Dicționarul tranziției albaneze

Economia de piață a intrat în Albania prin ușa din spate. După căderea regimului comunist în 1990, inspirată de linșarea lui Ceaușescu în România, tranziția albanezilor la capitalism a fost o farsă tragică. Piramidele financiare au fost lumina fantasmatică de la capătul tunelului pentru populația care nu avea decât câte un buncăr pe cap de locuitor. Albania, într-acea epocă, era cea mai săracă țară din Europa, mai săracă chiar decât Republica Moldova. Ceea ce a urmat după prăpușirea piramidelor financiare a fost un dezmăț total. Economia a fost paralizată, cetățenii își făceau dreptate în stradă cu armele în mâini. Tirana, zice lumea, era un loc periculos pe acea vreme.

Acum Tirana e o capitală liniștită și comodă. S-a burghezit, ca să zicem așa, deși, dincolo de aparențe, Tiranei i se mai vede gaura din ciorap. Două elemente caracteristice tranziției la capitalism sar în ochi. Primul ține de schimbul valutar care, în pofida rețelei dezvoltate de bănci străine, se realizează deocamdată în plină stradă. E ciudat să-i vezi pe bișnițari fluturând bancnote de euro și dolari la marginea șoselei. Și dacă le smulge cineva din mână? Se pare că nu. Schimbul valutar stradal se desfășoară după regulile lui. Cealaltă particularitate a Tiranei este lipsa stațiilor de autobus. Sistemul public de transport interurban este inexistent. Deficitul a fost compensat de un sistem improvizat de maxi-taxiuri (în albaneză li se zice furgon), care asigură o circulație decentă dacă pricepi cu funcționează. Ai cerere, ai ofertă. Partea proastă este că acești șoferi nu achită taxe, astfel încât serviciile pe care le prestează sunt oarecum ilegale (deși alternativă nu e!). Respectiv, ei se ascund prin cartiere și ca să afli de unde poți lua autobusul spre Durres sau Kruja trebuie să te adresezi la recepția hotelului.

Recepția binevoiește să-mi ofere un taxi până la stația de autobus pentru 500 lek. În jur de 2 euro. Biletul la autobusul Tirana-Durres mă costă 140 lek. În jur de 60 eurocenți. La urcare în autobus, o fanfară țigănească are grijă să ne ridice dispoziția. În final urcă și ei. Biletul se achită la șofer. Țiganii achită cu cântece.

Durres, spre deosebire de Tirana, are stație de autobus. Cobor, memorez locul, o iau spre centru. Întreb de trecători de litoral, dar ei nu pricep. Pricep porti, adică zona portuară, ceea ce înseamnă că am direcție. Chit că nu e pietonală, strada e simpatică. Cafenele de o parte și de alta a ei. Pe o stradelă lăturalnică dau de un amfiteatru roman. În tribuna amfiteatrului stă un cucoș și patru găini. Găinile mă întreabă de bilet, cucoșul mă privește amenințător. Mă retrag. La capătul stradelei, văd: Turnul Venețian. După turn - un zid bizantin. Dincolo de zid, palatul regelui Zog al Albaniei. Știu că e acolo deși nu-l văd. Poate altă dată.

Litoralul e un spațiu chinuit de fantasmele trecutului. Un monument al Eroului Necunoscut îi salută pe cetățenii îmbrăcați în chiloți de baie la intrare pe faleză. În spatele monumentului, se află un lunapark părăsit. Pe arșiță și fără copii gălăgioși, toboganele arată de parcă ar fi fost decupate din zona 51. Litoralul din Durres e Constanța anilor 80 fără cazinou. Nu prea am ce face aici. Beau o coca-cola la terasa de sub Turnul Venețian și mă precipit spre gară în speranță că voi găsi transport spre Kruja.

La gară aflu că cea mai populară destinație este Kavaja. Nici un autobus care să mă ducă la Kruja. Întreb de șoferi. Îmi zice unul că furgoanele spre Kruja pleacă de după colț, carevasăzică din cartier. Merg în direcția indicată dar nu găsesc decât niște taximetriști care fumează impasibili în intersecție. Unul din ei vorbește engleza. Altul se arată disponibil să mă ducă la Kruja pentru 8 euro. Ne tocmim. Prețul coboară la cota de 5 euro, dar șoferul nu e dispus să mă urce pe munte. Are timp doar ca să mă repadă până la Fushe Kruja, ceea ce e Kruja din vale. Vorbitorul de engleză e mai flexibil. În cele din urmă mă înțeleg cu el să mă ducă până la castel, să mă aștepte acolo vreo două ore până vizitez bazarul, iar de acolo să mă ducă înapoi la Tirana. Pentru 25 de euro. Găsesc că e rezonabil prețul.

