Predica la Duminica a 4-a din Postul Mare - Nicolae Steinhardt

Randuiala tipicului bisericesc prevede ca in aceasta a patra Duminica a marelui Post sa fie citite Pericopele de la Matei IV, 25-V si Marcu IX, 17-23.

Cer voie sa ma opresc, in acest scurt cuvant de invatatura asupra referatului din Evanghelia Sfantului Marcu, depasind insa textul prescris cu inca un verset, al 24-lea. Pentru ca tocmai el mi se pare esential si de natura a ne permite sa dezvaluim, in parte, misterul credintei, care va constitui insasi tema vorbirii noastre de astazi.

Credinta, asa cum reiese din numeroase locuri ale Sfintei Scripturi si din exegezele principalilor ei comentatori, ni se prezinta ca un mister si un paradox. Ca pe un mister si ca pe un paradox ne este infatisat actul de credinta - mai acut si mai tainic decat oriunde alttundeva - la Marcu IX, 24. Caci raspunsul tatalui la mustrarea Domnului (i s-a atras atentia ca acelui ce crede toate ii sunt cu putinta): "Cred, Doamne, ajuta necredintei mele" nu pare mai putin contradictoriu si indescifrabil decat "problema incuietoare" cunoscuta in logica drept paradoxul cretanului. Toti cretanii sunt mincinosi este premisa de la care se porneste; o afirma un cretan. Dar de vreme ce este cretan, inseamna ca si el minte si ca - prin urmare - afirmatia nu este adevarata, altfel spus, nu toti cretanii sunt mincinosi. Daca insa cretanul caruia i se pune intrebarea: cu adevarat sunt toti cretanii mincinosi? da un rasouns negativ, ce deducem? Ca, fiind si el mincinos ca toti cretanii, raspunsul lui negativ inseamna ca de fapt cretanii toti rostesc neadevaruri. Descurca-se cine poate!

Paradoxul acesta logic a dat mult de furca filosofilor de-a lungul veacurilor. Chestiunea e pe larg expusa de logicianul roman Anton Dumitru intr-un studiu din anul 1965, reprodus in volumul Stiinta si Cunoastere (1984). Nu vom intra in amanunte si nici nu vom arata cum ajung specialistii contemporani sa afle o solutie a problemei prin teoria asa zisa a nivelelor de vorbire logica.

Retinem doar ca fraza rostita de tatal copilului, in versetul al 24-lea din capitolul IX al Evangheliei Sfantului Marcu, nu este si ea decat un teribil paradox inzestrat cu toate sperantele insolubilitatii. Din doua una: ori credinta, ori nu crezi! Si atunci cum de indraznesti sa zici, fara pic de rusine: "cred"! Ce fel de credinta este aceasta care este si nu este, care se afirma, dar se si recunoaste nevoita a cere ajutor? Ce joc mult prea subtil ori din cale-afara de fatarnic se desfasoara aici? Nu cumva raspunsul tatalui intareste argumentarea filosofului ateist Jean Paul Sartre cae-i invinovateste pe credinciosi a fi de rea credinta fiindca textul de la Marcu IX, 24 aceasta chiar vadeste: incertitudinea, subrezenia, duplicitatea launtrica a pretinsului act de neclintita credinta? Pentru Sartre si existentialistii din scoala sa credinta nu poate fi decat un limbaj confuz, auto-amagire (autosugestie), vorba lipsita de acoperire (in sensul in care aurul din depozitul bancilor de Stat acopera, garanteaza moneda de hartie) sau pur si simplu neadevar (inconstient ori, mai adeseori, de rea credinta)

Textul evanghelic de astazi ne aminteste insa nu numai de acuza lui Sartre ci si de o alta celebra spusa a filosofului, francez si el, Blaise Pascal. Acesta, precursor al existentialismului, nu ateu, ci profund crestin, pune in gura Mantuitorului care se adreseaza necredinciosului dornic sa creada, insa neizbutind sa-si implineasca dorinta, necutezand a face pasul hotarator, un raspuns cu totul neasteptat: nu M-ai cauta daca nu M-ai fi gasit! Raspuns si el teribil, paradoxal, tainic si ametitor. Sa cauti cea ce ai si gasit! Sa insemne cautarea ta, stradania ta, angoasa ta nimic altceva decat dovada inutilitatii intregii tale framantari - ba si a orbirii tale - de vreme ce L-ai gasit pe Cel cautat! (Dar si ce bucurie: drahma era in buzunar, oaia pierduta nu fusese decat o greseala de numaratoare!).

