În Țara Bâtlanilor

La nu mai mult de doi kilometri de frontiera cu România, bâtlanii și-au clădit urbea în coroana copacilor din Pădurea Domnească. Nu că le-ar sta în fire, semenii lor obișnuiesc să-și facă cuiburile în stufăriș, dar aici e vorba de prima civilizație de bâtlani care se cuibăresc în copaci. Domnul Vitalie zice că populația lor în acest an a scăzut cu 20% dar n-avem cum să verificăm – orașul de sus e supra-aglomerat, iar terenul de jos, ăsta de-i rezervat pentru mamifere de genul nostru, e minat cu găinaț. Găinațul e toxic – o pată de noroc și poți să-ți iai rămas bun de la haină. Mirosul – ca într-un coteț; bâtlanilor nici că le pasă. Inspecția forestieră iese pe teren cu umbrele de o singură utilizare. „Măi, da ce-i cu gunoiștea asta?” este luat la socoteală colaboratorul științific. Pe jos sunt înșirate o sumedenie de sticle de plastic. „Pardon, nu-i vina noastră. Bâtlanii le culeg din apele Prutului.” Bâtlanii sunt ca un fel de coțofene. Atrași de obiecte bizare, ei se grăbesc să le aducă acasă nevestelor. „Fa, Anică, mai ții minte când ți-am adus inel?” croncăie cavaleros unul de sus. „Câr, câr” îi răspunde Anica, trecută de floarea tinereții, dar cu gâtul la fel de răsucit ca și atunci când era fată de măritat.