Going Under Google Page Rank

 Going Under Going Under


Un blog în care se regăsesc gîndurile mele + în care am încercat să îmi las părerea asupra unor cărți pe care le-am citit.
RSS postsRSS comments

Hobby


Comenteaza





Recenzie: Umbra vântului de Carlos Ruiz Zafon


Despre Umbra vântului aș putea vorbi infinit. De la prima pagină până la ultima. Pentru că nici o carte nu am mai citit cu atâta avânt cum am făcut la acest roman. L-am devorat pe Zafon și abia aștept să citesc și celelalte romane ale sale. Dar am 17 cărți in bibliotecă pe care nu le-am citit încă așa că mai aștept cu ”datul” pe la librării.Daniel Sempere este un copil de 10 ani, fiul unui librar din Barcelona. Rămas orfan de mic acesta își găsește alinare în cărțile pe care le descoperă pagină cu pagină. În una din zile, tatăl său îl duce într-un loc secret numit ”Cimitirul cărților uitate”. Fiind pus în fața unei alegeri, Daniel alege cartea lui Julian Carax - Umbra vântului. Băiatul devorează această carte într-o singura noapte. Fiind foarte curios de soarta acestui autor și de alte romane ale acestuia, Daniel caută informații despre Julian Carax. Curând, el află că este unicul posesor al acestui roman și că un anume Lain Coubert- personaj malefic din cărțile lui Carax - distruge toate exemplarele rămase. Pentru mine romanul a fost unul deosebit de frumos. Am simțit o plăcere imensă lecturându-l pe Zafon și mi-am dat seama că așa arată o carte perfectă pentru mine: cu descrierile Barcelonei de după război care nu m-au plictisit nici o secundă, cu personaje complexe a căror destin se împletește frumos cu cel al lui Julian Carax, un Daniel Sempere curios și inteligent pe care nu-l sperie nici o amenințare și o dragoste care s-a născut în sufletul meu pentru Zafon.Sunt prea puține cuvinte cu care aș putea descrie acest roman. Eu am trăit cele mai frumoase sentimente lecturându-l, din acest motiv vi-l recomand cu drag. Destinul obişnuieşte să stea la cotitură. Parcă-i un borfaş, o ştioarfă sau un vânzător de lozuri: cele trei incarnări ale sale cele mai bătătoare la ochi. Dar ceea ce nu face sunt vizitele la domiciliu. Trebuie să te duci tu după el. Să nu fii ermetic cu mine, fiindcă tot ce n-ai să-mi povesteşti are să-ţi iasă sub formă de bube cu puroi. Bea spune că arta de a citi moare încetul cu încetul, că e un ritual intim, că o carte e o oglindă şi că nu putem găsi în ea decât ceea ce avem înlăuntrul nostru, că atunci când citim ne folosim mintea şi sufletul şi că aceste bunuri sunt din ce în ce mai rare. Un secret valorează atât cât valorează cei de care trebuie să-l păzim. Spune-mi băiete, te-ai urcat vreodată într-un Mercedes Benz?Julian deduse că așa se chema rabla imperială pe care industriașul o întrebuința pentru deplasare. Scutură din cap.Atunci, e timpul. E ca și când ai urca la cer, numai că nu-i nevoie de scară.Nu există limbi moarte, ci numai creiere în letargie. Darurile se fac pentru plăcerea celui care dăruieşte, nu pentru meritele celui care primeşte. Armata, căsătoria, Biserica şi banca: cei patru călăreţi ai Apocalipsei.
Recenzie: Conspirația de Dan Brown


”Când un satelit NASA face o descoperire ciudată într-un ghețar din Arctica, agenția își proclamă mult așteptata și absolut necesara victorie - o victorie cu profunde implicații politice, căci Statele Unite ale Americii sunt în plină campanie electorală.Dacă această descoperire va fi confirmată, ea va schimba cursul istoriei, căci tot ceea ce știam despre apariția noastră în Univers e o mare minciună, iar implicațiile sunt de neimaginat.Pentru a verifica autenticitatea acesteo extraordinare descoperiri, Casa Alba trimite la fața locului specialiști cu renume, printre care și Rachel Sexton, fiica adversalului politic al actualului președinte, și pe celebrul om de știință Michael Tolland. Însă ceea ce descoperă ei întrece orice așteptare. Cu o echipă de asasini pe urmele lor, cei doi urmează să afle un lucru tulburător: că adevărul poate fi cea mai teribilă descoperire.”Citind această descriere pe coperta cărții nu mi-am făcut prea multe așteptări de la această carte. Cât de bun poate fi un roman despre NASA, Casa Alba, politică pentru un iubitor de detective și romane de dragoste ca mine? Însă ce am descoperit a fost uimitor. Conspirația de Dan Brown este o carte superbă, plină de acțiune, suspans, intrigă. Este un thriller palpitant care combină cu succes și cu mult talent politica și știința într-o conspirație spectaculoasă, o adevărată aventură pe apă și pe uscat, cu implicarea celor mai influente persoane din cadrun NASA, NRO și chiar Casa Albă. Rachel și Michael Tolland nu au fost personajele mele preferate în acest roman. Am fost mai mult răpusă de Gabrielle și senatorul Sexton și de implicațiile politice ale acestora. Trebuie să recunosc că terminologia științifică referitoare la meteoriți, cosmos, condrule, fascicule mi-a dezbătut puțin interesul față de roman dar mă simt încântată de faptul că există așa scriitori implicați precum Dan Brown care s-au informat referitor la aspectele cele mai aprofundate ale unui meteorit și in general a spațiului în care se petrece acțiunea. Am rămas plăcut surprinsă de modul in care autorul l-a construit pe Zach Herney - un președinte coerent, cinstit, altruist și plin de bun simț - genul de președinte care îl vezi numai în cărți. ”Urmărindu-l cum se îndrepta spre scenă, Gabrielle se simți copleșită de un val neașteptat de mândrie. Zach Herney era pe cale să recunoască greșeala vieții lui și totuși, la modul cel mai ciudat cu putință, nu arătase niciodată mai președinte ca acum.”M-am convins încă odată de talentul lui Dan Brown, de capacitățile lui de a te seduce cu perspicacitatea și modul de a construi acțiunea unei cărți. Recomand tuturor acest roman, mai puțin celor ocupați deoarece crează dependență :D Lecturi frumoase tuturor!
Recenzie: Regina nopții de Lilia Calancea


