Stralucire de fericireGoogle Page Rank

 Stralucire de fericire Stralucire de fericire


despre fericire, gandire pozitiva, relatii
RSS posts

Administratie locala


Comenteaza





Extra zahar


     Dupa o lunga (prea lunga, si imi cer scuze)  absenta am revenit si eu la vechea mea pasiune: la citit. Prima carte care mi-a căzut in mana (da, asa citesc, orice imi cade in mana) a fosto poveste de dragoste, un roman siropos cum il numesc eu, apropiat de valoarea artistica a unui film cu Jennifer Lopez in rol principal, dar avand in vedere ca nu am mai pus mana pe o carte de 2 luni sa zicem ca...a mers. Anterior mai citisem câteva, in unele povesti "înflăcărate", mai m-am pierdut urmărind istorii amoroase imposibile plasate de autoarele ca Nora Roberts pe la 1800 si eu ca si milioane de alte doamne si chiar domni (nu ca ar recunoaste vreunul) visând la propria mea istorie de iubire imposibila. Susnumitele sunt siropoasele bune, drăguțe, care nu cer sa ai mai mult de 10 neuroni functionali si 3-4 ore la dispoziție, dar îți lasă un zâmbet pe buze la final. Mai are rost sa spun ca intre 2-3 capodopere mai citesc si unul cu extra zahar?     Romanul de revenire la vechea mea meteahna a fost mult mai prost din păcate.Din pura ambiție m-am forțat sa il citesc pana la ultima fila vreo 2 zile lăsându-l din mana o data la 15 minute din cauza calității "deosebite". Mai aveam puțin si plângeam pentru copacii căzuți ca sa poată fi tiparită mizeria aceea de carte. La sfârșit imi dau seama ca in Prima iubire sau ceva in genul se numește totul este vesel si pozitiv. Necazul este ca totul era si extra fortat, virulent narativ intins la maxim ca nu cumva lectura sa te faca sa te incrunti, autoarea  uitand cu gratis ca realitatea este mult mai nuantata.       Desi imi plac finalurile fericite si ador oamenii veseli imi doresc mai mult decat orice sa citesc/aud realul, concretul, povestea adevarata a unui om sau a unei intalniri. Refuz sa cad si eu in același păcat. Pana la urma, acesta este spațiul meu, poveștile mele sau descoperirile mele. Nu toate articolele vor străluci de pozitivism cum nici pana acum nu au făcut-o. Pur si simplu refuz sa ma mint pe mine insami sau pe tine, cel care citesti ce scriu acum.     Ce am mai făcut in timpul asta? Pai...nu pot decat sa ma bucur ca am un blog întreg ca sa îți povestesc marile mele epifanii si micile mele revelații. De ce ma mai bucur? Un jurnal are un număr limitat de pagini in timp ce un blog are nelimitate opțiuni pentru a cuprinde întreaga cutiuța cu minuni si "minuni" ce a devenit mintea mea in ultima vreme. Acum revenind la subiectul pe care vreau sa il discut aici: strălucire de fericire am zis, nu? Asa se numește blogul si prin numele blogului nu fac decat sa îți doresc si ție fix ce imi doresc si mie: ca fiecare zi sa îți strălucească de fericire in măsura in care este posibil. Nu sunt adepta zâmbetului cu forța, zâmbetul american, strălucitor dar fals. Nu, eu vreau sa zambesti din inima, sa te bucuri de fiecare zi asa cum încerc si eu sa fac. Da, pentru mine e un drum, calea către fericire pe care o străbați pas cu pas, nu o destinație la care ajungi automat. Viața  nu poate fi trăită dupa vreo rețeta a fericirii si mai ales nu dupa una cu extra zahăr adăugat.                                  
Sinceritate sau diplomatie?


        Toata lumea ridica sinceritatea la rangul de virtute suprema. Facebookul este plin de citate, imagini cu diverse floricele stralucitoare pe care inevitabil apare si cuvantul sinceritate. Paginile domnisoarelor atragatoare fizic sunt pline de reprosuri la adresa persoanelor nu atat de inzestrate de natura si, evident, nesincere. Nu spun ca sinceritatea nu este importanta, din contra, este vitala, dar nu sinceritatea tip "dat cu oistea in gard".        Incepe sa ma irite momentul in care ceri o parere, un sfat sau pur si simplu discuti si auzi un "sincer?", moment in care stii ca va urma sa auzi cel putin o remarca lipsita de delicatete, daca nu o marlanie. Nu, dragii mei, in cazul asta nu vreau sa aud nimic sincer. Vreau sa aud ceva onest si cu putin respect fata de sentimentele mele. Nu imi place absolut deloc sa fiu mintita, dar nu am nevoie de o sinceritate brutala care ma va face sa ma simt de doi bani. De exemplu: da, stiu ca am picioare groase, fundul mare, vad si eu ca am cearcane adanci si astazi nu este una dintre zilele mele bune, dar nu am nevoie sa aud "sincer? azi arati foarte rau, ce e cu tine?".         Diplomatia nu inseamna lipsa onestitatii, este mai degraba felul delicat si elegant de a raspunde cu sinceritate unei intrebari. Marele beneficiu al acestei abordari este lipsa sentimentelor lezate si previne aparitia ulterioarelor resentimente. Va rog eu mult, inainte de a rosti ceva ce incepe cu "sincer" intreba-te pentru un minut ce ti-ai dori sa auzi intr-o situatie asemanatoare. Bineinteles, acum nu esti in situatie, iti permiti sa spui un "eu as vrea sa stiu adevarul crud", oare chiar asa este? Incearca sa te gandesti la felul in care au reactionat prietenii tai cand tu treceai printr-o situatie delicata. Ma indoiesc ca ti-au spus "sincer? Esti un prost si ai meritat ce ti s-a intamplat" chiar daca era adevarat. In plus, o fiinta superioara este mereu atenta la sentimentele celor din jur si nu cauta sa ii umileasca pe ceilalti... Te-am facut sa iti reformulezi fraza? Da, in asta consta diplomatia, in perspectiva ( in loc atragi atentia asupra aspectelor negative, vei concetra discutia spre partea pozitiva), in reformulare ( in a imbraca aceeasi idee intr-o dantelarie fina de cuvinte care pastreaza sensul si face respectiva idee acceptabila pentru celalalt) si mici omisiuni ( chiar nu e nevoie sa ii spui cuiva ca detesti hainele pe care le poarta sau ca s-a machiat ca pentru circ, nu crezi?).        La final....diplomatia este arta de a trimite pe cineva la naiba si acesta sa iti ceara instructiuni despre cum sa ajunga acolo!       
Prioritati


       Te surprinde si pe tine unde ai ajuns. Te-ai dezamagit, te doare, iti vine sa desenezi un x pe perete si sa dai cu capul in el. Te intrebi cand naiba, cum naiba ai ajuns tu in situatia asta ( tu, da, tu care erai complet diferit). Nu te poti gandi la altceva, parca niciodata nu a fost mai rau ca acum. Dar daca stai bine sa te gandesti...oare nu tu ai ALES sa ramai in cercul vicios autodistructiv? Oare nu tu ai ALES sa te multumesti cu putin?  Iti spui ca ai facut tot ce ai putut, tot ce ai crezut de cuviinta in situatia data, dar oare chiar asa a fost? Oare tu ai fost principala prioritate de pe lista ta?       Nu cred, mai degraba cred ca te-ai neglijat. Ti-ai servit invitatii din viata cu ce ai avut mai bun si tu ai mancat resturile. Te mai miri ca acum te simti de parca ai sta pe fundul unei prapastii? Pe de alta parte tot te gandesti ca nu poti sa schimbi ceva, ca nu esti suficient de puternic acum, ca poate nu reusesti sau ca e pacat sa renunti acum dupa cat ai suferit. Stii ce e mai rau decat sa fii in iad? Sa fii in iad si maine si in fiecare zi!       Daca tu singur nu te scuturi de gandurile negre ce te apasa, cine va veni sa te ajute? Nimeni nu se poate bate cu ele pentru tine, nimeni nu le poate tine la distanta, doar tu le poti invinge pe incet, pe rand si pe toate. Ai prieteni, ai familie, ai fiinte ce te iubesc in jurul tau, sunt convinsa de asta, dar in acelasi timp ei doar te pot incuraja de pe margine. Este lupta ta cu tine! Pune-ti intreaga vointa, antreneaza-o, foloseste-ti intreaga ambitie ca sa duci o viata asa cum iti doresti. Inchide ochii si imagineaza-ti cum ti-ai dori sa arate viata ta. Acum munceste ca ea sa arate asa cum ai vizualizat. Nu iti spune ca nu se poate, doar esti o fiinta rationala si rezonabila, ti-ai pus dorinte realizabile. Apropo, stiai ca vointa se dezvolta? E asemeni unui muschi, cu cat o folosesti mai mult cu atat mai puternica devine.        Nu te mai comporta de parca ai fi cersetorul din viata ta. Nu te mai lasa la urma, nu iti spune ca alte lucruri sunt mai importante. Nu! Nimic nu este mai important decat tine in momentul asta! Esti centrul universului tau! Nu te mai lasa in voia sortii, a lui "cand se poate, daca se poate, cum se poate". Recapata controlul asupra vietii tale! In esenta, esti PRIORITATEA ZERO a vietii tale! Comportate-te in consecinta!
Din cand in cand, egoismul iti salveaza fericirea!


