Cînd m-a contactat prietena şi colega mea defacultate Svetlana Vizitiu şi mi-a propus să scriu despre Ion Madan, prima meareacţie a fost s-a refuz. De ce? Din frica că n-aşi putea vorbi despre acest omaşa precum cum o merită. Totuşi, o să încerc să înşir pe hîrtie nişteamintiri...            Ion Madan a fostconducătorul nostru de grupă (curator), anii 1980-1984. Pentru noi, copii de laţară, veniţi la Chişinău, apariţia în viaţa noastră a acestui domn: frumos,elegant, inteligent, cu atîtea calităţi deosebite, a fost ca o senzaţie. Îlpriveam de jos în sus de la început, pe parcurs, cunoscîndu-l mai aproape:dumnealui a făcut tot posibilul, ca acest complex de inferioritate să fieminimalizat.S-a străduit să ne familiarizeze cu frumosul. Neorganiza nişte „licbezuri” pentru a ne ridica nivelul de cultură, invitîndu-nela Biblioteca Naţională, unde se organizau pe timpurile acelea salonurimuzicale. Vizitam împreună muzeele Chişinăului.L-am cunoscut bine? - Cred, că nu: a rămas o enigmăpentru mine. Crea o impresie de un om împlinit, un pic abătut, adăncit îngîndurile sale, preocupat nespus de munca sa.Iar noi, ne trăiam fericirea noastră. Ani destudenţie - ani fără griji şi nevoi. Dumnealui se încadra atît de armonios înfericirea noastră. A fost pentru noi ca un tată, am trăit aceşti 4ani de studii cu senzaţia, că ne stă în spatele nostru un perete care protejează.Şi, tot, ce nu s-ar întîmpla cu noi, o să fie alături. Am fost răsfăţaţi, şi,în mare măsură, îi datorăm, că anii de studenţie au fost ani de o fericiredeplină. Chiar şi atunci, cînd era cazul să fim certaţi, nu izbutea s-o facă înserios: peste cîteva clipe de „dojană”, începea să rîdă, şi, noi înţelegeam căsuntem iertaţi. Şi, poate reieşind din atitudinea aceasta faţă de noi, ne-amstrăduit să nu-l întristăm. Incă un moment important: avea o deosebită grijăfaţă de viaţa noastră personală: Ca un tată ne povăţuia: „Fetelor, să văstrăduiţi să vă căsătoriţi cît sunteţi la facultate, că pe urmă o să văangajaţi la serviciu, prin biblioteci, şi o să vă fie mai greu să vă găsiţijumătatea!”. Era fericit şi se bucura nespus, cînd cineva din noi îşi jucanunta. Anii de studenţie au trecut repede, cum trece totce este bun. Înainte de despărţire, ne-a invitat acasă la Dumnealui. Împreunăcu buna sa soţie ne-a organizat o masă. Ne-am simţit foarte bine în sînulacestei familii, unde dăinuia armonia. Intuiesc, că trăia atunci o perioadă deviaţă foarte fericită.Apoi, soarta ne-a împrăştiat prin toată lumea.Puţini au rămas să activeze în biblioteci. Rar l-am întîlnit pe parcursulanilor. Dar atunci, cînd se întîmpla ca drumurile noastre să se întîlnească, maprezenta mîndru celor din anturaj: „Este studenta mea”. Ştiu, că se bucura dinsuflet pentru fiecare succes al meu pe tărîm profesional. Iar pe urmă, am auzitdespre necazurile cu care soarta l-a pedepsit.... Durerea a fost prea mare, areuşit s-o ducă cu demnitate, dar cred că a fost o suferinţă enormă, ascunsă detoţi. Am auzit trista veste că a plecat în lumea celordrepţi... Cred, că inima Dumnealui a obosit să-şi mai ducă durerea. Şi aşa, cumse întîmplă de obicei, cît mai este persoana printre noi, nu am reuşit să-ispun cuvinte frumoase pe care la sigur le-a meritat. Dar, să mă ierte Dumnealuiîndrăzneala, că imi exprim acum, cu întîrziere, toată stima şi recunoştinţapentru OMUL, care a fost – ION MADAN.                                                    Elena CRUDU, sef oficiu, bibliotecar, Orhei