Ador să primesc cărți cadou. Cred ca cel mai plăcut sentiment este atunci când primesc cadou o carte cu adevărat bună. Din păcate Regina Nopții de Lilia Calancea nu a fost cea mai interesantă carte pe care am citit-o. Cele 180 de pagini mi-au părut o eternitate și mai mult de 30 de pagini odată nu puteam citi.Adriana, după o căsnicie nereușită, se dedică pe deplin carierei și ajunge să conducă o renumită revistă pentru femei în Bruxelles. Are tot de ce are nevoie o femeie: carieră, bani, sex, dar nu și iubire. Într-o zi se decide să plece de la tot ce înseamnă viața modernă și vine pe o mică insulă grecească, ferită de turiști.Călătoria pare să se termine fără să înceapă, când din prima zi scuterul pe care îl conduce este lovit de un automobil, iar Adriana suferă o fractură la picior, care o ține imobilizată timp o lună într-o odaie… cu vedere la mare și la frumoasa grădină cu flori a lui Dimitris, cel care a accidentat-o și care își asumă recuperarea ei.Dimitris, cu 12 ani mai tânăr, se simte pe zi ce trece tot mai atașat de Adriana, care îl ține la distanță și refuză să admită o relație de iubire. Se însănătoșește și pleacă. „Dacă nu poți reține o femeie cu dragostea, n-o mai poți reține cu nimic.” „Ce dramă trăiește o femeie când nu-i iubită ani la rând. Ce dezastru poate provoca ea însăși, când e iubită din nou, dar nu mai crede în iubire! În niciun fel de iubire.”Regina nopții este o carte care se citește foarte ușor, este lipsită de descrieri lungi și profunde, de o multitudine de personaje care să te încurce. Pentru mine această carte a fost plictisitoare tocmai din acest motiv. Eu nu m-am atașat de personaje, ele pe mine mă deranjau, vroiam mai repede să închei această poveste, acest basm. Pentru mine a fost o poveste ieftină de iubire, genul de istorie care nu se întâmplă niciodată. Nu pot spune mai multe despre această carte deoarece nu a fost cea mai bună carte citită de mine.
Recenzie: Nuntă în cer de Mircea Eliade


Femeile despre care a scris Eliade sunt foarte norocoase. Le-a descris cu atât patos, iubire, pasiune, încât am ajuns și eu să o iubesc pe Lena/Ileana - personajul principal. Scriitorul Andrei Mavrodin și Barbu Hasnas sunt îndrăgostiți de aceeași femeie, aceeași femeie stranie, pierdută, indecisă. Mavrodin o întâlnește în casa unui prieten comun și se îndrăgostește pe loc de ea. Iubirea lui este una sinceră, profundă, în care i se dăruiește cu trup și suflet. Însă nu-și dorește copii așa cum și-i dorește ea și îl părărsește. Pe de altă parte, Barbu Hasnas este un bărbat matur, înțelept care o iubește pe Lena cu toate că a încercat să i se împotrivească. Ce-i doi trăieste povestea unui cuplu perfect până în momentul când el iși dorește un copil iar ea îl refuză, relația lor fiind pe sfărșite.Recunosc că după descrierea mea cartea nu pare prea interesantă, dar citind-o am amuțit. Am intrat în lumea sentimentală a bărbatului matur care a iubit sincer și din tot sufletul. Amândoi au iubit-o și i-au pus lumea la picioare, iar ea... Nu am înțeles l-a ce s-a gândit când a plecat de lângă amândoi. Ar fi putut descoperi lumea lângă oricare din ei...Nuntă în cer este un roman de dragoste copleșitor, care îți dezvăluie iubirea în toate formele ei: sălbatică, plăcută, profundă, dureroasă. Acțiunea romanului este foarte ușor de urmărit, l-am citit dintr-o răsuflare la direct, fără pauze de câteva ore sau chiar săptămâni. Dramatismul, întorsătura de situație și intriga m-au ținut cu sufletul la gură. Iar Eliade, Eliade e fenomenal. Cum am mai spus, femeile despre care a scris sunt foarte norocoase.
Recenzie: Castelul pălărierului de A.J.Cronin


