Victime ale propriilor vrăji
“În rochie de taftă vedre ca smaragdul, despicată adânc la piept, de i se bulbușaseră ochii generalului muscal şi nici privirea pârcălabului moldovean nu cerceta mai sfios, Ileana când luneca şerpeşte, când plutea fluture nevinovat, părând a nu lua în seamă că ispitele risipite aprind lucori primejdioase în ochii oaspeţilor.
“Drăcoaică neînfricată, chibzui Andronic înciudat. Muiere singură în liotă de bărbaţi şi nu se teme să le aţâţe jăratecul din inimă şi pântece. De-ajuns unul să cuteze şi-o doboară toți …” *
Femeile sunt ipocrite. Optzeci la sută fără vocaţie. Patruzeci din optzeci, proaste pe de-asupra. Dacă nu le reuşeşte să arcănească un amărât de mascul, din soiul cela parșiv care dăruieşte o roză veştejită o dată pe an şi cere înzecit pentru favor, nu le-ar trece prin cap să-l ocolească de la paisprezece poşte. Nu cumva alta să culeagă aşa mândreţe de izmană! Nu-şi caută de treburile, dezvoltarea şi plăcerile proprii, dar se opintește ca măgarul ca să-şi ducă vraja până în pânzele colorate. Ei, cum de nu, să-i pişte un mascul orgoliul ei de fumeie?
Cine nu ştie cum vrăjesc duduiele în prag de primăvară? Craci goi, sâni cocoţaţi, chiloţi tanga ticsiți în pantaloni transparenţi mulați. Şi tot asta, cu un aer de fecioară neprihănită. Adică, dacă o pişti pe bucă în rutieră, semn că-ţi place, ai căzut lat-fermecat de atâta sex-apel-apel-apel disperat, poţi să te pomeneşti cu o gentuţă Louis Vuitton-de-carton peste frunte: “Da cum îndrăzneşti tu, mâini-nespălate-de-coji-de-răsărită-fără-parfum-Fahrenheit-fără-portofel-tiscist-şi-mobil-scump-plus-Bentley, să mă atingi?” Nu, sub pletele ei decolorate nu va răsări niciodată întrebarea: “Da oare de ce fâlfâi eu cu tanga sub nasul unui mascul într-o rutieră ticsita de hormoni şi sudoare? Nu-i asta o invitație directă din partea mea? Neortodoxă și nediplomatică, dar cu semnătura mea?”
O femeie ieșită din casa cu fesele goale tot victimă se consideră dacă a atras atenţia masculilor pe care în ziua cutare nu-i consideră la înălţime de tanga ei. Şi o să mai sară încă vreo sută de muieri cu plete şi minte decolorată să strige: “Noi suntem femei, deci avem dreptul să umblăm despuiate şi cum vrem, din zori până la chindii şi, mai ales, noaptea, dar voi să nu vă atingeţi de noi!” Adică, numai acei care ne convin, restul doar cu văzutul şi fantasmatul!
Minţile ăstea de păsăruici, care se consideră înzestrate cu toate ispitele iadului, n-au să înţeleagă niciodată tâcla vorbei strămoşeşti: “Fata cea mare să nu se joace cu musteaţa flăcăului!” sau “Nu umbla cu buca goală în faţa izmanei de flăcău”.
Dacă le întrebi: “De ce umblaţi aşa dezblehuiete? Pentru cine? Cu ce scop?” Ipocritele astea tot n-o să vă spună că de fapt uneia îi trebuieşte să-l sufle de sub nas pe Ghiţă al Marcicăi, alteia – pe Nelu al Floricăi, nu deatât că-i place Nelu, dar deatâta că Florica o bârfit-o într-o zi la iarmaroc şi tot așa. Mintea muierii – spaima Satanei.
Ş-apoi se îngrămădesc frumoasele astea pe prispă şi aşteaptă o floare de 8 martie, felicitări, pupături, atenţie muiate în reproşuri şi mustăţi.
Iaca vezi, Soacră Mică, nu degeaba m-am dezbrăcat un an întreg, măcar are cine-mi oferi o floare!
* “Vulturul dincolo de Cornul Lunii”, R. Ojog-Brașoveanu
Sursa
2010-03-09 17:37:12
