Zî o poezie di Vieru!

Chizda mă-ti suca blea ce m-am zaibit de școală. Azi iar am întârziat. Și azi iar diriginta o să mă fută pentru asta. Parcă văd, o să mă întâlnească pe pragul liceului când o să mă întorc de la toaletă, locul unde mai trag câte un fum și socializez, sau o să mă găsească în vreun colțișor ascuns atunci când o să-mi îmbăl prietena și o să încerc să-mi bag mâinile sub fustă, sau o să intre în clasă la recreație în timp ce o să pipăi vreo colegă, sau, ce pula, va intra în timpul orelor, va întrerupe lecția și, cu proful și toți colegii prezenți va sări cu gonurile. „Cud-cud-cudac!”, va rosti semnificativ. În traducere din jargonul bugetarilor prost plătiți înseamnă ceva gen:
–De ce nu respecți orarul? Cum îți permiți? O să anunț părinții! O să anunț directoarea! O să luăm măsuri!
Yeah, yeah, whatever. Eu consider diriginta o formă de viață agresivă periculoasă pentru mine și cei din specia mea. Ca meningococul, de exemplu. Eu sunt ferm convins că, de-a lungul secolelor, așa oameni ca ea s-au făcut popi, inchizitori, polițai, escroci, politicieni, reacționari, conservatori etc. pentru ca să-i ponegrească, bată, acuze, aresteze, exileze, omoare și ardă pe rug pe așa oameni ca mine: rebeli, independenți, romantici, gânditori. Există între noi un nuș ce antagonism la nivel biologic. Ca la câini și pisici, vampiri și verwolfi, sau ceva de genu. Mi se ridică părul de pe mâini și mi se lărgesc pupilele când e pe aproape, chiar dacă n-o văd.
Diriginta mea e autoritară. În sensul rău al cuvântului. Pentru că cei ce sunt autoritari în sensul bun al cuvântului se bucură de putere ce se bazează pe respectul și admirația oamenilor, drept urmare a unor fapte sau calități excepționale ale persoanei în cauză, iar cei autoritari în sens rău al cuvântului sunt niște sămânță țărănească de colhoznici, care huievoznaet ce au făcut în școală, dar notele nu le-au permis să aplice nicăieri afară de pedagogie și care apoi au absolvit, s-au întors în Pizdiușenii natali, s-au angajat drept profi, au înțeles că toată viața și-o vor petrece băgând carte în niște mucoși pentru 2000 de parai și, pentru a-și bandaja ego-ul ciopârțit, îi pun pe acești mucoși să scoale în picioare când intră în clasă și nu scapă nicio ocazie să țipe la unul mai neascultător ca să(-și) dovedească cine-i bossu.
Ladno, poh. De dirigintă mă voi ocupa când mă va găsi( dacă mă va găsi ). Acuma stau pe coridorul gol în față ușei clasei mele și mă gândesc să intru sau să nu intru. Cât o mai rămas din lecție? Juma de oră. Blea, nehui de făcut juma de oră. Ciulesc urechea. Parcă nu se-aude. Deschid ușa și, da, exact, proful nu-i. Nu ne-a onorat cu prezența. Colegii mei îndată au muțit și așteaptă cine o să intre. Nu cumva profesorul? Văzându-mă că-s eu își revin la normal și încep din nou să respire.
Îmi fac drum spre locul meu strângând mâini, pupând pe obraz și răspunzând la „Ce mai faci?”, „Ce faci deseară?” și „Te-am sunat ieri, unde-ai fost?”. După ce mă așez și leg vreo câteva discuții aflu că azi e zi de careu. Tocino blea. Fuck my memory.
Careu asta așa huinea când la prima recreație, îndată după prima lecție, în hola etajului nostru, chiar în fața clasei noastre, se adună tot liceul, în față ies profesorii, fac anunțuri și îi numesc pe cei cu note negative și absențe. Tot căcatul ista e așa de artificial și inutil încât îmi provoacă vomă. El a fost introdus relativ recent de noua directoare, priciom eu pariez pe un rinichi și încă un milion de dolari că nici până, nici în timpul și nici după introducerea acestei tradiții nimeni niciodată nu a făcut niciun studiu ca să vadă ce impact anume a avut. S-a îmbunătățit frecvența? Au crescut notele? A sporit disciplina? Au devenit elevii mai bucuroși că tre să piardă o recreație întreagă pentru hui znaet ce motive? La ce bun să faci ceva schimbări dacă n-ai niciun scop anume? Молдавский кареу, бессмысленный и беспощадный. La oameni normali mai întâi se identifică problema:
–Vai di pula me, doamnî directoari. Stăm tari huiova la capitolu frecvențî șî reușîtî!
–O ia ibu, Marivanna, și s fașem amuia?
apoi se propune soluția:
–Da hui ego znaet, kak nașceot s fașem careu fiicari luni șî sî-i citim pi codaș?
–Da ia ibu, hai s-încercăm!
apoi se verifică dacă problema s-a soluționat:
–Ap cum aclo, Marivanna, dupa și am introdus careu s-o îmbunatațît situația?
–Nu, nihuia, doamnî directoari, lor în continuari li-i pohui.
și, în fine, văzând că nu se obține niciun rezultat, se renunță la soluție și se caută alta.
Pur și simplu motivul a fost altul, și eu știu care e. Careele au fost o invenție sovietică, cam după independență încoace nu s-a prea auzit de ele, și uite ca la al doilea mandat al comuniștilor, cu o directoare comunistă, au reapărut. Nostalgie, сукабля понимаешь. Presupun că directoarei i s-a făcut dor de disciplina de cândva, de ordinea care era, de rândurile strâmte și prietenoase ale elevilor aliniați în fața profesorilor precum o brigadă de soldați în fața comandantului. În asta eu cu ea mă înțeleg. Eu tot am aceleași simpatii. Tot iubesc ordinea și militarismul, numai un pic de alt gen. În visele mele umede eu cu camarazii mei mărșăluim sub tricolor, în noi aruncă flori, sub picioare ne aruncă steaguri rusești, iar împrejur numai blonzi zâmbăreți, postere gigantice de acvilă imperială ținând în ghiare o Swastică și ruși cu comuniști spânzurați de mațe pe felinare. Mmmmmm, sexy…
Anyway, m-am ascuns în cel mai întunecat colț al holei, mai departe de ochii iubiților profesori. În fața mea s-a pus o colegă de clasă și eu, neavând ce face, am început să o apuc de buci și să-i caut clitorisul printre pantaloni, toate astea așa ca să nu mă vadă nimeni și cu pokerface pe mutră. Undeva departe, în altă dimensiune, în fața noastră iese cea mai energică și țâfnoasă din stafful pedagogic( motivul că e atât de e energică e pentru că, cred eu, i-o fi intrat niște steclovată între picioare. Și asta e groaznic, să știți! De fiecare dacă când i-a fute se umezește și o roade și mai tare, astfel biata fumeie suferă și de mâncărimi și de nedoiob! D-aia e așa de concenaia! ). Țâfnoasa mimează accentul de Dâmbovița:
–Dragi elevi, azi avem o întrunire specială, după câte știți, a murit marele nostru poet național Grigore Vieru…
oh shit, se începe…
–…în semn de recunoaștere a contribuției sale enorme, haideți să ținem un minut de reculegere.
Ok, uite pe asta niciodată nu am înțeles-o. De ce anume un minut? De ce de reculegere? Ce am cules eu și de ce trebuie să mai culeg o dată? De ce nu putem pur și simplu să zicem „Haideți să tacem un minut”, căci, de fapt, asta facem? Și, apropo, minutele de reculegere nu sunt niciodată minute, da vreo 20 de secunde, sau ceva. Și, cel mai important: care-i rostul? Să-i arătăm răposatului respectul nostru? Îmi pare rău să vă sparg hymenul cerebral care vă ține în stare de copil ce crede în iluzii și care, odată dispărut, va însemna trecerea voastră în viața matură și pragmatică, dar mortu-i mort, nu mai e. E dus. Dacă ați vrut să-i arătați respect trebuia s-o faceți mai înainte, că acum e prea târziu. Dacă cineva pe care îl respecți a murit și n-ai reușit să-i spui cât de tare îl prețuiești, mai bine compensează prin a avea grijă de ceea ce i-a fost drag lui: părinții, soția, copii, munca sa sau hobby-urile sale; prin a nu-l uita; prin ține minte cât de mult a însemnat pentru tine. Dacă vei tăcea 20 de secunde, sau un minut, sau chiar o veșnicie asta n-o să ajute cu nimic, la fel cum nici rachiul pe care îl bei în fiecare an „di sufletu” sau lumânările de la biserici. A murit Vieru și îți plăcea? Recitește poeziile lui, află dacă familia o duce bine și oferă ajutor, da nu te ocupa cu huinea. Anyway, în cazul lui Vieru știu că familia i-o duce fffffoaaaaaarte bine, iar poeziile nu vor fi uitate din motiv că vor fi băgate pe gât încă la multe generații de după mine, iar fumeia-steclovată continua:
–Într-adevăr, poezia sa va trăi veșnic, pentru că acest om minunat a avut incredibilul talent de a descrie așa valori apropiate fiecărui și înțelese de către toți…
Și în acel moment pe mine mă rupe. O rază cosmică m-o zapizdit drept în cap și eu răcnesc:
–Zi o poezie de Vieru!
–Poftiiiiiim?!
–Da, da, m-ai auzit bine! Ai deja juma de oră de când vorbești despre mort cu vocea unei mâțe în călduri! Pula mea, nicio fată pe care am futut-o nu a dat dovadă de atâta pasiune în pat cât ai demonstrat tu numai ce. Deci, dacă așa de tare îți place Vieru, și e atât de genial, pun rămășag că știi măcar o poezie din el.
–Ce… ce?!…
–Taci, că nu știi! Și nimeni din acești adunați nu știu! Nici elevii și nici profesorii! Cu excepția, probabil, a profei de literatură. Însă toți stați ca o turmă de oi și dați în tăcere mincinos din cap în timp ce altă mincinoasă vă vorbește niște căcaturi false! De fapt vă doare pe toți în cur, și de Vieru, și de poeziile lui, și de ceea pentru ce a luptat, și de ceea că a murit. Dar, în primul rând, nu aveți suficientă hemoglobină în coaie ca să recunoașteți, iar în al doilea rând, vă temeți ca dacă recunoașteți toată lumea va află cu sunteți, de fapt, niște inculți, care în viața lor nu au pus mâna pe carte, iar visul cel mai suprem vă este să vă găsiți de lucru la Moscova pentru ca, după 5 ani de spălat podele să vă puteți întoarce acasă cu o mașină de mâna doua și bani suficienți pentru a ridica o casă mai mare ca a vecinului. Cât despre stimata noastră oratoriță, se poate spune că e gunoi genetic al omenirii, e un dulău al sistemului, căruia îi este pohui la cine latră și pe cine mușcă atât timp cât i se dă câte un os. Așa căcat de oameni lingeau curul rușilor din URSS, denunțau poeții la KGB și cel mai strașnic e că făceau asta nu pentru că urau naționalismul, sau pentru că iubeau comunismul, ci pentru a-și găsi un loc mai călduț pentru fund. Acum, sovieticii nu mai sunt, dar turma în continuare mai are nevoie de zei, de aceea străzile lui Lenin au devenit străzile lui Ștefan cel Mare, iar busturile lui Dzerzhinski au fost înlocuite cu cele ale lui Eminescu. Și acum, acești oameni-papagali fac în continuare ceea ce făceau de când e lumea: spun fără a gândi ceea ce li s-a spus de sus. Vorbesc în fața a 200 de elevi despre cât de pizdos e Vieru fără a ști vreo poezie de-a lui sau când și unde s-a născut. Pariez un rinichi și încă o mie de dolari că multstimata nu a gândit nicio secundă dacă ceea ce i s-a spus de sus să zică e adevărat și dacă într-adevăr Vieru merită acest respect. Ei, pur și simplu, îi este pohui. Și dacă mâine moare Voronin și doamnei profesoare i se va spune să țină un discurs de doliu despre acest minunat om, ei în continuare o să-i fie pohui, și ea va proceda exact la fel cum azi.

P.S.:Pe urmă, stând în cabinetul directorului cu toți profesorii și părinții mei, eu zâmbeam tâmp și recitam în gând o poezie de Vieru:

Vin acasă în april
Mii de rândunici.
În april, în april,
S-a născut Ilici.

Iese iarba în april,
Mugurii cei mici.
În april, în april,
S-a născut Ilici.

Joacă hora în april
Octombrei voinici.
În april, în april,
S-a născut Ilici.

P.P.S.:Îi bună iarba asta. Mulțumesc, Silvestru.