Castelul pălărierului de A.J.Cronin este o carte absolut deosebită. Aș vrea să găsesc cuvintele potrivite să-mi exprim interesul cu care am citit acest roman. Deși am fost bulversată de acest personaj, James Brodie, acțiunea romanului este una plină de intrigă și suspans. Am citit cartea cu sufletul la gură, ore la rând și am rămas stupefiată...James Brodie este un tiran, un narcisist, un om care nu are respect pentru alții. Acțiunea începe cu o simplă ”ceremonie” a ceaiului in familia Brodie. La masă este prezent tatăl - James, mama - Margaret, bunica, și cele două fiice - Mary și Nessie. Încă din primele rânduri se observă caracterul agresiv și tiranic al personajului central și frica celorlalte personaje față de el. James Brodie este un tiran nu doar în familia sa, dar și în oraș unde lumea îl privește cu respect și cu oarecare teamă. James se consideră tatăl perfect, omul de afaceri perfect,cetățeanul perfect. Declinul său începe cu momentul în care fiica mai mare rămâne însărcinată și o alungă de acasă, continuă cu momentul în care proprietarul prăvăliei de alături își vinde magazinul concurenților lui Jamie și se sfârșește cu moartea tragică a fiicei care nu a obținut bursa pe care el și-o dorea atât de mult.Este prima carte de acest gen pe care o citesc și este și printre ultimele. Nu l-am putut suferi pe Brodie, tot acest act de aroganță, narcisism și vioență m-a enervat. Nu înțelegeam și nu înțeleg cum femeile pot suporta un astfel de om lângă ele când lumea e plină de oameni buni. Am rămas șocată cum acest om cheltuia banii pe costume pentru el,ace din aur și tot felul de pretenții,cum și-a făcut o amantă în timp ce soția și copii nu aveau haine noi de ani buni, cum el dădea bani tot mai puțini pentru întreținerea casei și cum porția lui de mâncare trebuia să rămână aceeași.Am întâlnit în acest roman personaje foarte diferite, dar nu mi-a plăcut de nici unul în mod special pentru că toate se conformau capului familiei. Autorul a reușit cu mult dar să descrie o situație care este actuală în multe familii de acum, nemaivorbind de familiile de atunci.Mi-a plăcut foarte mult această carte, am învățat că binele câștigă întotdeauna dar pierderile sunt prea dureroase.Mi-am imaginat sfârșitul romanului cu Nessie și Mary care fug împreună de acasă și își lasă tatăl singur în mândria și violența lui, înecându-se în băutură, amar și remușcări.Recomand acest roman din tot sufletul, însă  numai pentru cei tari de caracter, pentru că la ce personaj e James Brodie trebuie mult curaj! 
Recenzie: Amantul doamnei Chatterley de D.H.Lawrence


”Ultimul roman al lui D.H.Lawrence, Amantul doamnei Chatterley a fost interzis la pulicarea sa, stârnind o furtună de controverse. Lawrence explorează trăirile lui Constance Chatterley, prizonieră într-un mariaj steril cu Sir Clifford, un aristocrat intelectual paralizat de la brâu în jos în urma Primului Război Mondial. Disperat să capete un moștenitor, Clifford îi sugerează soției sale să încerce o aventură, și Constance se trezește implicată într-o relație pasională cu Oliver Mellors, paznicul de vânătoare de pe domeniul lor. Într-un stil liric și senzual, romanul descrie profunda legătură emoțională și fizică dintre doi oameni separați de prejudecățile celorlalți, denunțând totodată necruțător păcatele industrializării și împărțirea societății în clase. Forța, complexitatea și subtilitatea psihologicăfac din această scriere cu totul originală o apologie a pasiunii, o celebrare erotică a vieții.”Am cumpărat acest roman pentru coperta frumoasă și pentru descrierea siropoasă de pe ea. Am rămas puțin dezamăgită de roman și am înțeles că romanele erotice nu sunt pentru mine. Nu mi-a plăcut erotismul lui Bukowski și nu-mi place nici erotismul lui Lawrence. Despre sex nu se citesc cărți.Nu vreau să spun că m-a plictisit acest roman. Dar l-am citit fără vreo motivație serioasă, cu pauze mari între capitole, uneori chiar cu pauze de câteva săptămâni. Eram și nu eram curioasă despre ce se scrie în roman. Am citit între timp alte x cărți și parcă mă întorceam la romanul lui Lawrence cu oarecare silă. Nu mi-a plăcut de nici un personaj în mod special. Pe ”amantul” doamnei Chatterley l-am urât chiar. Am văzut din partea lui un comportament necuviincios. Nu l-am văzut atașat de biata Connie, Connie care căuta dragoste, afecțiune, sentiment. Oliver Mellor mi-a părut ceea ce numim noi - țăran - comportamen necuviincios, atitudine proastă, maniere urâte. Connie a fost un personaj monoton. Genul de personaj care caută iubirea ideală, dar care a gata să oprească căutările pentru primul - țăran. Cel mai mult cred că mi-a plăcut de Clifford. Mi-au plăcut discuțiile lui filosofice cu Connie sau cu doamna Bolton.Acțiunea romanului este lentă și lipsită de oarecare răsturnări de situație, de intrigă sau suspans. Nici măcar descoperirea adulterului nu emoționează nici într-un fel cititorul deoarece soțul acceptă mai mult sau mai puțin acțiunile doamnei Chatterley. Conflictele sunt mai degrabă interne, în sufletul personajelor, iar certurile sunt mascate de diplomația acelor timpuri și nu trezesc un oarecare interes.Un roman drăguț, nu pot să spun că a fost o pierdere de timp completă, dar... nu a fost ceea ce-mi place mie.
Recenzie: Iarna vrajbei noastre de John Steinbeck


”Publicat cu un an înainte ca Steinbeck să primească Premiul Nobel pentru literatură, romanul urmărește marasmul ce a cuprins societatea americană în anii 1960. Personajul central, Ethan, ajunge în pragul sărăciei lucrând ca funcționar la propria băcănie, deținută acum de un imigrant italian. Soția și copiii se plâng la nesfârșit de lipsa banilor și de viața pe care o duc, iar Ethan încearcă cu disperare să le ofere fericirea și, în același timp, să-ți păstreze demnitatea. Prin Iarna vrajbei Noastre, Steinbeck ne poartă într-o călătorie spre miezul disperării protagonistului său, alimentată fără încetare de sentimentul ratării.”Întâi de toate trebuie să spun că-l iubesc pe Steinbeck. Are un stil aparte de a scrie și de a ajunge la sufletul și inima ta. De romanul său ”La răsărit de Eden” - m-am îndrăgostit. Pot spune că este unul din autorii mei preferați care a trezit în mine sentimente care mai de care. Dar acest roman al său, m-a șocat. Mi s-a părut atât de... monoton. Practic l-am citit cu de-a sila sperând să găsesc ceva bun în el. Nu l-am putut finaliza. Mi-au rămas vreo 100 de pagini dar simt că nu mai pot citi. Acțiunea este atât de monotonă, personajele sunt atât de plictisitoare, însăși cartea nu mi se mai pare frumoasă sau interesantă. Am lungit lectura acestui roman încă din noiembrie și cred că o să-l las nefinalizat.Stilul autorului a rămas practic același, însă acțiunea romanului... nu se întâmplă nimic în carte. Același Ethan merge în fiecare zi la lucru, aceași Mary mereu nemulțumită, același Marullo mereu enervat și arogant. Știu că Steinbeck e un autor superb, dar acest roman nu a fost pe gustul meu.
Citește Mincinoșii. Și dacă cineva te întreabă cum se termină, MINTE