      Ti-as putea povesti cum mi-am petrecut ziua de ieri, ce am mai facut, ce vise si planuri se construiesc prin mintea mea, dar nu stiu daca ar fi atat de interesant ca felul in care mi-am incheiat seara. Constatarea zilei a fost "uneori egoismul iti salveaza fericirea". De pomana propovaduiesc toate bisericile altruismul, de pomana esti si tu adeptul generozitatii fara asteptari la schimb pentru ca vine un moment in care te-ai saturat, ai obosit sa mai fii folosit si atunci pui punct relatiilor de genul. Nici macar egoism nu se poate numi, este mai degraba autoconservare. AI DREPTUL SA FII EGOIST DACA IN JOC ESTE FERICIREA TA! Ai dreptul sa renunti fara nicio explicatie sau regret la tot ce nu te ajuta sa cresti emotional sau nu te implineste. Ce ma face sa iti spun asta acum si cu atata forta? Hai sa iti povestesc...       Primesc aseara un telefon. O veche prietena, o eterna victima care ma facea mereu sa ma simt cumva responsabila de dramele ei. Datoria mea era sa o ajut pe ea in numele acelei prieteni dintre noi. Azi, uitandu-ma in spate, daca stiam ce stiu acum as fi facut imposibilul sa evit sa o cunosc. Nu pot spune ca nu mi-am dat seama ca femeia ma seaca emotional, practic se hraneste din sufletul meu neoferind nimic ca inlocuitor pentru toata compasiunea si afectiunea ce a luat-o cu siretlicuri. Ma folosea ca o carja emotionala. Mi-am dat seama, dar deja ma simteam intr-o mlastina, cu cat incepeam sa ma agit sa ies cu atat parea ca ma scufund mai rau. Cand incepeam sa dau semne cum ca as avea si eu o viata de trait, ca nu imi doresc sau ca am obosit, imediat imi spunea pe un ton plangacios "ma lasi acum in cea mai grea perioada din viata mea?", perioade care apareau cu o frecventa de 3 saptamani, toate de o gravitate catastrolafala. Personal n-am auzit-o vreodata manisfestandu-si un regret, darmite cerandu-si iertare, comportamentul ei este un raspuns la comportamentul altora. Ei sunt abuzatorii, ea victima si eu sunt unicul punct de sprijin din univers. Dar si eu incepusem sa ma simt ca o victima, simteam ca ma sufoca toate nevoile ei afective mai rau ca o liana infasurata in jurul gatului. Imi ziceam mereu ca pot avea rabdare cateva zile pana a pune punct prieteniei toxice, ca nici mie nu mi-ar placea daca as trece printr-o mica criza existentiala si nimeni nu ar avea rabdare sa imi asculte elucubratiile sau sa ma indrepte spre calea cea buna. N-am facut-o, nu i-am spus adio, mereu a aparut alta criza si alta criza si cred ca am inceput sa accept ca normala o situatie aberanta.        Am incercat toata paleta de sentimente: de la compasiune la inceput pana la dezgust ieri. Ieri, prin discutia purtata am avut un soc si o revelatie. Socul a fost dat de capacitatea ei de a jigni cand nu am utut sa ii dau dreptate in tot ceea ce spune sau inteprinde si de perceptia ei despre sine ca fiind extraordinara. Revelatia a fost "fericirea mea este mult mai importanta ca fericirea altora". In final, m-am eliberat, am spus intr-un tarziu "te rog frumos, uita ca exist". Sunt libera si fericita!
O, la naiba, iubitul ma inseala!


      La naiba, la naiba, la naiba! Mintea mea este paralizata de soc! Nu ma pot gandi la nimic altceva. A pornit de la o conversatie cu o prietena ce mi s-a dat o informatie ce m-a facut putin suspicioasa. Incep sa tremur involuntar, ma apuc sa imi pregatesc cu gesturi mecanice o ceasca de ceai. Lavanda, da, de asta am nevoie acum, de ceva care sa ma calmeze. Nu imi vine sa cred! Mintea mea refuza sa accepte informatia desi durerea surda din piept este prezenta. I-am pus si eu iubitului cateva intrebari inocente, menite sa elucideze misterul. Nu banuniam nimic. Cum am putut sa fiu atat de oarba, de surda, de proasta?       Imi aprind tigara, ma lasasem de fumat pana am gasit dovada "iubirii" lui. In momentul asta nici nu conteaza, am prea mare nevoie de orice m-ar putea alina. Nu imi pot potoli setea de informatii oribile. Vreau sa stiu cat mai multe, incerc sa aflu de cate ori, cand si de ce. Imi dau seama ca sunt masochista, ca imi fac rau singura, dar nu ma pot opri. Ma intreb ce vede la ea, pierd minute in sir studiind-o pe ea. O femeie banala, destul de vulgara, cu un corp frumos si o fata nu chiar atat de frumoasa. O detest. Prin ceata furiei mele imi dau seama ca ea nu este vinovata, ca nu ea se uita atat de pierdut in ochii mei promitandu-mi ca nu ma va rani niciodata cu buna stiinta. Nemernicul! Acum doua zile imi spunea ca sunt atat de rara si de pretioasa incat tot ce isi doreste sa e sa ma protejeze si iubeasca. La naiba, la naiba, la naiba cu el, cu ea, cu toate!       Macar daca as intelege de ce. Nu vad niciun rost, niciun sens al aventurii lui. Poate o iubeste, poate inseamna ceva pentru el. Atunci cu mine cum ramane? M-a mintit mereu? Nu pot crede asta! Este posibil sa iubesti doua persoane in acelasi timp? Caut cat pot de obiectiv vreo asemanare intre noi, nu exista! Am ajuns la a cincea tigara. Ma intreb de cate ori inainte a mai facut asta, ce am facut sa merit toata mizeria asta. Ma doare capul. El poate este cu ea si eu acum sunt cu cancerul in mana. Furia ma consuma, imi simt vuietul sangelui in urechi. Sunt strigata, nu stiu cine o face, dar nu imi pasa, nu este momentul acum. Lumea se poate duce naibii, eu sunt incapabila sa fac ceva in afara de a simti durere.       Pun mana pe telefon si cand ii vad numarul, numele, el fiind ultimul meu apel inregistrat furia mea explodeaza. Ma abtin cu greu sa nu il arunc, sa nu il sparg de perete, simt nevoia de a face ceva bucatele mici. Lumea mea interioara se sparge, la fel de bine as putea sparge o cana. A saptea tigara si a treia cana cu ceai. La naiba, n-are nici un efect. Imi sun prietena cea mai buna. Dupa ce inchei apelul nu stiu ce m-a infurie mai rau: infideliteatea lui sau gramada de rahat cu care incearca orice femeie sa consoleze pe alta: nu te merita, vei gasi ceva mai bun, linisteste-te! Fantastic, as face-o daca as stii cum! La naiba si cu prietenele, nu mai sun pe nimeni pana nu sunt suficient de sigura pe situatie.       La naiba, acum cum va trebui sa reactionez? Sa il confrunt? Sa ii spun la revedere in liniste? Oare exista vreun cod al bunelor maniere in despartiri? Sunt prea obosita sa vreau sa fac asta, nu vreau decat sa uit totul ca pe un cosmar hidos. Oare daca pretind ca nu s-a intamplat, m-as putea odihni? A unsprezecea tigara, lacrimile incep sa imi curga. Plang pana obosesc, ma doare capul, am ochii umflati si nasul rosu. Ma simt ireal de calma, un perfect vid emotional. Azi voi dormi, maine voi avea discutia cu el, cea in care ii voi spune adio. De poimaine voi avea grija de mine si voi re-invata usor usor sa fiu fericita. Sunt puternica, stiu ca pot sa o fac!  Dar azi nu, azi mai am lacrimi de plans pentru iubirea care trebuia sa fie si n-a fost!       P.S. Daca ai inselat vreodata sau daca te gandesti sa o faci, aminteste-ti cata durere poate provoca decizia ta. Alege despartirea in locul unui jonglerii periculoase cu sentimentele oamenilor!
Dragul meu
 

      Am vrut de atatea ori sa iti scriu, sa iti vorbesc, dar niciodata nu am reusit sa trec de primele doua cuvinte. Dragul meu, ce ti-as putea spune? Sunt doar un ocean de emotii si incerc cu disperare sa fac putin ordine in haosul lor.      Tu esti mereu suspicios, asta imi amintesc prea bine, ce ti-as oferi eu? Tot ce mi-am dorit a fost sa ma lasi sa te iubesc, sa iti ofer toata caldura mea si sa fac din afectiunea mea un scut intre lume si tine. Da, am vrut atat de mult sa iti protejez sufletul bun si atat de ranit. Tot ce am visat vreodata a fost sa iti tin gandurile in palme si sa te protejez asa cum un hot isi apara comoara ascunsa. Dar tu mi-ai inteles iubirea ca mila, mi-ai respins-o din orgoliu. Te-am iubit cu intreaga fascinatie a omului care isi intalneste oglinda sufletului sau si cu toata spaima femeii ranite de prea multe dezamagiri. Sunt sigura ca ai banuit ceva, dar ai respins ideea ca una nebuneasca. Ai preferat sa iti spui ca probabil eu joc vreun soi de sah bolnav cu inima ta.       Ti-as putea spune ca imi lipsesti, dar ce rost are? Mi-ai explica in detaliu cum nu te cunosc, cum nu stiu nimic despre tine. As zambi tandru vazandu-ti ignoranta, tu, iubitul meu cel rational, n-ai stii sa iti asculti inima, de pomana isi susura ea soaptele. Ti-as putea explica cum te cunosc. Nu stiu ce iti place sa mananci la pranz si care este marca ta preferata de aftershave, nu stiu toate nimicurile din care e formata ziua, dar iti cunosc sufletul, ti-l inteleg mai bine decat poti sa ti-l intelegi tu. Ai uitat, scumpule, ca mi-ai dat in atatea nopti amintirile tale, franturi de povesti ce acum traiesc in mine. Te cunosc atat de bine, dragule, pentru ca tu te urasti pe tine, iar eu te iubesc. Acolo unde tu vezi doar intuneric, eu vad si lumina. N-am nevoie sa stiu fiecare amarat de detaliu, iti cunosc sufletul atat de asemanator cu al meu. Stiai ca uneori ma gandesc cum as reactiona eu intr-o anumita situatie ca sa iti anticipez reactiile? Niciodata nu m-am inselat, nu am fost niciodata vrajitoare, doar o femeie al carei suflet l-a recunoscut pe al tau ca pe o jumatate lipsa. Ti-as putea vorbi despre legaturile emotionale profunde pe care le-am creat amandoi, dar pe care doar eu le-am acceptat. Ce sens are? Pentru tine viata este facuta din amintiri si obiecte familiare, pentru mine din emotii si sperante.       Acum ma intreb ce rost au toate cuvintele. Nici macar unul. Tot ce imi doresc este sa imi pun capul pe umarul tau intr-o tacere deplina, rupta de lume si in liniste. N-as vrea sa iti vorbesc, n-ar trebui sa imi spui un cuvant, doar sa ma tii in brate si sa ma saruti, as intelege din asta mai mult decat orice cuvant mi-ar putea releva. La revedere, dragule, nu adio, stiu ca ne vom revedea din nou. Tu inca fugi, eu deja stiu ca nu pot fugi de conexiunea mentala dintre noi si ca sunt condamnata sa o caut in orice alt barbat pe care il intalnesc. Te las si pe tine sa gresesti cum am facut-o si eu de atatea ori pana vei intelege....
Sunt mai puternica ca tine si tu nu stii asta, iubitule!


