Ce pot să vă spun despre Sahalin?

Ce pot să vă spun io despre Sahalin? Disputa ruso-japoneză asupra Insulelor Kurile nu i-a lăsat indiferenţi pe cetăţenii cartierului nostru. În ograda vecină lumea ţinea vehement cu ruşii. În curtea noastră, mahalagiii erau de partea Ţării Soarelui Răsare. Dacă examinezi cu atenţie harta, n-ai cum să nu observi că aceste insuliţe seamănă leit cu nişte mergele care vin să completeze în mod firesc şirul dinamic care începe cu Shikoku, Kyushu, Honshu şi Hokkaido. Unde-i dreptatea? Nu înţeleg ce-o fi în mintea rusofililor. În mod clar, Iturup şi Kunashir nu sună prea ruseşte. Mai e nevoie şi de alte argumente?

•

Sunt la a doua încercare de a lua cu asalt cărţulia despre cucerirea Constantinopolului de către otomani împrumutată de la Nicu Popescu. – Ţi-o las, dar numai nu pe mult timp, a zis Nicu. Ei bine, “asediul” durează mai bine de un an. Dacă stai să te gândeşti e şi ăsta un lucru firesc. Sultanul Mehmet e la un mare impas. Stratagema sa de a încercui oraşul nepermiţând navelor genoveze să penetreze blocada a eşuat. Îmi închipui că nu i-a fost uşor – să mai insiste sau să renunţe? Dar Constantinopolul trebuie totuşi cucerit! – Nu lăsa lucrul de azi pe mâine căci aşa şi rămâne, s-a gândit Mehmet şi a pus la copt o nouă stratagemă. Acum sunt intrigat să aflu care-i aia.

Şi încă ceva. O galeră are nevoie de 26 de vâslaşi. Dacă din întâmplare eşti scriitor şi lucrezi la un roman istoric despre bătăliile navale, apoi nici nu te gândi să aduci la bordul navei o echipă din paişpe marinari sau, mai ştiu eu, şapte. Galera nu o să se urnească din loc. Tu o să scrii şi-o să tot scrii, dar, în realitate, corăbioara ta ficţională o să zacă nemişcată. În fond, e treaba ta, dar m-am gândit că e mai bine să fii la curent.

•

- Ce-ar fi să scriu un roman, s-a gândit Umberto Eco şi a scris “Numele trandafirului“. Succesul romanului a fost atât de convingător, încât toată lumea se lua de Signiore Eco, întrebându-l despre ce va fi următorul şi când o să apară acesta? – Ptiu drăcie, a scuipat iritat Eco, la asta nu m-am gândit. Dar stai puţin, ce-ar fi dacă…

“Insula din ziua de ieri” este despre căutarea primului meridian. Navigatorii au observat că dacă circumnavighezi Pământul câştigi o zi. Ziua câştigată se află undeva prin zona Insulei Paştelui. Şi dacă găseşti locul cu pricina şi te pironeşti acolo, poţi trăi într-o veselie. Să-ţi suceşti minţile nu altceva. În “Pendului lui Foucault” nişte detectivi intelectuali deconspiră filiaţia ordinului templierilor până în zilele noastre. Toţi cabaliştii, sataniştii, ocultiştii şi exaltaţii de dreapta sunt pe urmele lor, fiind convinşi de faptul că ăştea au pus mâna pe ceva care o să le pericliteze existenţa. Acel ceva, adevărat sau fals, are consecinţe destul de palpabile pentru protagoniştii romanului. “Baudolino” este despre o gaşcă de studenţi care au inventat “scrisoarea episcopului Ioan”. În conformitate cu legendele urbane din Evul Mediu, apostolul Ioan ar fi înfiinţat un regat creştin în Orient. Pentru medievalul de rând această ştire e la fel de palpitantă cum ar fi pentru contemporanul nostru contactul cu extratereştii. Îţi dai seama, există viaţă pe Marte! Neîntârziat, gaşca este trimisă în expediţie în căutarea acelui tărâm ficţional, iar lucrurile descoperite în realitate sunt exact aşa cum le-au descris ei – ciclopi, unicorni, fete virgine cu înclinaţii filozofice şi alte chestii de genul ăsta. O minciună încetează să mai fie minciună dacă nu se îngraşă. “Misterioasa flacără a reginei Loana” este despre un amnesiac bătrân în pragul senilităţii. La activ are doar amintirile copilăriei pe care începe să le reconstituie, fiind ajutat de benzi desenate, etichete şi alte memorabilităţuri. Nici nu observă cum golurile săpate de amnezie sunt umplute cu amintiri imaginare care caută să-i confere biografiei sale un rost şi o direcţie. Acelaşi lucru se întâmplă cu istoria: petele albe sunt umplute de teorii care nu au altă menire decât cea de a justifica prezentul. În “Cimitirul din Praga“, din nou, falsul pune în mişcare rotiţele istoriei…

Ficţiunea şi realul sunt straturi care compun torta istoriei. Spre deosebire de gândirea raţională, care construieşte o relaţie cauzală pornind de la lucrurile adevărate spre noi adevăruri, istoria nu are treabă cu separarea adevărului de minciună – unde intră nu cântă! Romanele lui Umberto Eco sunt capitole dintr-un tratat de semiotică. Despre adevărat, fals, real, semn şi sens.