O familie frumoasă și distinsă.O insulă privată.O fată vulnerabilă și îndrăgostită.Un băiat curajos, plin de pasiune.Un grup de patru prieteni, Mincinoșii, a căror prietenie se dovedește a fi distructivă.O revoltă. Un accident. Un secret.Minciună după minciună.Dragoste adevărată.Adevărul.”Bine ați venit la minunata familie Sinclair.N-avem nici un acriminal.N-avem nici un dependent.N-avem nici un ratat.Familia Sinclair e compusă de indivizi atletici, înalți, frumoși. Suntem democrați, cu avere, din tată în fiu.Nu contează dacă unul din noi e îndrăgostit până la disperare, absolut până la disperare.Atât de îndrăgostit încât trebuie luate măsuri la fel de disperate.Nimeni n-are nevoie de nimeni.Nimeni nu greșește vreodată. Trăim, cel puțin pe durata verii, pe o insulă privată, în apropiere de linia de coastă din Massachusetts.Poate că asta e tot ce trebuie să știți.”Am cumpărat Mincinoșii pentru coperta frumoasă și descrierea intrigantă de pe copertă. Și pentru că am auzit de această carte pe un alt blog. Nu aveam așteptări foarte mari. Nu pot spune că a fost o carte care m-a dat pe spate sau o să o țin minte toată viața. Dar a fost o carte care mi-a plăcut. Pe alocuri mi-a plăcut stilul autoarei: cu propoziții scurte, directe, fără subînțelesuri. Pe de altă parte mi-au lipsit descrierile lungi de peisaje dau dialogurile monotone pe care le-am întâlnit în cărțile lui Thomas Mann sau ale lui Kanusgard.Trei sferturi din carte au fost... plictisitoare. Nu prea m-au surprins și nu voiam să rămân cu restanță de aceea am decis să finalizez cartea până la ultima filă. Însă ultimele 30-40 de pagini au fost superbe. Am descoperit în ele intrigă, suspans. Ultimele pagini m-au făcut să-mi schimb părerea total despre roman. Un roman fascinant, tulburător și inedit. E.Lockhart are un geniu și un stil aparte în felul ei de a scrie și a te surprinde cu naturalețea cu care personajele simt și trăiesc întâmplările romanului. Pentru cei care vor să evadeze de la rutina zilnică și să se delecteze cu o lectură ușoară, intrigantă și plăcută le recomand acest roman ca pe o lectură-pauză de la treburile zilnice, lucru, studii sau alte cărți dificile. ”Citește Mincinoșii. Și dacă cineva te întreabă cum se termină, MINTE”
Recenzie: Garden Spells de Sarah Addison Allen


Garden Spells este prima carte pe care am citit-o în rusă și am cumpărat-o după ce am citit o recomandare pe un grup de carte. Trebuie să recunosc că această carte este una magică. Am rămas plăcut surprinsă de conținutul ei și m-a vrăjit. La propriu! Fetele din familia Waverley, fie că vor sau nu, sunt moștenitoarele unei comori care crește chiar în curtea lor. Un copac deosebit crește în grădina acestei familii, un copac care are proprietatea de a-ți arăta cea mai mare frica a ta sau cea mai mare fericire. Și acest copac crește deasupra unor flori cu puteri miraculoase. Încă de câteva generații, fetele familiei Waverley au fost înzestrate cu capacități deosebite: Claire face bucate din diferite flori, Sydney are capacitatea de a aranja părul în așa fel încât să te facă fericită, Evanelle oferă cadou un obiect care îți va fi de mare ajutor pe viitor iar micuța Bay știe unde stau lucrurile la locul lor. Nu vreau să povestesc conținutul romanului, însă nu pot decât să recomand acest roman cu tot sufletul. Pentru mine a fost o carte atât de frumoasă. Am citit-o cu atâta plăcere, am descoperit o lume magică, ruptă de realitate în care familia este tot ce contează. M-am trezit brusc cuprinsă de mireasma florilor de liliac, de trandafir, uitându-mă la soare de sub coroana unui măr care-și aruncă fructele în grădina vecinului.O carte superbă, cu un conținut original. O lectură pe cât de plăcută pe atât de ușoară de citit. Recomand numaidecât și dacă a mai citit cineva acest roman aștept părerile. 
Recenzie: Pasărea spin de Colleen McCullough