     Ne-am iubit, scumpule, toata lumea a stiut asta, doar noi nu am crezut. Ne-am ranit unul pe celalalt cu neincrederea noastra, am renuntat la noi, ne-a fost frica de fericire, ne-am temut de sfarsitul iubirii si de durerea pierderii asa ca ne-am zis ca e mai bine sa nu avem ce pierde. Am fugit unul de altul cand tot ce trebuia sa facem era sa fugim unul spre celalalt cu sufletul in mana. Am gresit amandoi, ce prosti am putut sa fim, tocmai noi care ne mandream atat cu inteligenta noastra! Dar e o diferenta majora intre noi...    Tu inca iti spui ca ma urasti, dragule, dar te vad cum iti rozi durerea si cum durerea te roade pe tine. In momentele tale de singuratate nu se poate sa nu iti fi dat seama ca toate femeile pe care le doresti seamana cu mine, iar daca nu iti amintesc de mine le spui tu subtil ce iti doresti. Nu le spui niciodata ca femeia perfecta pe care ti-o doresti alaturi e construita pe tiparul meu, o femeie pe care ai intalnit-o demult si care te-a obligat sa o respecti. Ma cauti in orice loc sau fiinta ce iti aminteste putin de spiritul meu. Esti atat de furios pe mine, de parca eu as fi vinovata ca Universul a conspirat impotriva noastra. Esti atat de furios pe tine, de fapt, din furia ca ai fost ranit s-a nascut dorinta de razbunare. M-ai tradat si acum asta te face sa te ineci in vina. Ti-ai dat seama de greseala, dar esti prea orgolios ca sa iti ceri iertare. Iti spui ca esti puternic, ca nu simti nimic, ca esti indiferent, dar ce masca subtire ti-ai pus pe chip cand vad cum te albesti la fata doar pentru ca ma vezi un minut intamplator pe strada. As rade daca nu ar fi atat de trist. Si da, poate ca esti puternic, nici una dintre celelalte femei cu care te intalnesti ocazional nu are puterea de a te rani cum o am eu, dar nici nu te pot face fericit. Iti amintesti, scumpule, cand iti spuneam ca mintea care te intelege, mintea oglinda, este cel mai adictiv si seducator lucru de pe pamant?       Sunt mai puternica ca tine, iubitule, desi m-ai ranit de 100 de ori mai rau decat te-am ranit eu cu neincrederea mea, desi eu am gresit din naivitate si tu cu intentie, mi-am gasit puterea de a iti cere iertare. Am plans mai mult ca tine, m-am chinuit nopti intregi, am trecut prin cele mai oribile stari. Da, dragul meu, eu, cea careia ii spuneai ca e prea buna si intelegatoare pentru binele ei, am dus batalii crunte cu mine la sfarsitul carora nu a ramas decat intelegere pentru tine. Ti-am iertat totul, am ramas doar putin nostalgica. Tu inca iti traiesti cosmarul. Nu te-ai iubit suficient pe tine incat sa ma lasi sa teiubesc.
Renunt la fumat!


     Fie ca esti fumator sau nefumator, nu se poate sa nu fi auzit povestea cu "eu nu sunt dependent, ma pot lasa cand vreau, fumez de placere, ma calmeaza" insotita de aceea cu "mie nu mi se poate intampla nimic rau, stii doar ca matusa/ bunicul/ vecinul de la 4 a fumat toata viata si nu a avut nimic". Cu astea doua povesti imi adormeam si eu ratiunea atat de des cand imi mai aruncam ochii spre pachetul de tigari si vedeam ca tin in mana biletul spre cancer pulmonar. Alalteri dimineata m-am trezit, dar ca niciodata uitasem sa imi cumpar tigari cu o seara inainte. Pur si simplu nu aveam nici una. Cum niciodata nu am avut o dependenta psihologica majora si eram foarte obosita, am decis sa ma duc mai pe seara sa imi cumpar un pachet. Toate bune si frumoase daca nu incepea sevrajul nicotinic pe la pranz si am realizat ca tigara nu este o placere pentru mine, a devenit dependenta, viciu si chiar trebuie sa ma las!       Aparent eu sunt unul dintre rarele cazuri care experienteaza toata paleta de manifestari fizice. Ameteala, tremur, hipotensiune, senzatia de "cap greu", le am pe toate la pachet. Majoritatea oamenilor nu au decat o stare usoara de somnolenta. Nicotina dintr-o tigara iese din sistem in 48 de ore, asa ca din fericire daca vrei sa te lasi, ca si mine, orele astea sunt critice. Apoi va fi mult mai usor. Partea buna pe termen scurt a renuntarii la tigara este o imbunatatire imediata a respiratiei. Dupa 4 ore deja vei putea respira mai usor, garantat! Dupa o saptamana iti vei recapata gustul si mirosul, fumatul inhiba acesti centri si in plus mai distruge si papile gustative. Din punctul meu de vedere suna ca un schimb avantajos: savoarea tigarii pentru savoarea mancarii. Momentan ma apropii de finalul celor 48 de ore si ma lupt cu o tuse de toata frumusetea. E normal in situatia asta, caile mele respiratorii se curata si incearca sa elimine sputa. La cum tusesc nu pot sa nu ma intreb daca nu mi-am afumat plamanii ca un horn, bietii de ei!       Dupa cum spuneam, eu personal nu prezint o dependenta psihologica prea mare, nu tanjesc dupa o tigara, cel mult imi lipsesc gesturile familiare, tabietul, pe care am inceput sa il inlocuiesc cu facutul unui ceai (la cate arome si moduri de preparare nici nu este greu). Constientizez ca nu ma relaxeaza acea tigara, ca nu ma calmeaza, din contra chiar. Dar chiar daca tigara ar avea efectul asta tot se poate gasi un obicei mai sanatos!        Tot ce stiu e ca vreau si pot! Ma voi motiva zilnic si voi reusi sa renunt la fumat!
Dragoste sau nebunie temporara


    "Totul e bine cand se termina cu bine" spune un proverb romanesc si dupa ziua pe care am avut-o ieri inclin sa cred ca este un mare adevar. Nu stiu cum sa definesc exact experienta sau lectiile zilei de ieri, probabil ca dragoste sau nebunie temporara, dar nu stiu exact care dintre cele doua primeaza. Probabil imi voi da seama in momentul in care mi se va sterge de pe chip zambetul asta tamp sau nu voi mai avea creierul intoxicat de imaginea lui.     Aveam o zi banala, m-am cufundat in rutina zilnica pana cand Universul s-a gandit sa imi dea ceva adrenalina si sa ma scoata din visarea nostalgica a unei zile ploioase. Recunosc ca foloseam monotonia actelor de completat pentru a uita ultimele discutii cu iubitul care au fost orice in afara de placute sau confortabile. La capatul exasperarii am propus sa luam o pauza ceea ce pentru mine e limbajul universal pentru "vreau sa ma despart de tine si nu stiu cum sa iti spun", pur si simplu obosisem. Serios, nu imi imaginam ca dragostea poate fi atat de grea si de complicata. Sau poate doar dragostea mea e grea de cap uneori!         Logica mea si logica lui sunt doua chestii complet diferite, pentru ca la pranz ma trezesc ca ma suna. Ii raspund si nu aud nici macar "buna, ce mai faci?", ci un direct "sunt pe autostrada, vin la tine!" care m-a blocat. Am balbait un "pai nu trebuia sa fii la serviciu?" incercand sa inteleg ce naiba se intampla. Imi spune dulce ca tocmai a fugit de proprii angajati, i-a trimis acasa si in origini si sa vad daca pot fugi si eu de la serviciul meu ca sa vorbim. Aparent, daca nu o fac ma va astepta la usa pana voi termin. Cand am inchis apelul tremuram, ma inrosisem, ma trecusera toate transpiratiile. Mi-am luat liber pentru restul zilei cu complicitatea sefului care mi-a facut cu ochiul si mi-a urat fericire.       Fericire? Neah, in momentul in care l-am vazut m-au apucat toti nervii. Pentru certurile din zilele anterioare, pentru ca a venit neanuntat, pentru ca aratam jalnic, pentru ca ploua afara, am inceput sa ii reprosez te miri ce. Ma surprindea si pe mine ce spuneam, habar nu aveam ca atatea lucruri mici ma pot afecta. Bineinteles ca daca n-a avut drept la replica, a rezolvat el problema cu cativa decibeli in plus. Ne-am certat pentru prima data cu tigaile in cap, ceea e un fapt destul de socant pentru doua fiinte controlate ca noi.      Nu stiu cum m-am trezit in bratele lui si toata furia mea s-a topit intr-o mare de dragoste. Ma tinea strans si imi spunea ca acum nu mai pot sa fug de el. Mi-am dat seama pentru prima data ca tin in brate ceva mai mult decat o flama de moment, ca de fapt nu vreau sa fug de el. Pentru prima data in viata mea am simtit ca indiferent cat de greu si de complicata ar deveni situatia, indiferent de cat de afurisit de nebuna pot fi, este acolo, gresind uneori dar mereu luptand pentru mine. Pentru prima data in viata mea ma simt ca mi-am gasit ancora si sunt dispusa sa merg pana in panzele albe pentru el. Il iubesc, dragoste sau nebunie temporara, orice ar  fi asta, este reala!
Program de duminica: fosta relatie in reluare!