Raspuns teribil, paradoxal si tainic, totusi deopotriva lamuritor si definitiv, punand pentru totdeauna capat validitatii ispitelor unei logici a dilemelor stringente. Ni se cere numai curajul de a constata ca omul framantat, chinuit, obsedat de vocatia credintei a devenit, prin insasi starea sa cautatoare, un credincios. Cine porneste spre Hristos - si cat de lunga, de intortocheata, de nesigura i se arata a fi calea - L-a si intalnit! Oare inca departe fiind el, nu l-a vazut si, alergand, nu i-a cazut pe grumaz sarutandu-l?

Sartre, de altfel, recunoaste ca acel care merge sa ceara sfatul unui ofiter daca sa urmeze ori ba cariera militara, a si luat in sinea sa hotararea. Tot asa omul care-si expune indoielile cu privire la vocatia sa ecleziastica unui preot; el a si ales: nu ar solicita avizul unui slujitor al lui Hristos daca nu L-ar fi aflat pe Acesta.

Un caz recent si edificator este al ilustrului nostru compatriot, Eugen Ionescu, scriitor de limba romana si franceza, trait peste 40 de ani in Franta, membru al Academiei Franceze. A fost o buna parte a vietii sale cu totul strain de preocupari religioase. Cu timpul insa problema existentei lui Dumnezeu i s-a impus din ce in ce mai staruitor, mai aprig, parca si mai impacient. Citirea atenta a Sfintilor Parinti si misterul fenomenului care i se parea cel mai ciudat din cate sunt in univers - lumina - l-au apropiat (cu incetul, anevoie, si nu fara pasi inapoi, rezistente, icniri ale deznadejdii si intervale in care biruinta se arata a fi de partea deprimarii) de ravnita credinta in Dumnezeu. Iata ca acum, la batranete (e nascut in anul 1912, ca si mine) a facut gestul echivalent cu arderea puntilor lasate in urma de oastea care nu mai vrea sa stie de verbul a da inapoi. "S-a declarat", cum ii placea lui Jean Girardoux sa spuna. In recenta sa care La quete intermittente (cuvantul quete l-as talmaci printr-un complex de termeni romanesti: investigatie, cercetare, cale, cautare, pelerinaj), aparuta la sfarsitul anului trecut, dupa ce expune, cum mai deschis nici ca se poate lunga-i calatorie catre Hristos, incheie afirmandu-si credinta, nuantand-o totusi cu verbul a nadajdui. In cine cred? zice. Si-si formuleaza, ca mare dramaturg ce este, o replica scurta axata pe una din virtutile teologale: in Isus Hristos, sper!

Acum ca autorul a dat lucrurile pe fata, imi este ingaduit, cred, sa divulg si eu ca in 1980, la Paris, mi-a cerut sa ma rog pentru el ca Dumnezeui sa-i daruiasca harul credintei. In volumul pe care l-am citat se mai intreaba inca, plin de ingrijorare si potrivit exigentei corectitudini care-l caracterizeaza: oare nu cumva cred doar ca eu cred? Nu cumva credinta mea este o parere, o iluzie, o faurire a mintii mele obosite, ceea ce englezii numesc wishful thinking, adica o certitudine ce-si afla temeiul intr-o nazuinta a spiritului, in vointa insului, intr-un soi de visare a sa, intr-o irealitate luata drept realitate?

Mi-am ingaduit sa-i scriu lui Eugen Ionescu si sa-i spun ca formula "dar poate ca doar cred ca eu cred" este varianta frazei pascaliene si a textului lui Marcu IX, 24. "Poate ca doar cred ca eu cred" este totuna cu "Nu M-ai cauta daca nu M-ai fi gasit" si eu "Cred, Doamne, ajuta necredintei mele". De ce se teme sau rusina Eugen Ionescu nu are, se alatura catorva mari artisti si ganditori biruiti de Hristos: Dostoievski, Claudel, J. K. Huysmans, Bergson, Peguy, Werfel, Papini, Chesterton.

Dar cripticul fundamental verset 24 trebuie sa-i mai dam un raspuns, se cuvine sa-l decodam si din punct de vedere practic. Cum depasim punctul critic, incertitudinea, acuza de rea credinta, cum efectuam saltul de la necredinta, orbecaiala si tumult interior la credinta, liniste si fermitate? Drumul ni-l da acelasi verset 24: "Si indata strigand tatal copilului a zis cu lacrimi."