Pasărea spin este o carte uluitoare. O carte atât de bună încât am fost surprinsa să văd că are o popularitate atât de scăzută și că este citită de un număr relativ mic de cititori. Romanul o pune în centrul acțiunii pe Meggie, la început o copilă mică și inocentă care abia face cunoștință cu viața și cu duritățile ei. Cartea povestește istoria familiei Cleary pe o perioadă de 60 de ani. Povestea de dragoste dintre Meggie și părintele Ralph de Briccassart este uluitoare. Sincer să spun, eu dacă aș fi fost în locul părintelui Ralph aș fi procedat cu totul diferit. Dar, cred că totuși iubirea de Dumnezeu este mai puternică și mai frumoasă decât iubirea pentru oamenii muritori.Acțiunea romanului se petrece în îndepărtatele și spectaculoasele ținuturi ale Australiei. Romanul, de asemenea, zugrăvește și frumoasa Australie- cu clima ei schimbatoare, cu păsările ei, cu natura și cu problemele ei. Dar tema principală rămâne a fi dragostea imposibilă dintre Meggie și Ralph. Încă de la prima întâlnire, Ralph a văzut-o pe Meggie ca pe o ființă deosebită, specială, care și-a făcut un loc în inima lui. La prima lor întâlnire, Meggie avea doar 9 ani, dar in inima ei a început să ardă un foc pentru Ralph care a durat până la moarte și nu mă îndoiesc că și dincolo de ea. Iubirea lor, una platonică și sinceră m-a surprins. Nu cred că iubirea imposibilă poate dura toată viața. Cred că dacă îți dai silința poți iubi pe altcineva, că dacă pui pe foc - focul va arde. Pasărea spin mi-a dovedit contrariul. Iubirea lui Meggie nu a murit niciodată, focul din sufletul ei nu s-a stins niciodată. Nici atunci când a fost căsătorită cu altcineva. Din contra, viața cu Luke ( soțul ei ) a demonstrat contrariul - că dacă sufletul ei îi aparține lui Ralph, atunci numai el îi poate aduce iubirea adevărată. Pe de altă parte, am fost surprinsă de Fee - mama lui Meggie. La început mi s-a părut un personaj simplu, care nu are nimic special. Un personaj-robot, care se conformează greutăților vieții, a cărei unică bucurie o reprezintă Frank - băiatul cel mare. Iubirea lui Fee pentru Frank este una dăunătoare, atât de dăunătoare încât biata Fee a suferit 30 de ani pentru băiatul ei plecat și închis pentru crimă. Paddy, soțul ei, și tatăl celorlalți copii ( nici acum nu știu câți copii au fost în familie) este un om minunat, altruist, de care m-am îndrăgostit din primele pagini. Paddy a fost întotdeauna stâlpul familiei, baza și soarele în momentele grele.Ce nu mi-a plăcut cel mai mult, a fost că mai multe personaje și-au pierdut viața. Am sperat la un final fericit, la o iubire împlinită, Am sperat ca Meggie să găseasca iubirea cu altcineva, dacă nu cu Ralph. Am vrut ca Ralph să uite de Dumnezeu și să o pună pe Meggie pe primul loc. Atât de multe lucruri s-ar fi schimbat. Dar nu în zadar cartea se numește Pasărea SPIN. Cei doi savurează iubirea pentru un moment ca mai târziu să se arunce în realitatea dureroasă în care ”ei” nu există. Există doar ea și el. Singura supraviețuitoare a celor 3 generații este Justine, fiica lui Meggie. Aceasta se mută la Londra, își dedică viața actoriei și plăcerilor și descoperă ceea ce mama și bunica nu au cunoscut niciodată: dragostea împărtășită și viața. Recomand acest roman cu drag. O poveste uluitoare și emoționantă, plină de dramatism și iubire, iubire adevărată, platonică, sinceră.
Recenzie: Maitreyi de Mircea Eliade


...Oare îți mai aduci aminte de mine, Maitreyi? Și dacă îți amintești, cum poți să mă ierți?...Maitreyi de Mircea Eliade este o carte deosebită, o carte frumoasă a cărei lectură te transportă pe tărâmurile indepărtate ale Indiei, într-un ținut plin de tradiție și obiceiuri. Roamnul spune povestea unui englez, Allan, și Maitreyi Devi, o indiancă de 16 ani. Eroina romanului, fiica unui mare filozof indian, trăiește o dragoste mistică, tainică. Maitreyi ne învață că trebuie să iubim orice, pe oricine, că iubirea adevărată nu cunoaște vârstă, iubirea adevărată se poate reflecta și asupra unui copac, sau a unei vietăți. Romanul e un jurnal sincer și profund în care naratorul, Allan, descrie cele mai ascunse și contradictorii sentimente ale sale.Deși, la început nu simte decât repulsie pentru Maitreyi, pe parcurs se îndrăgostește de aceasta . Fata îi împărtășește sentimentele, dar nu îi marturisește dragostea, aceasta manifestându-se în faptele și acțiunile sale. Autorul se trezește vrăjit în fața acestei făpturi de 16 ani pe care o iubește cu întregul lui suflet.Mircea Eliade m-a purtat într-o Indie a contrastelor, a tradițiilor și religiei care sunt mai presus de orice iubire. Finalul m-a șocat. Am sperat că iubirea adevărată va învinge orice obstacol, orice impediment. Am sperat că cei doi vor fugi împreună, am sperat la un final fericit în care dragostea va învinge.Maitreyi a fost o carte superbă. O lectură plăcută, ușoară, care chiar m-a transpus în universul celor doi. Am rămas impresionată de caracterul ei, încăpățânată, care se dăruie cu totul sufletul, cu tot corpul, care nu poate accepta altă iubire decât iubirea lui Allan.Citate:O ascultam cum se ascultă o poveste, dar în același timp simțeam cum se îndepărtează de mine. Cât de complicat îi era sufletul. Înțelegeam încă odată cât de simpli, naivi și clari suntem numai noi, civilizații. Că oamenii aceștia, pe care îi iubeam atât de mult încât vroiam să devin unul din ei, ascund fiecare o istorie și o mitologie peste putință de străbătut, că ei sunt stufoși și adânci, complicați și neînțeleși. Mă dureau cele spuse de Maitreyi. Mă dureau cu atât mai mult cu cât o simțeam în stare să iubească totul cu aceeași pasiune, în timp ce eu vroiam să mă iubească veșnic numai pe mine.M-am gândit atunci cât de ciudată este retragerea aceasta în mitologie, cât de dureroasă pentru mine această abstractizare continuă a mea, făcut din om zeu, din amant soare. Eu descoperisem visul, dar un vis în care întâlneam pe aceeași Maitreyi și o strângeam tot atât de bărbătește în brațe. Visul meu, cât de fantastic ar fi fost, continua aceeași viață dusă împreună, și aceeași dragoste, desăvârșind-o, împlinind-o. Dar mitologia ei mă transformase demult în imaginație, în idee, și nu mă regăseam, așa cum aș fi vrut, cu scăderile mele, cu patimile mele în ”soarele” ei, în ”florile” ei.Înțelesei pentru a suta oară că mă atrăgea altceva în Maitreyi: iraționalul ei, virginitatea ei barbară și, mai presus de toate, fascinul ei. Îmi lămurii perfect aceasta, că eram vrăjit, nu îndrăgostit. Acesta e miracolul femeii indiene: o fecioară care ajunge amanta perfectă în cea dintâi noapte.
Recenzie: Marile speranțe de Charles Dickens