      N-am catusi de putin obsesia zilei de luni. Nu cred ca lunea nici iarba nu creste, din contra prefer sa imi incep saptamana cu extuziasm debordant chit ca o voi termina franta de oboseala. Deci nu voi posta pe facebook vreo imagine cu "maine e luni, o iau iar de coada", comentarii pline de lacrimi de crocodil legate de acest aspect si nici nu va voi povesti ce groaznica este aceasta zi. Totusi, vorba celor de la Europa Fm, mai e mult pana luni, nu de alta dar astazi e duminica.     Duminica este ziua mea de singuratate si timp pentru mine: de odihna, de lectura pe apucate, de facut o prajitura si ascultat muzica buna. In nici o zi a saptamanii nu sunt mai fericita decat cea lasata de Domnul pentru odihna, sunt calma, relaxata, zen in pijama si nemachiata. Pana si telefonul meu se odihneste inchis si bagat intr-o priza. E de-a dreptul raiul pe pamant pentru mine dupa 6 zile mereu pe fuga. Eh, de data asta starea de bine si de calm se lasa asteptata.  Mai rau de atat. M-au apucat toti nervii. Complet nepoftit, nedorit, din strafundurile memoriei mele mi se materializeaza in constient imaginea fostului meu iubit. La revedere sunday zen, bun venit razboi interior!       In prima faza ma gandesc ca am doar o ratacire de moment, ceva din cartea pe care o citeam m-a trimis cu gandul la el, probabil. Apoi mintea mea pacatoasa ma ispiteste "iti amintesti cum era? A, nu? Stai ca iti amintesc eu!". Bineinteles ca mi se deruleaza prin minte numai flashuri cu momentele cele mai frumoase. Pun cartea pe noptiera, oricum mi-am pierdut tot interesul fata de lupta unui tanar de a curata numele tatalui sau acuzat pe nedrept de crima, si aproape ma sufoc de dor. Desi stiu ca a fost de mult, ca este doar o vulnerabilitate de moment, ca nu il mai iubesc, acum ma gandesc la el si aproape ii pot simti bratele in jurul meu. Imi zic, imi repet de 100 de ori, ca asta este o poveste care nu duce nicaieri, ca mi-am promis mie ca ma opresc dupa ce l-am iertat de vreo 700 de ori si niciodata nu a fost mai bine, ca el este pariul meu cu iubirea pe care sunt destinata mereu sa il pierd. Azi se pare ca argumentele rationale cedeaza in fata logicii inimii. Saraca mea inima natanga si mereu dispusa sa vada binele in alti oameni doar vrea, nu stie ca ii va face rau ce vrea.       Ca orice om normal ancorat in secolul asta, cand mi se face dor de cineva deschid facebookul. Il caut infrigurata pana gasesc ochii de ambra atat de familiari. Nu s-a schimbat prea mult. Nici eu n-am facut-o, daca ma gandesc bine, l-am iertat, dar inca ma doare ca o rana deschisa. Incep sa ii citesc profilul, un amalgam de glume, citate, stari si melodii care la momentul acela au parut relevante pana gasesc o nota. O citesc si imi dau seama ca vorbeste despre mine, o mai recitesc de 10 ori, aceeasi senzatie, acelasi discurs despre o femeie care seamana atat de bine cu mine, cu perceptia lui despre mine si care a devenit o fantoma iubita mereu purtata in piept. Imi caut tigarile prin casa cu mainile tremurand de soc. Oare este adevarat? Oare mereu m-a iubit ca pe o Madona si m-a respins pentru ca niciodata nu s-a simtit demn de mine? Oare nu m-a lasat sa il iubesc pentru ca nu s-a iubit suficient pe el? Poate fi adevarat? Si brusc o amintire revine ca sa imi umple ochii de lacrimi, primul cadou pe care mi s-a facut, o carte despre un copil prea bun pentru lumea asta a carui singura menire e sa ii faca pe ceilalti fericiti, iar cand in sfarsit reuseste asta sa isi dea drumul, sa moara. Mi-a spus ca mi se potriveste, ca nici eu nu sunt de pe lumea asta, sunt din lumea mea, o lume insa minunata.       Abia acum inteleg de ce el inca ma doare precum o rana deschisa, de ce nu s-a vindecat niciodata. Poate nici nu trebuie sa se vindece de la sine. Poate ca singurul remediu este un pansament facut din iubirea lui. Nu stiu, sunt confuza, nu mai stiu ce vreau, tot ce stiu e ca trebuie sa il caut, mai trebuie sa il vad. Am nevoie sa ii vorbesc...si am nevoie de o imbratisare!
Pregatire pentru intalnire


     Nu stiu cum va comportati voi, dar pe mine o invitatie in oras din partea tipului pe care il visez de cateva saptamani ma arunca intr-o frenezie greu de controlat. Desi am stabilit ca vine sa ma ia de acasa pe la ora 8, deja de cateva ore bune ma agit prin casa si nu prea sunt semne ca ma voi opri in viitorul apropiat.    Emotiile mele sunt atat de contradictorii incat nu reusesc sa fac nici macar o ordine relativa in ele. Sunt atat de entuziasmata incat imi vine sa dansez prin casa sau sa sar intr-un picior. Ce pot sa spun, mi-a fost dor de el si simplul gand ca va fi din nou atat de aproape de mine, ca ma va tine in brate si saruta, ma face sa visez cu ochii deschisi vreo jumatate de ora (deh, cine a avut o relatie la distanta intelege in mod sigur ce simt)! Iar in mijlocul contemplarii fascinatiei mele pentru ochii lui albastrii incepe panica care pleaca de la o banala intrebare ca"eu cu ce ma imbrac?" si care creste asemeni unui bulgare de zapada.       Bineinteles ca fix in ziua asta ma trezesc ca nu am cu ce sa ma imbrac, rascolesc un sifonier care mai are putin si cade pe mine din cauza greutatii hainelor, dar care nu contine nici un outfit acceptabil pentru ocazie (de ce nu am fost la cumparaturi mai devreme?). Nimic sa ma faca sa arat si eu sexy. Bineinteles ca fix in momentul in care ma uit in oglinda imi vad absolut toate defectele, parca de ieri si pana azi mi-a crescut burta de vreo 2 ori, am facut gusa extrem de proeminenta si mi-au aparut absolut toate cosurile posibile, parul meu nu vrea sa stea in nici un fel astazi si lista poate continua pana maine. Ma simt precum ratusca cea urata cand ma gandesc ca el va veni asa cum il stiu mereu, frumos si elegant, aproape prea perfect. Ma consolez ca voi fi inteligenta si fermecatoare pana imi dau seama ca emotiile vor face sa mi se opreasca orice cuvant in gat dupa ce ma va lua in brate! Perfect, ce pot sa zic! Incep sa imi sun prietenele pentru sfaturi, consultari, consolari, dar la sfarsitul discutiilor sunt la fel de confuza. Ce ma fac?     Asa ca decid sa ma opresc pentru 10 minute, mai am suficient timp!, sa imi fac o cafea, sa fumez o tigara si sa ma linistesc. Usor usor imi dau seama ca exagerez, ca toata agitatia si nebunia pe care o traiesc nu este decat dorinta mea de a fi perfecta sau cel putin memorabila. Incerc sa ma relaxez si raspunsurile la intrebarile existentiale ce m-au chinuit toata dupa-amiaza apar de la sine. De ce sa ma chinuiesc sa fiu sexy cand asta nu e genul meu, de ce sa imi pun masti cand el imi complimenta adesea naturaletea? De ce sa nu ma duc eu imbracata cu ce ma simt bine, comportandu-ma ca de obicei, relaxat si afectuos, in loc sa ma dau de ceasul mortii sa par cineva care nu sunt doar pentru ca o revista glossy scrie ca asta e sexy? In esenta, de ce sa nu fiu eu? Daca ar fi dorit o vampa ar fi incercat sa cucereasca una, dar ma doreste pe mine . Pe mine vrea sa ma vada, nu vreo varianta artificiala a mea. Si problema emotiilor devine banala, ii voi zambi si ii voi spune cat de dragut este. Daca mereu am crezut in comunicare si sinceritate, de ce m-as stradui acum sa ascund, sa par intangibila si dezinteresata?       Daca si voi treceti prin emotiile unei intalniri, fie ca este prima fie ca este o revedere, fie ca este una speciala, amintiti-va sa fiti voi insiva! Eu aproape am uitat astazi. Nimic pe lumea asta nu este mai atragator sau mai fascinant ca un om asumat si atat de sigur pe sine incat isi permite sa fie si vulnerabil. Va tin pumnii!
Ce apare mai intai, dragostea sau sexul?


       Rapunsul teoretic la intrebare este depinde: de perioada vietii, de cutumele sociale, de parerile si nevoile personale, etc. Practic, lucrurile stau ceva mai simplu: sexul. In secolul vitezei, chiar si relatiile amoroase au fost pe speed forward, timpul de cunoastere a devenit aproape inexistent si nici multitudinea de parteneri disponibili nu prea favorizeaza crearea unei legaturi emotionale. Inceputul unei relatii moderne este asadar  abrupt, asemanator aruncarea intr-un univers necunoscut, bazat mai mult pe cautarea calitatilor dorite intr-o persoana ce te atrage fizic decat pe cunoasterea celuilalt. Cumva parca am castigat liberatate cu pretul profunzimii.       Daca ar fi sa privim problema doar din perspectiva asta, nu exista decat trei variante, toate posibile: sex fara obligatii, iubire fara sex si ambele, Si femeile si barbatii pot face sex de dragul placerii, de dragul sportului, de dragul de a se detasa de viata cotidiana pentru o ora sau pur si simplu pentru ca sunt atrasi de cineva nedorind sa isi complice viata. In ciuda opiniei generale, femeile pot fi la fel de neimplicate afectiv ca barbatii, deci din punctul asta de vedere diferenta intre sexe este foarte mica. Pe de alta parte, se poate intampla sa iubesti un om fara a simti nici cea mai mica urma de atractie sexuala, iar acelea sunt momentele in care iti vine sa urli la cer de frustrare. Se intampla mult mai rar dar hormonii nu functioneaza dupa regulile ratiunii oricat de mult ti-ai dori sau oricat de potrivit ar fi celalalt. Magia se intampla abia cand o singura persoana iti ofera si iubire si sex. Dar pana acolo e cale lunga.        Nu cred in iubirile la fulgeratoare, mereu mi s-a parut ca sunt o majora confuzie intre atractia fizica si iubire. Cred in relatiile contruite, cele in care investesti in fiecare zi tot ce ai si cel mai important: timp! Cred in relatiile care pleaca de la o minima afectiune si respect, de la sex de calitate si devin legaturi aproape indistructibile, cred in forta amintirilor comune, a realizarilor comune, a implinirii comune, iar asta nu se poate realiza dupa 3 saptamani de cand cunosti pe cineva fascinant. Dar trebuie sa incepi sa construiesti de undeva, nu? Iar sexul este o activitate placuta cu destule beneficii.      P.S. Nu cred ca cineva te poate folosi pentru sex. Bine, cu exceptia notabila a cazurilor in care primesti o plata pentru asta. Daca te simti folosit este pentru pentru ca nu ai stiut sa impui respectul pe care il meriti sau pentru ca ai facut niste compromisuri de dragul ceiluilalt. Si, da, nu toate relatiile care incep cu intalniri, glume, momente frumoase impreuna si sex se transforma in mari iubiri, dar macar ai incercat si te-ai ales cu niste momente frumoase. Nu e putin lucru.
Plictiseala


