, dar la unii se manifestă doar în acte de vandalism... trist...To educate a man in mind and not in morals is to educate a meance to society. Theodore RooseveltŞi dacă se spune peştele se strică de la cap, atunci eu aş adresa acest proverb părinţilor protestanţilor. Nu vă supăraţi, dar omul bine educat, sau pur şi simplu educat, nu îşi va permite niciodată astfel de comportament. Chiar îmi inchipui cum unii din participanţi ai evenimentului vor veni acasă mândri, că au pus şi ei o cărămidă în temelia democraţiei, prin aruncarea unei pietre în frumoasele ferestre ale Preşedenţiei. Şi parinţii lor tot vor fi mândri, odraslele fac parte din teneretul activ al ţării. Taxpayers are the victims of the war against poverty. Unknown AmericanŞi chiar dacă părinţii nu şi-au învaţat copiii să respecte proprietatea publică – vor suporta consecinţele tot ei. Distracţia acestor tineri entuziaşti o sa le coste zeci de milioane de lei, prin intermediu impozitelor. Atunci mă întreb, dacă tot nu respectaţi legile, nu respectaţi conducerea, nu respectaţi statul, atunci respectaţi-vă măcar pe sine. Clădirile devastate nu reprezintă patriponiul partidului comunist, ele sunt ale Moldovei.When individuals form a mass, the dignity of each individual is dying under the crowd’s feet. William SchwebelSunt convinsă că majoritatea celor ce au protestat, nici nu conştientizau ce se întâmplă. Credeau că fac parte din ceva important şi sacru, dar în realiate s-au lăsat manipulaţi. M-a mirat faptul că pe lângă cei ce faceau dezordine, era o mulţime de lume care a participat în calitate de observatori. Când mai vezi Parlamentul în flăcări? Personal nu faci nimic rău, iar curiozitatea nu este păcat mare. Şi iarăşi, mai faci nişte videoclipuri pentru youtube.Ruşine...Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreau. Alexandru LăpuşneanuSloganul, care nu este echivalent şi pentu Uniunea Europeană. Câtă naivitatea trebuie să ai, ca să consideri că ridicarea drapelului UE pe Preşedenţia dărâmată îţi va aduce mai aproape aderarea mult dorită? Nici UE, nici România nu au nevoie de noi, cu atât mai mult cu aşa publicitate. Orice cetăţeam al RM, care a fost vreo dată în România ştie ce diferenţă mare e între noi. Suntem obsedaţi de uniri, alianţe şi aderări, dar nu ne dăm seama că acestea vor fi posibile doar atunci cînd vom ajunge un anumit nivel de dezvoltare şi cultură. Astăzi am realizat că am subevaluat perioda de timp necesară pentru aceasta.Ochii plâng în televizor. AlternosferaImaginile din scuarul Parlamentului provoacă trei sentimente puternice: frica de violenţa mulţimii, dispreţul faţă de cei, ce s-au lăsat manipulaţi, şi ruşine de imaginea de barbari, pe care sigur o vom avea pe arena internaţională.Manifestarea de astăzi, desigur, a fost un epizod din îndelungatele şi nesfârşitele jocuri politice ale partidelor, unde cel mai mult au avut de pierdut cetăţenii de rând. PS: cât de respectată poate fi persoana, care după ce îşi bate joc de o clădire de stat sub pretextul luptei pentru democraţie, scoate atent din ea un televizor şi liniştit pleacă acasă?