Aflu pe drum de la Rron că engleza a însușit-o fiind gastarbeiter în Anglia. Într-un oraș industrial, nu era Londra. Lucra pe un șantier de construcții. Bineînțeles la negru căci nu avea actele în regulă. Nu vrea să se întoarcă într-acolo. Munca era grea, banii erau OK, dar totul se ducea pe chirie. A mai încercat în Italia. Vorbește italiana. Și un pic de germană. Din Elveția. Întreabă „ce faci?” românește. Cică a avut o gagică din Timișoara. Expresia pe care o folosește – „in Italy I run a girl from Romania” mă bagă la bănuieli. Ce-o fi vrut să zică prin acest I run a girl? A condus-o??? Cu siguranță că nu e vorba de faptul că își dădeau întâlniri sau că pur și simplu o cunoscuse. Se pare că șoferul meu a fost „pește” în Italia. Mi se face uscat în gură și mă întreb dacă nu cumva am făcut o tranzacție proastă. Dar acum ce pot să fac? Să cobor din mașină e absurd. Să precizez ce-a avut în vedere e o tâmpenie. Schimbare de subiect.

Rron are prieteni peste tot. A fost în România la un prieten care era producător de muzică. Cel mai vestit din România. Adrian Copilul Minune? Nu reacționează. A dat pe la cel mai faimos club de noapte din București. Ce să zic… Nu-s manelist, nu pricep. Schimbare de subiect. Trecem la politica albaneză. Îmi arată vilele care au crescut ca ciupercile după ce Guvernul s-a lansat în proiecte de investiții publice în infrastructură. Drumurile au rămas proaste cum și-au fost. În schimb politicienii și-au construit castele.

- Vezi hotelul ăla cu multe etaje? îmi arată Rron o clădire nefinisată în timp ce urcăm pe munte. E a prietenului meu. A fost primar în Kruja, dar a pierdut mandatul. Respectiv, clădirea a rămas neterminată. Până la următorul mandat. Sau până la următorul primar care o să preia construcția. Îi povestesc lui Rron bancul cu turcul, neamțul și ucraineanul care licitează pentru un contract de construcție de drumuri. Turcul cere trei milioane și promite calitate turcească în termen de trei luni. Neamțul cere șase și promite calitate germană în termen de șase luni. Ucraineanul cere nouă și nu promite nimic. Cum așa? întreabă funcționarul. Păi cum altfel, face ucraineanul. Trei milioane ție, trei milioane mie și trei milioane turcului ca să construiască drumul. Rron râde. Situația îi este cunoscută.

La tîrgul de la intrarea în castel Rron mă însoțește în timp ce eu mă târguiesc pentru un covor albanez. Mă ajută cu traducerea. Nu mă grăbesc să aleg. Aici nu-mi convine dimensiunea, dincoace culoarea. Prețul pare să fie OK. E mai ieftin decât la Tirana, iar Kruja este tocmai locul unde se țes covoare autentice. Un vânzător bătrân îmi arată covoarele cu multă pasiune. Îmi place de el. Dă impresia că tot ce-și dorește este să-mi arate comorile din posesia sa. Îl cheamă Xhemajl. Cu negocierile se ocupă fiică-sa, Monica. Covorul e foarte frumos.

Pe Rron îl impresionează Muzeul Etnografic din incinta castelului. Privește cu luare aminte obiectele care au ieșit din uz și încearcă să le pătrundă rostul. Avem aici o oloiniță, avem amfore pântecoase pentru vin. Dincolo avem o cameră pentru bărbați și una mică pentru femei. O fac pe ghidul, am mai văzut astfel de odăi la muzeul din Priștina. E frumos acolo sus. Statuia lui Skanderbeg e acceptabilă. Castelul a fost asediat de 47 de ori de către turci și a rezistat. După moartea lui Skanderbeg porțile orașului au fost deschise fără rezistență. Nu-mi place Muzeul Istoric. E un adendum din epoca comunistă din inițiativa nevestei dictatorului. Nu-mi place, nu intru. Facem cale-ntoarsă până la Tirana. Lângă hotel îi plătesc lui Rron cei 25 de euro după cum ne-a fost înțelegerea. Ne spunem adio, probleme nu-s.

Poate că „peștii” au o reputație nejustificată. Ce știm noi despre meseriile pe care le adoptă oamenii ca să supraviețuiască? Poate că trebuia să precizez ce înseamnă acel „I run a girl”. Ne coacem în condiții de seră și ne închipuim că cunoaștem multe despre lumea care ne înconjoară, în timp ce cunoașterea noastră se limitează la zona de confort: politică, economie, consultanță, leafă, impozite, espresso, macchiato… Ce știm noi, de exemplu, despre femeile care merg să se prostitueze în Italia ca să plătească educația copilului? Nu ne interesează decât să închidem ochii și să ne facem că așa ceva nu există până în momentul în care se descoperă niște victime ale maniacului din Florența. Și atunci ne grăbim să constatăm că nu e vorba de moldovence, căci „ale noastre” nu lucrează decât la olițe.

E nevoie de un „pește” care să aprecieze un Muzeu Etnografic pentru ca să afli niște răspunsuri, dar în loc să fi întrebat, m-am grăbit să mă întorc în zona de confort. Mi-am comandat clătite cu ciocolată, am băut un tonic cu gheață. Atât…