     M-am trezit ca de obicei, pe jumatate! pana la prima ceasca de cafea, mi-am mancat micul dejun cu aceeasi apatie si lentoare ce imi caracterizeaza fiecare gest pana la ora 11, dar nu ma intreba exact ce pentru ca nu am nici cea mai vaga idee. Sunt sigura insa ca am mancat, mi-am baut cafeaua, am fumat si m-am jucat vreo 10 minute cu catelul meu. La a doua ceasca de cafea a devenit evident: am una dintre zilele "acelea". Sunt plictisita!     Le-am detestat mereu, numar minutele pana va trece ziua sau tot astept ceva, vreo minune, un semn divin care sa ma scoata din amorteala. Ma rog sa nu aud azi celebra propozitie "doar prostii se plictisesc!", ba pe naiba, desteptii se plictisesc inca si mai repede, doar ca au interese mai variate si reusesc sa isi umple timpul mult mai bine. Nu sunt trista, desi par asa, pur si simplu nu am chef. N-am chef si nici nu mi-ar pasa daca ar incepe al treilea razboi mondial, daca ar lua casa vecinului foc sau daca se prabuseste Casa Poporului. Azi nu m-ar suprinde absolut nimic, nici macar daca as vedea o hoarda de emigranti sirieni la usa mea, probabil ca i-as intreba calm ce doresc, nu de alta dar nu prea am pofta de companie. Nici o absurditate nu ma uimeste astazi, o accept cu gratie atata timp cat nu trebuie sa rostesc mai mult de 5 cuvinte si sa fac mai mult de 3 pasi.      Ziua de lucru mi-o duc turnand cafeina in mine, cu cisterna daca se poate, in speranta ca imi va aparea vreun mic zvac de adrenalina. Ma simt ca secretarele acelea antice din liceu, acre si mereu plictisite, care nu stiau cum sa te scoata mai repede pe usa pentru ca n-aveau chef de tine. Diseara planuiesc sa fac un maraton de seriale. Ce viata palpitanta am si eu in zilele "acelea", cam ca un hamster ce se distreaza alergand in cerc pe rotita lui! Primesc sfaturi binevoitoare, le mutumesc tuturor ca isi rup 5 minute din timpul lor ca sa incerce sa ma inteleaga. "Esti tanara, trebuie sa te distrezi", "ai nevoie de o intalnire fierbinte cu un tip misto" si lista poate continua. Da, in alta zi probabil ca ar suna bine, azi sunt pur si simplu plictisita. Nimic nu ma intereseaza, nimic nu ma atinge, nimic nu ma provoaca. Bineinteles ca tocmai azi lumea si-a pierdut umorul, bineinteles ca tocmai azi s-au gasit toti sa aiba nevoie de ceva, bineinteles ca legile lui Murphy functioneaza doar.      Nu, nu sunt depresiva, sunt doar plictisita de tot de toate. Azi imi permit sa am una din zilele acelea in care imi vine sa iau primul tren si ma duc unde vad cu ochii. Am dreptul sa ma simt si asa, nu pot fi mereu un ghem de energie si entuziasm, dar asta nu inseamna ca imi place. Noroc ca politetea imi ascunde destul de bine starea. Slava Cerului pentru mii de ani de civilizatie care au dus la aparitia frazelor stereotipe "n-am nimic, sunt doar putin obosita".      Abia a inceput ziua si deja sper sa treaca repede. Vreau sa ma uit la seriale stupide mancand cipsuri in pat si apoi sa dorm vreo 12 ore daca se poate. Maine dimineata ma voi trezi cu alta stare, mereu o fac, stiu ca acum sunt doar golita de orice emotie, de parca prea multa a fost pretinsa de ceilalti si prea putina a fost puna in loc. Macar de ar suna el, flama mea, m-as mobiliza mai repede decat o garnizoana in care s-a dat alarma. Stiu ca nu o va face...si mie imi ramane sa te plictisesc pe tine. Ne apucam sa jucam ceva pe facebook?
Dragul meu fost iubit
     

 Dragule, ma cunosti prea bine, probabil ca stii deja ca voi ascunde cu un zambet si vreo intrebare politicoasa ce simt, ma voi preface indiferenta, voi pretinde ca am uitat. Cu toate acestea scriu despre tine, scriu despre ce simt, daca vreodata iti vei arunca vreodata ochii peste aceste cateva cuvinte amarate poate le vei citi auzindu-mi vocea in mintea si ma vei intelege.      M-ai sunat ieri dupa cativa ani. Motivul pentru care ne-am despartit abia mi-l amintesc, ramane doar cu senzatia ca am fugit unul de altul cand trebuia sa fugim unul spre celalalt din toate puterile. Nici macar anii in care nu am schimbat macar o vorba nu conteaza, dupa ce ti-am auzit vocea m-am simtit din nou tanara si indragostita, visatoare si confuza. Nu ai cum sa stii cate nopti am sperat sa am ocazia sa iti spun in ce hal te-am iubit si in ce hal m-ai ranit, dar acum cuvintele imi mor pe buze, ce rost are sa ti le impartasesc?      Imi spui ca iti pare rau, ca erai prea tanar, ca nu erai pregatit. Dar oare chiar iti pare rau pentru toate promisiunile pe care mi le-ai facut, fiecare dintre ele m-a durut ca o rana, dar atunci n-a contat, nu? Imi spui ca m-ai iubit mereu. As vrea sa te cred, as vrea din suflet sa cred ca macar tot ce am trait impreuna a fost real, dar mintea mea nu se poate abtine si ma intreaba "cand?". Cand m-ai iubit, dragule? Cand erai fericit in alte relatii sau cand alte relatii te-au dezamagit? Tu dintre toti oamenii ar trebui sa stii ca asta nu este suficient. Aparent am castigat competitia cu alte femei, aparent consideri ca ma potrivesc mai bine in viata ta decat altcineva. Tu ar trebui sa stii deja ca asta este prea putin pentru mine.       Dragul meu fost iubit, nu pot nega, inca mai simt ceva pentru tine, taciuni ai unei vechi si triste iubiri, inca mai am zile in care imi e dor de tine, inca imi lipsesti, inca... Probabil ca acest inca va dura cat timp inima imi va bate, dar este mai bine asa, prefer sa imi fii amintire, tipar, dor, umbra, parte din suflet. Poate daca te-ai fi intors mai devreme, poate cand inca eram fata care facea un pariu cu iubirea cand sansele erau sub 10%. Acum este prea tarziu, cu ce drept vii acum sa imi intorci sufletul pe dos? Pleaca!      Sau ramai si fa singurul lucru care nu l-ai facut niciodata: lupta pentru mine!
M-a parasit pentru...


       "M-a parasit pentru altul/alta" e fraza cheie pe care nu se poate sa nu o auzi daca intrebi pe cineva despre ultima relatie alaturi de "am iubit candva si ala/aia a fost un nemernic/a".        Okey, sa presupunem ca esti in situatia asta. Ca intr-adevar esti, cum iti place sa spui, "parasit". Conteaza ca fostul partener are acum o noua relatie? Conteaza doar daca ii permiti sa conteze, daca transformi iubirea intr-o competitie de genul "fie ca cel cu cele mai multe calitati sa castige", iar asta mi se pare din punctul meu de vedere o perspectiva gresita. Mai degraba in iubire este vorba de alegeri, de potrivire asemeni unor piese de puzzle. Daca celalalt a ales ca este mai bine, hm, completat de o terta persoana, oare nu este usor de presupus ca nici tu nu ti-ai gasit jumatatea perfecta? Nu imi spune ca nu vei mai iubi din nou, poate ca nu se va intampla asta maine, peste o luna, dar mai ai in fata multi ani si multa iubire de oferit. E okey sa suferi acum, sa doara putin, dar la un anumit punct ti se vor inchide ranile. Iti mai amintesti cat ai suferit dupa prima iubire? Credeai atunci ca vei muri, ca nu vei mai putea niciodata respira liber, dar ai depasit momentul. Acum de ce ar fi diferit? Ai putina incredere in tine!       De ce nu imi place cuvantul parasit? Suna cumva de parca ai fi o pereche de pantofi nefolositoare ce a fost abandonata pe nu stiu unde in speranta de a gasi un proprietar de mana a doua. Poate te simti asa, abandonat, pierdut, singur, poate iti vezi planurile spulberate, dar fa un efort si aminteste-ti ca esti esti infinit mai puternic decat crezi tu in momentul asta. Ai mai trecut prin greutati si ai iesit cu fruntea sus. Pe de alta parte, cand spui ca ai fost parasit te si victimizezi putin, dar si orgoliul tau te face sa te compari cu celalalt, sa gasesti justificari rationale. Poate unica justificare ce exista este ca nu va potriviti. Oare chiar totul s-a intamplat din senin? Nu ai avut nici un indiciu, nici un semn ca relatia nu este pe fagasul normal? Imposibil! Nu, nu te mai gandi la frumusetea inceputului, asa sunt toate inceputurile, frumoase si pline de fluturasi in stomac, uita-te la ce ati devenit impreuna, la cum au fost ultimele saptamani. Chiar au fost atat de incredibile?       Nu cadea in capcana de a insista. Cere toate raspunsurile care iti vor aduce linistea cu calm si fara reprosuri (niciodata nu este putin lucru sa iti gasesti consolarea in demnitate), in esenta este dreptul tau. O despartire nu este niciodata fara motiv, chiar daca va impacati, problemele nu vor fi rezolvate din senin. Meriti mult mai mult decat un om caruia sa ii cersesti firimituri de iubire, meriti un om care sa nu stie cum sa iti ofere mai multa. Meriti omul care alege sa ramana cu tine indiferent de cat de multe ocazii ar avea sa te "paraseasca pentru altcineva". Meriti sa crezi in iubire, nimeni nu scapa de ea, asa ca de ce sa nu o traiesti ca pe un miracol cand te vei indragosti din nou? Plangi acum, descarca-te, elibereaza-te de trecut, iarta si uita, pentru ca tu esti cel mai puternic si iti vei regasi curand zambetul! Iti promit!
Omul nesuferit