Marile speranțe de Charles Dickens urmărește povestea unui tânăr, Pip, care în timp ce vizita mormintele părinților săi este înșfăcat de un evadat care îi cere să-i aducă mâncare și să-i ofere un adăpost. Pip, care locuia cu sora mai mare și cu soțul ei, îi aduce evadatului de mâncare iar a doua zi acesta este prins și trimis vaselor cu prizonieri. Pe de altă parte, autorul ne-o prezintă pe domnișoara Havisham, o celibatară bogată și ciudată, care caută un băiat care să se joace cu fiica ei adoptivă, Estella. Încă din primele clipe, Pip se îndrăgostește de Estella, însă aceasta îl tratează cu răutate și distanță. Câțiva ani mai târziu, pe când Pip era ucenic la fierăria lui Joe, află că este moștenitorul unei averi și că binefăcătorul său a cerut ca Pip să fie transformat într-un domn. Pip o părăsește pe sora sa și pe soțul ei Joe, și pleacă în îndeplinirea marilor sale speranțe în Londra. Urmează o serie de peripeții care îl fac pe Pip să-și piardă averea, dar în urma cărora câștigă lucruri care nu pot fi egalate în bani: dragostea lui Joe, recunoștința față de Magwitch, împlinirea spirituală.Trebuie să recunosc că, atunci când am început romanul așteptările mele erau la fel de mari ca speranțele lui Pip. Am fost puțin dezamăgită de acest roman. Nu pot spune că nu mi-a plăcut, dar nu a fost atât de intens cum mi-aș fi dorit, nu m-a dat pe spate. Cartea nu este voluminoasă, însă este destul de suculentă în detalii, iar firul narativ este unul destul de ușor de urmat. Am trăit anumite stări contradictorii cu referire la personajul lui Pip, pe de o parte nu înțelegeam ura și disprețul său față de binefăcătorul său, iar pe de altă parte am văzut în el, un copil, chiar dacă ajunsese la 23 de ani. L-am văzut cuprins de inocență, un suflet care are nevoie de îndrumare, de căldură, de iubire. Finalul cărții este unul fericit, chiar dacă nu pentru toată lumea.Este primul roman de Dickens pe care îl citesc și mai am unul în bibliotecă care așteaptă devorat. Sper ca Povestea dintre două orașe să mă impresioneze mai mult decât Marile speranțe. Cu toate acestea, e o carte care merită încercarea. 
Recenzie: La răsărit de Eden de John Steinbeck
La răsărit de Eden de John Steinbeck este o carte spectaculoasă. Mă bucur că am cunoscut autorul anume prin intermediul acestui roman deoarece m-am îndrăgostit. Nu cred că am mai citit o carte atât de bună într-o perioadă destul de îndelungată. Am citit cu patimă, cu ardoare primul volum, l-am devorat cu o plăcere de neînchipuit.La o mică distanță de Connecticut își are ferma Cyrus Trask, un bărbat mincinos care își inventează o poveste militară strălucită, cu toate că își pierduse piciorul în prima oră de război. Cyrus are un fiu, Adam, iar soția aceastuia se sinucide înecându-se într-o apă adâncă până la genunchi. Cyrus se recăsătorește și apare Charles. Adam și Charles, deși sunt frați sunt 2 personaje complet diferite. De Adam m-am îndrăgostit încă de când era mic și suporta toate bătăile fratelui său, susținând că aceasta nu-și dă seama de ce face. Charles mi-a provocat milă. Și dezgust. Știam că ține la fratele său, dar la câtă violență am văzut din partea lui în primele 100 de pagini am crezut că abandonez cartea. Cyrus își tratează diferit copii. Pe unul îl iubește mai mult și îl trimite în armată dorind să îi asigure un viitor militar strălucit așa cum el nu a avut.Intriga romanului o reprezintă domnișoara Cathy Ames. Aceasta este fiica unui proprietare de tăbăcărie din Massachusetts, care a avut  viață destul de agitată până a se întâlni cu Adam. Pe Cathy am adorat-o. Sub toate numele, sub toate formele. Am văzut în ea personajul diabolic perfect care a avut cel mai reușit destin în toată istoria romanului lui Steinbeck. Cathy de mică avusese o înclinație către minciuni. Demostrând un puternic instinc sexual precoce, aceasta împinge un tânăr profesor la sinucidere. Mi-am imaginat-o atât de frumoasă și deosebit de isteață. O fată ambițioasă, care la urmă a dat dovadă și de inteligență emoțională demostrând că nu are sufletul ca gheața.După ce a fost bătută de tatăl ei, demonul din Cathy o dat foc casei părintești și a ajuns în Boston unde a început a lucra într-un bordel. După o neînțelegere cu proprietarul, acesta o bate atât de tare încât se trezește bătută măr la treptele casei Trask. Aceasta stimulează pierderea memoriei în fața lui Adam, dar nu reușește să-l păcălească pe Charles. Cei doi se căsătoresc și se mută în Valea Salinas, unde fac cunoștință cu Samuel Hamilton.Samuel Hamilton este un bărbat model. Are 9 copii și locuiește pe un pământ în care niciodată nu este apă. Dar este fericit și împlinit de viața care o are. Autorul povestește câte puțin despre viața fiecărui copil în parte, inclusiv despre Olive (care este mama autorului - John Steinbeck). Adam și Samuel se împrietenesc însă Cathy nu reușește să facă o impresie prea frumoasă în fața lui Samuel. Aflând că este însărcinată Cathy încearcă să-și împungă copii cu o andrea însă este salvată la timp. La numai 2 săptămâni după nașterea băieților, Cathy își împușcă soțul și fuge în oraș unde duce viața unei prostituate care ține fotografii cu clienții dorint să îi șantajeze ulterior.Adam este profund rănit de gestul ei și reușește cu greu să treacă peste asta. Însă cei doi băieți, Caleb și Aron îl ajută să depășească momentul. Aron este genul de personaj care nu are cum sa nu-ți placă, este atât de bun și de inteligent, naiv, dar totodată atent și ambițios. Cei 2 băieți dau o aromă deosebită romanului, m-au făcut să zâmbesc și mi-au trezit un interes aparte.Aș putea vorbi infinit despre acest roman, pentru că mi-a plăcut enorm de mult. Însă urăsc romanele în care toate personajele mele preferate mor. Nu pot descrie frumusețea romanului, însă cei care au citit La răsărit de Eden înțeleg despre ce vorbesc. Am văzut în această carte o evadare frumoasă din realitatea mea. Mi-a plăcut să citesc acest roman superb într-o perioadă în care eram cu moralul debusolat. Nu pot să zic că m-a înviorat cartea, sau că m-a înveselit, dar mi-a vindecat sufletul cu o poveste frumoasă despre lupta dintre bine și rău. Pentru cei care stau la îndoială - recomand cu mare drag. Nu se promite un final fericit, dar e o carte frumoasă din toate punctele de vedere. 

