Tatuajele tatalui meu (8)
Negăsind niciun răspuns, am desfăcut-o pur şi simplu şi chiar dacă în viaţa mea nu făcusem aşa ceva, m-am gândit că cea mai bună soluţie ar fi să încep pur şi simplu să refac, piesă cu piesă, imaginea de pe coperta cutiei. Era o reprezentare a catedralei din Zagorsk şi cea mai mare problemă s-a dovedit a fi cerul. Un cer deasupra Rusiei. Sau poate, cum spunea Andrei Bitov, un cer deasupra Troiei, sub care se adăpostea însă o catedrală pravoslavnică.
Cobor inspre centrul satului impreună cu Sava, bunicul meu taciturn. Este una din puţinele ocazii in care am privilegiul de a-l insoţi. Poartă pe cap pălăria lui verde, din fetru, un semn ce-l distinge clar de restul localnicilor, şi inaintează lent, păşind indesat, hotărat, insă in acelaşi timp precaut, ca intr-un teritoriu inamic, atent la ce se intamplă imprejur şi cine ii iese in cale. Merg langă el şi am senzaţia că la apropierea lui oamenii se ascund in spatele porţilor. Unii nu reuşesc s-o facă la timp şi il salută, inţepeniţi acolo unde-i prinde privirea lui. Işi dezgolesc grăbit capul şi indoindu-se puţin din spate rostesc textul de intampinare, care sună mai degrabă ca o poezie obligatorie rostită mecanic. „Să trăieşti”, le răspunde sec bunicul, reţinut, dacă nu chiar dispreţuitor, fără a se opri din mers. Există in aceste saluturi ceva ce imi scapă, insă este clar că aceşti oameni impărtăşesc cu Sava ceva similar unui imprumut nereturnat. Sunt mandru de bunicul meu, care, evident, le este superior acestor fiinţe umile care-şi strang la piept căciulile şi pălăriile.
In centrul satului este salutat de toată lumea şi am sentimentul că omul insingurat care işi petrece zilele şi nopţile in patul de sub dud, fumand ţigări puturoase şi band vin in loc de apă, este un fel de divinitate locală. Revelaţia faptului nu mă surprinde, deoarece şi pentru mine el este un personaj la fel de misterios. Il enervasem teribil atunci cand i-am desenat portretul, dintr-o inconştientă pornire de a-l omagia şi pentru a-mi exprima admiraţia, aşa cum mă pricepusem s-o fac atunci, la şase sau şapte ani. Divinitatea insă nu trebuia maniată, iar nemulţumirea lui Sava mi-a fost comunicată prin intermediul tatei. Nu il mai văzusem de atunci decat de două sau trei ori, iar ultima dată se intamplă la morgă şi bunicul Sava arăta ca o frigăruie stacojie cam de vreun metru jumate lungime. După inmormantare am ieşit cu tata să ne plimbăm prin sat şi de abia atunci mi-a mărturisit că nu-i prea plac revenirile la baştină. Cred că aceiaşi oameni pe care-i văzusem salutandu-l pe Sava il salutau acum cu respect şi pe fiul lui, iar acest respect, se pare, nu-i cădea bine deloc.
Ruina fumegandă a casei in care arsese bunicul emana un iz abia perceptibil de benzină şi in mintea mea mirosul carburantului se lega intr-un mod ciudat de această neaşteptată, dacă nu şi bizară, reticenţă a tatei. Ca şi in timpul acelei plimbări cu bunicul, sesizam că toate semnele işi şoptesc ceva intr-un mod discret, oarecum pe la spatele meu şi in intenţia de a nu se lăsa auzite. In mintea mea de copil, chiaburii erau nişte oameni inalţi, puternici, bărboşi, neapărat imbrăcaţi in cojoace de oaie şi care aveau, ca atribut al locului in ierarhie, cate o puşcă. Toate aceste lucruri ii făceau deosebiţi de ţăranii prăpădiţi care nu ştiau face altceva decat să munceascăpe rupte. La ruşi li se spunea culaci şi pe ei ii vedeam cam la fel, mari, burtoşi, bărboşi, nu ştiu de ce răi şi inarmaţi. Chiaburul lui Sava era un om intunecat la faţă, bărbos, cu cojocul pe el şi cu nelipsita-i puşcă in mană. După un timp tata imi povesti că unii dintre oamenii care ne salutau şi chiar ne şi invitau in casele lor erau oameni reveniţi in sat după mai mulţi ani de absenţă. Nu inţelesesem ce-i făcu să plece şi să călătorească atat de mult, poate că au mers in Siberia pentru a mai caştiga ceva bani, aşa cum se obişnuia şi cum o şi făceau mulţi dintre basarabeni. Insă tata completă ideea prin a spune că aceşti oameni nu plecaseră de bunăvoie. Unii au revenit cu copii, mai mici şi mai mari, născuţi undeva prin bordeiele din taigaua ingheţată, şi-au reclădit casele şi işi trăiau liniştit veacul.
Nu arătau a fi chiaburi, nu erau nici inalţi, nici puternici, nici bărboşi şi nu aveau nici cojoace, nici puşti şi nici nu-mi venea să-i asociez cu acea imagine. Nu făcusem nicio legătură, insă intrand pe la unii prin case stanjeneala tatei devenea vizibilă, mai ales cand era intrebat cum o mai duce Sava. Chiar dacă aş fi admis că erau cu toţii chiaburi, ar fi fost cam prea mulţi chiar şi pentru un sat destul de mare cum era Susleni. Auzeam din nou, inconjurandu-mă, murmurul şoptit al lucrurilor care se recunoşteau, iar eu rămaneam suspendat in ignoranţa mea şi sentimentul era cu atat mai acut cu cat murmurul lucrurilor inrudite intre ele se amplifica, transformandu-se intr-un şuvoi tot mai dens. Trăiam bizareria unui sentiment al impredictibilităţii totale, deoarece lucrurile nu se comportau cum ar fi trebuit şi, privindu-le prin vitraliul imaginii lui Sava, le vedeam diferite şi relaţionand intr-un mod diferit decat eram obişnuit să le imaginez.
Sursa
2012-05-23 13:22:00