       Probabil ca in momentul in care ai citit titlul ti-a venit in minte un nume. Da, exact acea persoana care nu are niciodata prea multi prieteni, cea care a uitat sa zambeasca de dragul de a zambi sau sa mai faca un gest a carui unica rasplata e zambetul celuilalt. Acea persoana care priveste mereu in curtea vecinului, evalueaza capra lui si poate ca nu isi doreste sa moara, dar in mod sigur il doare ca nu se materializeaza din aer un asemenea animal in propria lui curte. Vorbesc de acea persoana care desi iti vorbeste despre cat de mult munceste, cat de mult efort depune, dar ghinionul, relatiile, incalzirea globala, orice, stau in calea realizarii si implinirii. Asa ca prefera sa stea pe marginea vietii, criticand si invidiind orice fiinta, ridicand in acelasi timp pumnul spre cerul neindurator care i-a binecuvantat pe altii, iar pe el l-a uitat.       Omul nesuferit, cel care asteapta oricand ocazia unei replici usturatoare (ca sa fie tinut minte!), nu ii mai vede pe ceilalti ca pe niste oameni, cu emotii si vulnerabilitati, ci ca pe niste instrumente de a isi atinge scopurile, fie ca acestea din urma sunt sociale sau este vorba despre necesitatea de a se simti superior. Poate ca la prima vedere pare sociabil, deschis, dar frustrarea acumulata nu ii permite sa dezvolte relatii de calitate mereu intrand in competitie cu partenerul. Iar frustrarea se adanceste. Cercul vicios se inchide, lumea il respinge pentru comportamentul sau ursuz sau rautatile gratuite, iar el respinge lumea pentru ca este rea cu el.     Aici intervine si legea atractiei sau poate este doar proverbul acela romanesc cu "ce semeni, aia aduni". Nici macar cadourile pe care le primesti de la un asemenea om nu sunt daruri, sunt investitii din care va trage foloase ulterioare. Omul acela a inteles ca se poate baza doar pe sine, deci se simte indreptatit sa ii nedreptateasca pe altii pentru a isi asigura bunastarea, doar ceilalti au obtinut atat de usor totul. Atmosfera conflictuala il insoteste oriunde se duce, dar nu il mai deranjeaza demult, ba chiar se simte bine, puternic si in control manipuland situatiile in favoarea lui, folosindu-ti emotiile impotriva ta, bucurandu-se in momentul in care iti descopera un punct nevralgic pentru a lovi. Se mandreste cu realismul lui, catalogand orice gest de bunatate intamplatoare ca "o prostie". Poate ca el este destinatarul acelui gest de compasiune, dar tot el este cel care il considera pe celalalt prost, poate prost de bun, ar oricum prost.      Intr-un fel este trist, omul acela nesuferit are cea mai mare nevoie de afectiune, de iubire si de frumos, dar daca realizeaza asta nu stie cum sa o ceara. Prefera sa se comporte precum un zgarcit ce vrea sa primeasca de la toata lumea, dar sa nu ofere nimic. E adevarat, un astfel de om nu stie sa ofere nimic emotional sau poate a stiut candva dar a uitat. Data viitoare cand intalnesti un astfel de om, pareaza-i atacurile verbale cu un zambet. Poate cine stie, poate ii amintesti!
No more!


       Confesiune de seara: imi place sa fiu placuta ! Initial nu am putut concepe ca asta poate fi un defect. Adica... va rog sa imi aratati si mie un om caruia nu ii place sa fie complimentat, apreciat, valorizat. Ce nu ar fi bine sa incerci sa ii faci fericiti pe cei din jurul tau? Multe!      Daca tot nu pot dormi si prin minte mi se perinda tot felul de ganduri intamplatoare prefer sa scriu. Sunt obosita, sufletul meu insusi e obosit. Am inceput sa ma intreb de ce ma simt asa, doar mereu incerc sa fac ceea ce trebuie, ceea ce e bine, sa imi fac datoria. Stiu ca am atatea defecte, dar incerc atat de tare sa fiu mai buna in fiecare zi. Sunt obosita, dar nu razboiul pe care il duc permanent cu mine ma face asa. Atunci ce?      Raspunsul imi vine in minte atat de rapid si de clar incat ma nauceste. Incerc sa plac oamenilor! Ma pierd pe mine incercand sa le plac altora. Mamei, iubitului, prietenilor, oricui. Ma agit mereu ca ceilalti sa fie fericiti incat uit de mine, de nevoile mele. Sa spun NU devine aproape o utopie, cum as putea sa refuz sa ajut primul om din cale care mi-l cere chiar daca asta inseamna ca imi voi complica eu si mai mult existenta? Doar eu sunt mai puternica, ma pot descurca cu orice! Asta imi place sa cred despre mine sau asta este fraza cu care incerc sa ma conving si pe mine. Problemele mele pot astepta, ale oricui altcuiva sunt mai importante. Cu cat caut mai mult aprobarea celorlalti, cu cat incerc sa ii ajut mai mult cu atat parca e mai multa nevoie de mine ca o proptea emotionala. La inceput nu am simtit cand am intrat in tot caruselul asta vicios, totul era atat de usor de dus, dar pe masura ce adaugam probleme ma prabuseam tot mai mult sub povara lor. Am devenit atat de obosita incat abia mai am energie sa ma schimb 5 vorbe. Cu cat ma straduiesc sa ii arat mai mult unui om ca se inseala, ca ma judeca gresit, cu atat mai mult stacheta pretentiilor se ridica un pic mai mult.      Un usor complex al salvatorului a aparut si in iluzia lui am incercat sa imi satisfac propria nevoie de a conta in viata cuiva.  Ei bine, e destul! Ceilalti sunt responsabili cu propria lor fericire, m-am saturat de oameni care se comporta ca si cum menirea mea in viata este sa ii fac eu fericiti. Multumesc, dar nu multumesc! Ori sunt fericiti langa mine, in relatii in care si nevoile mele emotionale conteaza ori imi pot spune oricand la revedere. Vreau egalitate, vreau sa primesc ce ofer. Merit! Nu imi mai pasa atat de tare daca cineva alege sa plece din viata mea, am mai multa nevoie de mine decat de ceilalti. Nu de alta, dar eu am incercat sa ii salvez pe altii, pe mine cine ma salveaza? 8 ore de somn! Atat!     Cand am inceput sa scriu asta simteam o tristete nedefinita ca apasarea ce o simti intr-o zi ploioasa. Acum zambesc. Sunt libera in sfarsit! Ma eliberez de mine pentru mine. Va fi bine!
Barfe si iar barfe!


      Nu prea ma uit la televizor, poate o data pe an si nici macar atat. Nu mai stiu care e ultima vedeta la moda sau care e ultima gaselnita pentru a atrage atentia a vreunei dive mioritice, nu stiu cine cu cine este combinat sau cine pe cine a inselat. Am preferat mereu linistea unei carti si un album de muzica buna, nu conteaza genul, orice sa aiba mai mult de trei masuri repetitive. Multi au inteles asta ca snobism cand de fapt nu era decat nevoia mea de a imi folosi timpul pentru lucruri mai importante pentru mine. Dar cum nu traiesc singura, ma mai  trezesc fara sa vreau pusa la curent cu ultima barfa de vreo colega sau prietena binevoitoare ce traieste ca spectator ultima poveste de dragoste a lui Liviu Virciu sau vecinului de la 4. Vrei sa iti vorbesc despre starea mea de dezorientare pe care o traiesc in momentele acelea? Nu cred ca este nevoie...        De curiozitate am deschis si eu paginile a doua tabloide foarte cunoscute. Am citit titlurile bombastice si relatarile unor fapte atat de normale incat ma intrebam pe cine intereseaza asta. Cine are 5 minute de pierdut ca sa citeasca un articol despre Cornel Ilie care isi scoate copilul la plimbare, un lucru atat de natural si de frumos? Cine poate fi atat de fascinat de telenovela Borcea si de declaratiile cu iz de mahala ce se arunca de colo colo? Cine doarme mai linistit acum ca stie ca mama Biancai Dragusanu isi reface viata alaturi de un nou partener? Ii doresc fericire respectivei doamne, chiar daca ma intreb de ce Bianca este atat de celebra, banuiesc ca datorita faptului ca arata precum fantezia oricarui adolescent. Mi-a luat vreun sfert de ora ca sa realizez ca tot ce era scris, toate articolele, era niste barfe, franturi interpretate si denaturate din existenta unor persoane publice. N-am gasit nici o frantura de informatie cat de cat interesanta, ceva - orice - despre un nou proiect, niste marturisiri despre un proces de creatie sau macar o parere pertinenta despre moda. Nimic, doar viata personala pusa pe tapet.       Dar nu doar barfa la nivel national este in floare, barfa marunta este la fel de frecventa. Nu cred ca mai exista un colectiv in care sa nu exista o persoana care sa te puna la curent cu noutatile. Imi iau dimineata o cafea, incerc cu disperare sa ma trezesc si aud dintr-o data "ai auzit ca...?". Capul ma doare si ma intreb de ce m-ar preocupa viata unui coleg care nu face decat sa caute o frantura de fericire in mizeria vietii? Apoi ma intreb cand naiba au ceilalti timp sa mai gandeasca, sa mai simta ceva, sa traiasca in mijlocul asaltului informational de barfe mai mari si mai mici? Probabil ca si asta este o explicatie la fel de buna ca oricare pentru superficialitatea care ne inconjoara.       Da, stiu ca psihologia explica foarte bine functia barfei de liant social (psihologii au determinat ca mai mult din jumatate din conversatiile adultilor - deci si barbati si femei- sunt despre o terta persoana), dar cu toate acestea imi vin in minte cuvintele celebre ale lui Eleanor Roosevelt. "Mintile luminate discuta idei, mintile mediocre discuta evenimente, iar mintile mici discuta oameni". Inteleapta femeie!
E greu, dar mergi mai departe!