Citate:Te poți lăuda cu orice lucru, dacă e singurul pe care îl ai. Sau poate cu cât ai mai puțin, cu atât te simți mai obligat să te lauzi.O instituție atât de minunat de ilogică și de lipsită de sens cum e armata nu-și poate îngădui ceva care să-i scadă credibilitatea.Dacă poți să cobori atât de jos, te vei putea ridica mai sus decât îți imaginezi și vei simți o bucurie sfântă, o tovărășie asemănătoare cu cea a îngerilor din cer. Atunci vei cunoaște cu adevărat calitatea oamenilor, chiar dacă nu sunt altceva decât o masă amorfă. Dar vei cunoaște toate acestea doar după ce te scufunzi până jos.Este firesc să presupui că o perioadă de rutină sau un timp lipsit de evenimente pare interminabil. Așa ar trebui să fie, dar nu e așa. Tocmai perioadele plicticoase, fără evenimente, nu au durată. O perioadă plină de evenimente, marcată de tragedii. brăzdată de bucurii, pare lungă în amintire. Și dacă ne gândim puțin, așa și trebuie să fie. Lipsa de evenimente nu are jaloane care să marcheze durata. De la nimic la nimic nu se poate vorbi de vreo scurgere a timpului.Există dovezi foarte puternice că nu există Dumnezeu, dar pentru foarte mulți oameni nu sunt la fel de puternice ca sentimentul că El există.Lee, mă gândesc la viața mea ca la un fel de muzică, nu întotdeauna bună, dar totuși cu formă și melodie. Însă de multă vreme viața mea n-a mai răsunat ca o orchestră completă. N-a mai scos decât o singură notă și această notă era o durere continuă. Nu sunt singurul care am această atitudine, Lee. Mi se pare că prea mulți cred că viața se termină cu o înfrângere.O femeie care știe totul despre bărbați, cunaoște de obicei o singură latură și nu le poate concepe pe celelalte, dar asta nu înseamnă că ele nu există.Nu avem decât o singură poveste. Toate romanele, toate poeziile se construiesc pe lupta neîntreruptă dintre bine și rău care se dă în noi. Și am ajuns la convingerea că răul trebuie să fie mereu odrăslit, în timp de binele și virtutea sunt nemuritoare. Viciul are mereu o nouă față, proaspătă, tânără, în timp ce virtutea este mai venerabilă decât orice pe lume.
Recenzie: Lumina dintre oceane de M.L.Steadman