В гостиную вела деревянная лестница, которая скрипела при каждом шаге, поэтому Люси не стала обувать башмачки. Ее маленькие ножки, спрятанные в носочки кремового цвета, ступали аккуратно, и как-то не по-детски расторопно. На пол пути Люси присела на ступеньку, чтобы убедиться, что в гостиной никого нет, что весь дом спит глубоким, зимним сном.Никого, подумала малышка, и перебежкой добралась до дивана. Ее глазки хитро улыбнулись какой-то птичке застывшей на новогодней ёлке, после чего Люси ловко забралась на огромный диван, и, как ей казалось, хорошенько спряталась среди груды подушек.Дом, в котором жила семья Люси был большим и очень уютным. У них часто бывали гости, и просторная гостиная этому всячески способствовала. Все в этой комнате было больше чем привычное. Посреди гостиной обычно стоял широкий дубовый столик, на котором размещалась тяжелая хрустальная ваза, доверху наполненная всякими сладостями. Все этот обрамлял массивный диван, который умещал на себе всех родственников Люси, и еще оставалось место для десятка разноцветных подушечек. По случаю Рождества всю эту композицию немного сдвинули, а освободившееся пространство заняла пышная лесная красавица. По настоянию мамы, сувениры со всего света сменили на рождественские безделушки, и гостиная вовсю задышала праздничным настроением.Люси лежала тихонько-тихонько, сложившись комочком, и старалась дышать неслышно. Несколько недель готовилась она к этому волшебному моменту. Еще немного терпения, и Он придет. Люси волновалась, пролезет ли Он через дымоход, после того как папа его перестроил. Мысли об этом так ее утомили что она стала постепенно погружаться в сон, и не смотря на все ее старания не уснуть, подушки становились все мягче, а веки все тяжелее. Яркие огоньки гирлянд один за другим превращались в расплывчатые пятнышки… Тут послушался шорох. Почему-то не со стороны камина, заметила Люси. Она приоткрыла глазки, и сквозь ресницы рассмотрела видимую ей часть комнаты. Не заметив никаких изменений, малышка снова погрузилась в сон. Пошло несколько минут и снова раздались те же звуки. На этот раз, открыв глаза Люси увидела что чьи-то уши торчат из-за дивана. Несколько раз она открывала и закрывала глазки, но они не исчезали. Легкий страх смешался с радостью, значит он тоже здесь.Тишина в доме стала особо тихой. Выждав пару мгновений, Люси опять решила подсмотреть, что происходит. Это был заяц! Плюшевый, с длинными, упругими ушами и очень смешной мордочкой. На шее у него был повязан бант из красной подарочной ленты. “А, это Он привел с собой мой подарочек!”, догадалась Люси. Она решила, что не будет выдавать себя. Пусть они думаю что все спят и их никто не видит, а если вдруг они ее и заметят, то решат что ее тут забыли, и спит она крепко-крепко. На стене тикали часики.Каждый раз, когда она открывала глаза, зайчик перемещался все ближе к елке, а Его все еще не было видно. Было странно что выражение лица у зайчика всегда одно и тоже, потому Люси решила что скорее они соблюдают осторожность.“Только бы они меня не заметили!”, все повторяла про себя малышка, крепко сжимая пухленькие ручки.Когда ушастый оказался уже под ароматными иголочками, у него в лапках вдруг появилась коробочка конфет. Жаль, что не рассмотреть упаковку, подумала Люси. Заяц стоял у елки, как ни в чем не бывало, не подавая виду что он сам туда дошел. “Хитренький”, подумала Люси. Теперь должен был появиться Он, с подарками для всех остальных. И она ждала, терпеливо, как это свойственно только детям.Ждала, как ей казалось, целую вечность, а зайчик все так же послушно стоял под замерзшими на ветках светлячками. Он не придет, грустно подумала Люси, и ее большие карие глаза наполнились жемчужинами. Он прислал вместо себя зайца, а сам не смог приехать… Это не честно, не честно, вертелось у малышки в мыслях, и она стала засыпать от усталости и обиды. Напоследок она еще раз приоткрыла глаза… Его нет…Джордж вздохнул про себя с облегчением. Ну наконец-то уснула, долго же она держалась, отметил он. Он стал аккуратно выползать из-под елки. Так же ползком он обогнул диван, и поднялся на ноги над тем углом где, сопя, спала Люси.Он на цыпочках вышел из гостиной в темный коридор. “Хорошо, что подарки спрятали в чулане, а то скрип лестницы мне не побороть”. Он вернулся с несколькими пакетами, со вкусом упакованными в бумагу с рождественским узором и большой мягкой красной курткой. Подарки нашли свое место возле зайчика, а куртку Джордж с нежностью опустил на Люси, предварительно раскопав ее среди подушек. Как крепко спит, подумал он. Джордж не стал подниматься себе в комнату, а тихонько пробрался в кабинет отца, и расположился на кушетке. Спал он мирно, ему снилось, что он снова был маленьким.“Он был тут! Он был тут!” Раздалось утром в доме так громко, что даже стеклянные птички на елке встрепенулись. Все сбежались в гостиную, по которой радостно прыгала Люси в куртке явно не с ее плеча.“Кто был, дорогая?”, вкрадчиво спросила мама.“Он, Он был! Он сам был! Папа, знаешь, как тяжело Ему было пролезть через новую трубу!”“Солнышко, ты ничего не путаешь? Ты его видела?”“Ну конечно! Из-за твоей трубы я пропустила, как Он кладет подарки, но за то я видела Его, когда он меня урывал. Пап, ну посмотри, это ведь его куртка!”, убедительно щебетала малышка.Мама с папой удивленно переглянулись, и пожали плечами.“Джордж, ну хотя бы ты мне веришь?”, Люси устремила свой большие, наполненные надеждой глазки на брата.“Конечно верю, милая, конечно верю”, улыбнулся Джордж, “Счастливого Рождества!”.

Сегодняшнее утро началось как обычно: я проспала... (т.е. по плану сегодня снега быть не должно). Дальше тоже по заведенному обычаю: - зеленый чай и 2 бутерброда с сыром; - 15 минут в душе (меньше не получается), из которых 1 минута уходит на то чтобы решиться переключить горячую воду на холодную... ведь говорят что полезно принимать контрастный душ, но только что поделать если теплая вода такая теплая... 30 секунд стресса, но в замен чувство гордости за совершенный подвиг; - 1,5 часа на сборы, которые не включают одевание. Тогда что за сборы? Макияж и укладка. И поверьте мне, полтора часа на это - результат опыта, приобретенного за долгие годы. И без комментариев, пожалуйста; - 5 минут на панику что я опять ничего не успеваю...; - еще 2 минуты на панику что я опять ничего не успеваю...; - мысль о том что за последние 7 минут я и забыла о включенном утюге; - 4 минуты на то чтобы одеться, и еще 4 на то чтобы переодеться; - маме: "я ушла. да, телефон взяла. да, ключи тоже".

Все как обычно. Но! После этого ежедневного круговорота я вышла на улицу и утонула в снежинках!!! Аж дыхание перехватило... Правда восхищение смешалось с разочарованием. Во-первых, потому что снежинки таяли, превращаясь в слякоть. Во-вторых, чуть не потекла тушь, которую я так тщательно наносила на ресницы, а от укладки не осталось и следа. Но по крайней мере я довольна что приложила все возможные усилия чтобы выглядеть хорошо. Не скажу отлично, так как в этом случае сборы удлинились бы на 65%. Так вот, вернемся к снежинкам. У меня вдруг появилось очень четкое ощущение того новогодние праздники совсем скоро. Обожаю это время когда даже взрослые начинают верить в чудеса! А еще я поменяла обои рабочего стола... Теперь снежинки всегда со мной :)