Bile, buzunare şi nebunii incipiente

Tot OK, Elif-hanîm, îmi retrag cuvintele înapoi. Romanul tău “Sfântul nebuniilor incipiente” nu este atât de deşucheat pe cât mi s-a părut mai devreme. L-am abordat cu mare entuziasm, pus pe jar de “Palatul puricilor”, “Bastarda Istanbulului” şi “Privirea” pe care le devorasei anterior în engleză. M-ai captivat din prima cu metaforele tale pline de noimă după care… full stop.

Nu m-am putut urni de pe pagina 120. Ce-o fi asta? m-am gândit io. La ce bun această telenovelă cu mexicani, marocani, turci, lesbiene, reţete de bucate, sindofii, cursuri, playlist-uri, pray-listuri şi relaţii încovrigate? Parcă ar fi un gen de “Beverly Hills, 90210″ cu elemente etnografice. O gaşcă multiculturală de studenţi din Boston şi viaţa lor de zi cu zi – mare scofală! Şi nu m-am urnit vreme de doi ani de pe acea pagină nefericită sau aşa ceva.

Dar Elif Şafak e o meşteriţă la a depăna poveşti şi, din moment ce romanul mi-a făcut iarăşi din ochi, i-am mai dat o şansă. Deodată lucrurile au prins contur. Ca şi cum ar fi fost nişte piese dintr-un puzzle pe care tocmai am realizat că le ţineam întoarse pe dos. Iată cum.

Ghemul de relaţii interpersonale a început să se depăne instantaneu. Multitudinea de caractere s-a dovedit a fi pe deplin justificată. Dăle-ncolo de puncte, segmente, triunghiuri şi alte figuri geometrice. Mi le-am imaginat (relaţiile) ca pe nişte biluţe de pinball – nu una, nu două, ci toate patruzecişinouă, care sunt propulsate simultan de un trăgagi metafizic. Biluţele umblă brambura în universul lor plat şi cad în buzunare. Mare noroc dacă bila albă cade în buzunarul alb, însă hazardul le repartizează aiurea. Cea galbenă intră în buzunarul albastru, cea albastră – în verde, cea verde în roşu ş.a.m.d. Aflate într-un buzunar străin, bilele sunt cuprinse de “nebunii incipiente”. Panica le face să ţâşnească înapoi, în căutarea buzunarului adecvat.

Bila pe nume Gail se află în buzunarul pe nume Ömer. Ambii privesc Istanbulul din număul 606. Ea vede un oraş fascinant şi forfotitor, cu pescăruşi şi pisici. Oraşul o cucereşte instantaneu. El vede un oraş hâdos şi regretă că a fost tras pe sfoară. Priveliştea din numărul 607 ar fi fost de-a dreptul minunată – unde mi-i Bosforul, unde mi-s ţiglele roşii şi minarete ascuţite?

La urma urmei nu asta suntem? Nişte bile rătăcite, pornite în căutarea unui buzunar pe potrivă. Ia de ne-am ridica pentru o clipă în aer, astfel încât, suspendaţi deasupra universului aplatizat, să învăţăm pe de rost harta buzunarelor ca să ne mişcăm direct la ţintă… Dar nu, asta contravine legislaţiei, fără fiţuici la examenul de admitere, iar cine nu bea şampanie nu are chef să rişte. Şi atunci? Ce e mai departe? Mai departe scrie-n carte…