        Ma tot gandesc in ultima perioada la finaluri, la sfarsitul iubirii. In ultima vreme am senzatia ca oriunde m-as duce, orice discutie as purta va atinge inevitabil si subiectul asta. De cele mai multe ori sunt finalurile deschise cele care provoaca atat de mult rau, cand unul dintre cei doi parteneri a ales sa plece fara nici o explicatie sau lasandu-l pe celalalt plin de intrebari si indoieli. "Ma iubit vreodata?", "Am insemnat ceva pentru...?", "De ce? De ce asa?".        Toate povestile pe care le-am auzit am, pe care le-am trait, au ceva in comun. Intai e furia, o furie oarba indreptata in mod paradoxal chiar spre fiinta iubita, apar lacrimile si durerea, nu iti poti imagina viata fara celaltalt. E mai mult decat un sentiment de abandon, mai degraba te simti pierdut si vulnerabil. Apoi vine dorinta nebuna de a uita, de a sterge cu buretele intrega poveste, de a te indragosti din nou. Cand nici asta nu functioneaza, incepe asteptarea. Si tot astepti...       Trecutul exercita asupra tuturor o ciudata fascinatie, amintirile iti sunt pervertite de trecerea timpului. Oricat ai incerca sa analizezi situatia, oricat ti-ai da silinta sa fii obiectiv, nu vei reusi. Inteligenta iti devine inutila daca mintea ti se invarte in cercuri vicioase, in cautarea explicatiilor unui "de ce?". Iar raspunsurile care ti-ar aduce linistea nu le are decat celalalt, doar sa aiba si bunavointa de a ti le impartasi. Ce faci atunci cand nu le primesti?        Acum ceva vreme am citit Femei, cartea lui Charles Bukowski. Nu pot spune ca mi-a placut, dar o singura propozitie a rezonat in mine: "ar exista mai putina suferinta pe lume daca ar exista mai multa comunicare". In lipsa acestei comunicari, nu poti decat sa te increzi in sentimentele tale, in instinctele tale, sa accepti decizia celuilalt (oricat de lasa este aceasta tehnica a "disparutului ca magarul in ceata") si sa crezi cu tarie ca iti vei primi raspunsurile la un anumit punct, exact atunci cand vei fi pregatit.        Viata este frumoasa, are atat de multe binecuvantari si iti pune in cale atatia oameni frumosi, atatea provocari, sanse, lectii, ar fi pacat sa le ratezi fiind prins intr-o fantezie a unui trecut pe care amintirea ta l-a romantizat mult mai mult decat este cazul. Nici o despartire nu este fara motiv, iar uneori motivul este ca meriti ceva mai mult!
Decat sa spui o prostie, mai bine taci!


       Sunt obosita, am ascultat prea multi prosti vorbind tot soiul de prostii si chiar nu mai am rabdare sa ascult diverse elucubratii. Desi poate suna sexist, mereu folosit gluma aceea cu femeile sunt nebune si barbatii sunt idioti, iar motivul pentru care femeile sunt nebune este pentru ca barbatii sunt idioti. Ma amuza, era o mica gluma nevinovata. Iar ca intotdeauna a venit realitatea sa imi dea cu propria gluma fix in moalele capului. Nu, unele (repet, unele) femei sunt pur si simplu nebune!       Pentru ca asta este coltul meu, pentru ca asta este confesiunea mea, tentativa mea de a imi regasi o liniste ravasita de reprosuri, vreau sa il folosesc pentru a imi linisti sufletul. Multumesc pentru ca ma intelegi, pentru ca iti iei ragazul de a citi, iar daca treci prin ceva asemanator nu iti pot da decat sfatul pe care il aplic si eu: fugi pentru a iti salva sanatatea mintala!      Am inteles acum mult timp ca inteligenta si cultura sunt doua lucruri care nu sunt in mod necesar prezente simultan. Am intalnit atatia oameni inteligenti, frumosi, plini de calitati care pur si simplu au dorit sa se concetreze asupra unor lucruri practice. Mai rar mi-a fost dat sa vad oameni culti, oameni care au acumulat informatie si care o folosesc ca justificare, pentru a se simti superiori. Din pacate, astazi am avut discutii contradictorii tocmai cu o femeie care le are pe amandoua, si inteligenta si cultura, dar ii lipseste ceva. Inca nu imi dau seama ce. Poate este doar incapacitatea ei de a isi depasi egocentrismul. Daca atmosfera conflictuala pe care o creeaza vesnit nu m-ar epuiza de toate resursele psihice, as rade bine. Hotul striga hotul! Nici macar nu imi dau seama cand incepe sa iti reproseze propriile ei greseli, nu reusesc sa inteleg cand am inceput sa ma justific. Raman cu intrebarea "Cand ratiunea, logica si politetea au devenit optionale intr-o discutie?"       Frustrarea isi arata chipul urat, ma socheaza si ma dezgusta, ma irita incapacitatea domnisoarei in cauza de a intelege ca nu o mai doresc in viata mea. Prefera sa ma abuzeze cu zeci de mesaje, aparent "incercari de comunicare". In minte nu imi vine decat imaginea unui zombi care orice i-ai face inainteaza spre tine. Imi e sila de mine pentru ma ma trasforma in ceva ce nu am fost vreodata: un om disperat care ajunge sa zbiere "lasa-ma in pace, vreau sa fiu fericita!". Da, frustrarea altora iti intuneca si murdareste si tie sufletul!       P.s. Da, am rezolvat intr-un final problema, sa speram ca de data asta a inteles ca prietenia noastra s-a incheiat. Ma intreb cum face daca iubeste pe cineva, dar sincer nici nu imi doresc sa aflu! Tot ce stiu e ca nu imi mai doresc oameni de genul in jurul meu!
Ma pierd si ma voi regasi


        Nu e usor sa recunosc, dar am momente in care nu ma recunosc. Ma trezesc dimineata, trec somnoroasa prin ritualul de dimineata, imi pun un zambet pe fata, fug dupa chei cu o cafea in mana si ies pe usa. Ziua trece indeplinind diverse obligatii, fie ca e vorba de munca, fie ca este vorba de oameni.      Ma intreb uneori unde a disparut entuziasmul, cand ceea ce credeam ca este vocatia mea a devenit doar o datorie, ceva ce trebuie sa duc la bun sfarsit. Sunt zile in care inca sunt fascinata de ceea ce fac, in care imi place sa vad, sa invat, sa fiu provocata si sunt zile in care numar minutele pana se face ora sa plec. Ma complac apoi in intalniri fara inteles, in discutii deasupra unei cesti de cafea, dar care nu ma ating in vreun fel. Ma simt bine, zambesc pentru ca asta se asteapta de la mine, sunt politicoasa si detasata. Sunt linistita. Imi spun ca nu sunt singura, dar cumva pe drumul spre casa ma simt asa.      Ma gandesc la noile si vechile iubiri in timp ce merg cu castile in urechi ca sa nu aud zgomotele orasului de oameni care se grabesc (spre ce oare?). Ma gandesc la iubitul caruia ii voi trimite un mesaj de noapte buna, un ritual care in timp si-a pierdut sensul si intelesul. Nu stiu cand relatia asta a devenit atat de confortabila, cand omul ce ma topea doar auzandu-i vocea obosita a devenit o suma de calitati, o alegere rationala, o jumatate potrivita. Cand am uitat ca exista magie, cand am redus micile miracolele zilnice la o suma de reactii previzibile cauza-efect? Cand am uitat sa imi asum riscuri, cand am uitat sa traiesc?       Ma trezesc cu ochii plini de lacrimi. Ma surprind si pe mine. Cred ca plang dupa fata care am fost, dupa creatura libera si plina de compasiune care eram inainte ca ceilalti sa ma forteze in diverse roluri si sa imi sculpteze masti pe fata. Si dintr-o data imi dau seama...trebuie sa ma reindragostesc de viata. I-o datorez fetei de acum cativa ani, cea care a fost mereu imperfecta dar care a incercat si a dat tot ce a fost mai bun in ea tuturor. Povestea ei nu se poate incheia intr-o rutina acceptabila si decenta. Pur si simplu nu vreau!      Asa ca voi lupta cu tot ce am ca sa imi reaprind lumina idealismului din privire, voi fi din nou atat de nechibzuita incat sa iubesc un barbat care pare nepotrivit, dar care ma face sa zambesc cand primesc un semn cat de mic, voi fi din nou fata cu ochii tristi ce clocoteste de viata! E o promisiune!
Acel moment cand iti e dor...