Iata cheia, iata cifrul, iata dezlegarea. Insasi inferioritatea conditiei noastre omenesti, decazute supune chiar si credinta incertitudinii, fluctuatiilor, acediei, trecerii prin conuri de umbra. Suntem fiinte osarduitoare dar si slabe, oricand predispuse a ne poticni, de a nu si pica. Fer. Filip Nerri n-a grait oare: tine-ma Doamne de urechi ca altfel te vand ca Iuda? Dar daca strigam, ca tatal copilului demonizat, daca intr-adevar ne rugam cu lacrimi, altfel spus din strafundurile fiintei noastre, daca realizam ca nu suntem decat trestii firave si biete festile fumegande, iesim din capcana trufiei, din chinurile incertitudinii si din labirintul paradoxelor. Strigatul insotit de lacrimi al tatului e mai ininte de toate un act de smerenie: el recunoaste si marturiseste ticalosia conditiei sale omenesti; ingamfarea nu-l mai opreste sa ceara ajutorul interlocutorului sau. Prin smerenie, lacrimi si ruga, el (si o data cu el tot omul) trece de la starea complexa (dubioasa, apasatoare) de credinta-necredinta la starea stabila de credinta.

Ce dovedeste aceasta? Ca e nevoie de har. Fiinta omeneasca nu este indeajuns de puternica pentru a putea iesi singura din paradoxialitate, dispersiune si fluctuatie. Ii este insa larg deschisa poarta smereniei (rugaciune + lacrimi + strigare); ea duce la credinta, spre deosebire de ferecata poarta a marelui, tragicului Kafka (pentru a carui mantuiere nu ma indoiesc ca se va fi rugat si Pascal si Kierkegaard si Dostoievski).

Acum ca Mircea Eliade a murit, pot marturisi ca si el mi-a adresat aceeasi rugaminte ca si Eugen Ionescu. Isi dorea sa fie nu numai - cum l-a numit Emil Cioran - cel mai activ propagandist al lui Dumnezeu, ci si cel mai umil credincios al Sau. Acest neintrecut istoric al religiilor jinduia sa fie, dupa modelul lui Claudel ("un poet la picioarele Crucii"), mai mult decat naratorul unei evolutii: sa fie incredintat ca istoria sentimentului religios se incheie pe Golgota. Modestia, bunatatea si marinimia il pregateau pentru aceasta. Cat priveste pe un alt ilustru reprezentant al generatiei mele (am fost: Eliade el si eu elevi ai aceluiasi liceu bucurestean:Spiru Haret), ma refer la Constantin Noica, sunt sigur, dupa cele auzite de la I.P.S. Sale Mitropolitul Antonie Plamadeala la inmormantarea savarsita intr-o zi de iarna senina si blanda in imediata apropiere a schitului de la Paltinis, ca marele meu prieten si binefacator, parinte de calugar ortodox, a murit impacat cu Dumnezeu. Cred ca si lor, catestrei, intocmai ca in pericopa zilei de astazi, Domnul le-a dat raspuns tamaduitor: de nelinisti lui Eugen Ionescu, de intuneric si de indepartare lui Eliade (Ulterior am putut afla cu totii ca Eliade a murit spovedit si impartasit.) si Noica. Pentru ca au strigat - fiecare in felul sau, in graiul intelectualitatii sale specifice, potrivit matritei talentului sau si tonalitatii inimii sale: Cred Doamne ajuta bietei mele necredinte omenesti.

Si mai ma incument a crede ca intraga generatie "trairista" a tineretilor mele - care a luat viata in serios, a dispretuit fatarnicia, a luptat, a nadajduit, a gresit, a suferit - Domnul ii va arata nu Fata Sa dreapta si aspra, ci Fata-I blanda si milostivnica.

Sa ne fie si noua tuturor de folos cele ce - poate in mod prea personal si dezlanat - am talcuit si povestit. Sa ne straduim a ne intari mereu credinta, oricat am socoti-o de nestramutata, sa o consideram prin rugaciune staruitoare, prin smerenie, prin chemarea dulcelui Nume al luiIsus, prin pastrarea in adancul sinei noastre celei mai intime a pildei consemnate de Sfantul Evanghelist Marcu in capitolul IX al referatului sau, adevarata piatra unghiulara a crestinismului.