       Nu am nici o problema, chiar nici una. Sunt fericita, am o viata plina si interesanta, am prieteni buni, am o familie iubitoare. Am tot ce mi-am dorit vreodata  (sau asta imi spun de cateva zile intr-una). Atunci ce este golul acesta din piept, o senzatie de multa vreme uitata cum ca mi-ar lipsi o parte vitala a sufletului?      Imi aleg o carte la intamplare de pe birou, o deschid pentru confortul meu sufletesc. Mereu mi-am gasit linistea printre paginile pline de tus, am fugit de povestea mea in alte povesti. O deschid, imi pun picioarele pe birou (urat gest, stiu, dar mereu m-a facut sa ma simt ca si cum as fi in control), imi aprind tigara, dau drumul la muzica. Am nimerit chiar una de scriitorul meu preferat, dar care astazi nu imi spune nimic. Privirea mea aluneca printre randurile albe cautand ceva, orice, un semn. Sunt rationala pana la extrem, imi spun ca in mod sigur e ploaia cea care ma face sa ma simt asa.       Ma apuc sa citesc, ma pierd in povestea a trei generatii de soldati rusi. Uit de mine pana cand vocea ragusita si melodioasa a lui Bob Seger ma readuce in prezent ( "must be blind love"). Brusc o amintire se declanseaza. O alta voce masculina spunandu-mi sa ii citesc mintea. Raspunsul meu cum ca nu as vrea sa o fac, chiar daca as reusi sa ii citesc gandurile in stele sau in liniile palmei, pentru ca atunci as pierde miracolul ce il reprezinta. Replica lui: atunci citeste-ma printre randuri. Tandretea ochilor lui, duritatea maxilarului, furia si compasiunea lui, toate paradoxurile lui aduna-te intr-o clipa perfecta.        Fara sa vreau ma trezesc ca zambesc, un zambet trist si nostalgic cand ochii ii am plini de lacrimi. Iar asta e semnul meu. Imi e dor de el. Imi lipseste ca o piesa pierduta din puzzleul sufletului meu, n-am nevoie sa il posed, sa il stiu al meu, sunt disperata doar sa il vad, sa nu rostesc nici un cuvant si sa ma bucur de mintea aceea care imi intelege tacerea si emotiile. Cat imi lipsesc acum lucrurile pe care nu demult le consideram nimicuri... Imi pare rau, nu am stiut, nu am fost pregatita, nu am inteles.       Dar, Doamne, cat de dor imi e de el! Mai tarziu voi minti iar, nu voi recunoaste nici fata de mine cat de mult il iubesc, voi fi din nou puternica. Mai tarziu nu voi vorbi despre el iar, pentru ca asta inseamna sa imi sfasii sufletul in bucati mici. Nu stiu ce altceva sa fac decat sa astept sa treaca. Poate maine voi uita. Poate!
Genul programului: telenovela!


      Din categoria intalniri pe care as vrea sa le ratez, dar nu prea am cum, primele pe lista mea ar fi reginele dramei. In cateva ore doua domnisoare mi-au povestit viata lor plina de iubire, gelozie, schimbari de planuri, gesturi marete si teatrale. Pot spune ca nici Marimar sau Salome (telenovele preferate ale bunicii mele) nu erau nici pe departe atat de intense ca o zi din viata lor.     Fara sa imi dau seama, la un anumit punct din mijlocul discutiei, creierul meu a luat o pauza de recreere. Nu mai puteam acumula atata informatie, nu mai puteam procesa implicatiile fiecarei fraze rostite sau fiecarui nimic intamplat, ma saturasem de lacrimile iubitilor raniti si de impacarile cu sarutari pe talpi (le gaseam un pic cam prea cliseice). Asa ca am inceput sa ma intreb de ce cineva alege sa traiasca o viata de genul, o viata plina de zguduiri, de extazuri si agonii, de ce nu prefera o existenta mai calma, mai profunda.        Mintea mea din ce in ce mai obosita a realizat ca unele femei iubesc genul asta de drama. Iubesc atentia ce o primesc din partea tuturor in momentul in care sufera, protectia si ocrotirea, complimentele si toate manifestarile iubirii celorlalti. In plus, au senzatia ca suferinta in iubire le da un nimb de martire, ceva in plus fata de celelalte femei. Cumva nu pot intelege iubirea ca implinire, ci doar ca suferinta, un daca nu suferi nu iubesti. Nu, domnisoarelor, iubirea nu doare, alte lucruri dor: respingerea, lipsa de respect, tradarea, etc.       Majoritatea persoanelor care duc genul acesta de existenta au si o mica doza de adictie fata de haos. Persoanele normale incearca sa isi rezolve probleme reale sau macar le infrunta, o drama queen se agata de o problema minora, o mica nefericire de moment careia ii da mai multa importanta decat merita pentru a evita sa se confrunte cu cele serioase. Pe de alta parte, nevoia de telenovela implineste o alta nevoie fundamentala, de a simti ca traiesc, ca ard complet intr-un foc de proportii biblice, de dragul de a simti o strafulgerare de adrenalina.        Nu ma intelegeti gresit, orice om se gaseste la un anumit punct intr-o mica drama personala. Diferenta este daca incearca sa o depaseasca sau o transforma intr-un stil de viata. Diferenta este ca in primul caz, persoana respectiva construieste relatii stabile, iar in cel de-al doilea caz se gaseste mereu in relatii care nu au nici un pic de stabilitate sau previzibilitate. Iar o drama queen simte mereu nevoia de mai multa, de tot mai multa drama care sa ii alimenteze nevoile, desi aceasta viziune asupra lumii ii indeparteaza pe ceilalti.       Persoanele cu genul acesta de adictie, daca nu se gasesc in postura favorita, incearca sa o creeze. Vor face ei o mica inginerie in urma careia sa reiese un mic scandal, o mica telenovela, o mica drama, pentru ca in caz contrar nu ar avea nimic despre care sa obsedeze. Deci: atentie! In plus, au tedinta de a se inconjura de persoane la fel de conflictuale pentru a mentine nivelul de haos la cote ridicate!       Zi minunata iti doresc, plina de iubire, calm si liniste!
Discutii toxice


        In mod sigur si tu ai avut partea ta de asemenea discutii. Ma refer la genul de discutii care nu duc nicaieri, pline de argumente toxice, la sfarsitul carora nu poti decat sa ridici din umeri si sa iti spui un filosofic "n-ai cu cine". Discutiile de genul sunt mult diferite de certurile constructive in care ajungi sa spui ce te deranjeaza cu adevarat si se incearca rezolvarea. Daca o cearta constructiva este inevitabila intr-o relatie, la un anumit punct este chiar sanatoasa, discutiile toxice corodeaza putin cate putin orice legatura emotionala.      Eu am avut parte una deosebita sambata, m-a socat si m-a suparat, m-a incarcat emotional pentru restul week-end-ului. Surprinzator ca a venit de la o persoana pe care o respectam si pe care la un anumit punct o consideram prietena. Am avut nevoie de o zi pentru a decela adevarul de manipulare in toata mizeria ce mi-a fost servita. Intr-un final am reusit sa imi recapat calmul interior intelegand cateva lucruri.       In primul rand, comunicarea devina este arida pentru ca celalalt nu asculta, nu cu incercand sa inteleaga ce i se spune ci doar suficient cat sa dea replica, mereu o replica acida. Atacul la persoana este des folosit ca raspuns. Se folosesc comparatii ( acel deja obisnuit "dar tu ce ai facut atunci...?").       Persoana in cauza incearca sa te manipuleze, sa distraga atentia de la propria vina fie prin reflexie ("eu nu am facut asta, tu ai inceput") fie prin victimizare ( "tu ma jignesti"). La nevoie sunt folosite critica, acuzatiile, insultele si monologurile (neinteresante!) despre propria persoana. Toate sunt doar niste manipulari, niste tentative de a te pune in inferioritate, de a te forta sa te justifici cand nu este nevoie. Comunicarea nu este eficienta, este si normal, din moment ce doar unul dintre partenerii de discutie cauta o solutie, iar celalalt este ocupat cu ascunderea propriilor probleme comportamentale.       Ce este de facut? In mod normal, este suficient o parasire temporara a "campului de lupta" pana cand celalalt redevine rational revenind la discutie pe fond mai calm. In cazurile mai grave, cum am intalnit eu sambata seara, este necesar un punct final, un "adio" spus pe un ton ferm pentru a il impiedica pe celalalt sa isi verse frustrarile si neimplinirile in capul tau.       Relatiile normale se bazeaza pe respect, pe politete, decenta si nu pot fi intretinute daca celalalt nu poate intelege conceptele acestea. Nu orice conflict poate fi rezolvat, uneori trebuie sa fii de acord sa nu fii de acord, dar atata timp cat perpetuu te ciocnesti de aceeasi problema ce intretine o atmosfera conflictuala poate e cazul sa iei in considerare o despartire. Sanatatea ta mentala este mult prea pretioasa pentru a fi compromisa de dragul cuiva, indiferent cine este persoana respectiva. Uneori logica este cea care iti salveaza sufletul!      Zi linistita iti doresc!
Dilema cadourilor


       Cred ca am obosit eu de cate ori am auzit "Nu stiu ce sa ii iau lui X cadou. E ocazia Y. Ai ceva idei?". De cele mai multe ori, o situatie de genul se transforma intr-o cautare furibunda prin magazine, nesfarsite discutii cu prietenii, intrebari mai mult sau mai putin subtile si sfarsesc prin nemultumire. La un anumit punct nu inteleg de ce se tortureaza oamenii in halul asta cand a oferi un cadou ar trebui sa fie un moment de bucurie, in esenta oferi ceva unei fiinte dragi.       Asa ca m-am decis ca sa fac in viteza o lista mica de reguli de urmat daca vrei sa simplifici problema cadourilor si sa scapi de stres. In primul rand, nu pierde din vedere faptul ca respectivul cadou este conceput sa reprezinte o bucurie pentru cel ce il primeste. Mereu ai grija ca din acel cadou sa se subinteleaga grija cu care l-ai ales. Orice ai oferi in dar trebuie sa iti poarte ceva din amprenta ta personala, sa fie putin din stilul tau si din stilul celuilalt. In felul acesta se creeaza o amintire, ceva va fi mereu asociat cu momentul in a fost primit. Nu intra intr-o sfera mult prea personala, chiar daca este vorba despre un partener de viata ma indoiesc ca se va bucura prea mult sa primeasca sosete (desi sunt atat de practice). Nu te ingrijora despre valoarea cadoului, mult mai importanta este semnificatia lui, gestul in sine. Ai incredere in intuitia ta, in bunul tau gust, in capacitatea ta de a alege ceva potrivit.Orice lucru oferit cu afectiune va fi primit cu afectiune, este o regula universala.      Iar daca esti cel ce primeste un cadou, tu trebuie sa deschizi imediat respectivul cadou si sa multumesti frumos. Daca se intampla ca sa nu fie tocmai pe gustul tau simuleaza entuziasmul si pentru nimic in lume nu lasa de inteles ca nu iti place.      O zi plina de fericire iti doresc!

Generat în 0.198 secunde. Thumbnail Screenshots by Thumbshots