Lumina dintre oceane de M.L.Steadman este o carte impresionantă. Nu cred că găsesc cuvinte care să descrie sentimentele care m-au cuprins citind acest roman. Tom Sherbourne este un erou și un veteran de război, care la 28 de ani ajunge să lucreze pe o insulă australiană. Soarta i-o scoate în cale pe Isabel Graysmark, o tânără plină de viață, care la 19 ani este tot ceea ce nu se regăsește în Tom. Destinele celor 2 se unesc și la scurt timp după căsătorie, Isabel se mută alături de Tom pe Ianus Rock. Viață în 2 nu e ușoară pe o insulă pustie, în care se aude doar vuietul vântului, iar oceanul se întinde pe tot împrejurul ținutului. Dar nu e dificilă doar din acest motiv. Isabel nu poate avea copii. După 3 sarcini pierdute, speranțele ei sunt pe sfârșite. Durerea o macină, iar suferința îi umple sufletul. Speranța apare odată cu o barcă, care acostează pe mal. În barcă se află un bărbat, mort, și o copilă de aproximativ 3 luni. Sufletul lui Isabel se umple de speranță și fericire, iar gândul că acest copil vine odată cu pierderea copilului ei - îi pare un semn de la Dumnezeu. Pe Tom însă nu îl încântă ideea de a păstra acest copil. În Tom am văzut un om corect, rănit de durerile și ororile văzute în timpul războiului. Personajul lui Tom m-a impresionat. Mi s-a părut un om admirabil, demn de urmat, un om frumos, cu un suflet cât oceanul de mare. Când fetița ajunsese la vârsta de 2 ani, cei 2 îndrăgostiți se întorc pe continent unde fac cunoștință cu povestea Hannei Roennfeldt, tânăra care acum 2 ani și-a pierdut soțul și fetița pe mare, și care acum cutreieră străzile pustiită de pierderea acestor doi. Conștiința lui Tom nu i-a permis să treacă cu vederea acest fapt, așa că îi dă un semn Hannei că fetița este bine. Lucrurile se aranjează în așa fel, încât la ceva timp, fetița este despărțită de Isabel și dusă la adevărata ei mamă - Hannah. Nu are rost să descriu durerea și suferința pe care a simțit-o Isabel când i-a fost luat ”copilul” de lângă ea. Am văzut în Isabel o mamă disperată, care la un moment mi-a trezit dispreț. Cred că întregul fir narativ a fost concentrat pe crearea personajului lui Tom. Lumea lui interioară a deschis porțile sufletului meu. Pe de altă parte, este Hannah - o mamă care plânge după copilul ei, dar care nu regăsește în Lucy copilul pe care l-a născut și iubit până să fie ”furat” de Isabel. Finalul romanului m-a suprins peste măsură. Isabel a reușit să treacă peste durerea și trădarea soțului ei, Tom a reușit să se împace cu conștiința lui, iar Hannah a făcut alegerea corectă referitor la cei doi. În final fiecare a primit dreptate. Dar această dreptate mi-a sfâșiat sufletul. Am plâns minute în șir. Cred că acest roman este preferatul meu. Am văzut în el o experiență halucinantă, dramatică, o iubire dincolo de marginile oceanului, o poveste a iubirii și a pierderii, în care salvarea unui personaj duce la pierderea altuia. În sufletul meu, micuța Lucy-Grace a rămas cu Tom și Isabel, locuind pe far, departe de ochii lumii, pierduți în noapte și în iubirea din jurul lor. 
Sufletul omului...
Când mă gândesc la trecut, îmi fac impresia că am trăit viața unui străin. Îmi închipui sufletul omului ca o casă cu multe odăi, unele pline cu comori, altele deșarte de invidie și răutate. Mulți oameni, majoritatea oamenilor, își petrec întreaga viață în cămăruțele lor deșarte și veșnic deschise, căci celelalte camere sunt zăvorâte cu lacăte grele, iar cheile zac uitate în sufletele lor. Pe mine singurătatea mai întotdeauna m-a înfricoșat. De aceea am încercat întotdeauna să mai las pe cineva în camera mea. Am încercat întotdeauna să umplu sufletul meu cu iubire, respect, fericire, toleranță, pentru că la sfârșit de zi - cu ele rămân. Am învățat că a lăsa un alt om la tine în casă, este o chestie înșelătoare. Cele mai ascunse comori stau cel mai adânc îngropate. Și odată ce ai deschis o cutie, râvnești mai mult. Poate că cea mai de preț comoară nu o găsești decât înainte de moarte. Și atunci, se merită prețul ?Când mă gândesc la sufletul meu, văd o casă mare, frumoasă, în care fiecare odaie e plină. Gândurile stau frumos așezate pe rafturi, sentimentele stau frumos pe umerașe gata să le îmbrac după bunul meu plac, iar fericirea, fericirea e o carte pe care, odată ce te-am lăsat în sufletul meu, te las să o deschizi.

Recenzie: Vara în care mama a avut ochii verzi de Tatiana Țîbuleac


Sunt unele cărți de la care ai așteptări mari încă înainte de a le lectura. Și sunt unele cărți care sunt doar un titlu pe lista ta de cărți citite. De cartea Tatianei Țîbuleac auzisem de la mama mea și mai citisem și o recenzie, două, trei pe un grup. Știam din timp că e o carte bună, că nu va fi o pierdere de timp și așa și a fost. Pentru că am devorat-o în 2 ore.Tatiana Țîbuleac a debutat cu un roman fără precedent. Și pentru mine acest autor are un loc aparte în suflet și în bibliotecă. Cartea ei - m-a sensibilizat. Vara în care mama a avut ochii verzi sumează strigătul personajului principal, dominat de ură, negativism, furie la începutul romanului, sentimente care pe parcurs se transformă în dragoste, grijă, iubire. Am încercat să mă pun în pielea personajului principal, să determin cauza care a trezit astfel de sentimente în el. Nu o să vorbesc despre ce am citit, ci despre ce am simțit lecturând acest roman. M-a cuprins un sentiment de melancolie, de tristețe amestecată cu ură. Ură pentru personajul principal care era atât de furios pe mama pe care o are. Ochii mamei nu sunt doar pupile care se deschid dimineața și se închid seara. Ochii mamei sunt ușile în care se cumulează viața, ușile în care oamenii vin și pleacă, se nasc și mor, trăiesc și visează. Pentru mine acest roman a fost de o intensitate fără precedent.Mă număr cu siguranță printre iubitoarele prozei Tatianei Țîbuleac. Evident că orice roman are cititori care îl iubesc și cititori care îl detestă. Mi-a plăcut stilul autoarei, direct, pe alocuri vulgar din cauza imaginilor hipnotice și furioase, dar atât de sensibil. Aștept următorul roman al acestui autor cu mare nerăbdare și mă bucur că literatura română s-a ales cu așa un autor. 
Recenzie: Numele trandafirului de Umberto Eco


Numele trandafirului este prima mea carte de Umberto Eco pe care am citit-o și trebuie să recunosc că deja este unul din autorii mei preferați. Nu mi s-a părut deloc facilă lectura acestui roman din cauza descrierilor lungi și a dialogurilor despre religie și credință. Dar a fost un roman care a meritat fiecare cuvânt citit.Acțiunea romanului începe în noiembrie 1327, într-o mănăstire izolată de lume din Italia, unde un călugăr moare în ipostaze dubioase, iar fratele Guglielmo cu ajutorul său Adso sunt chemați în ajutor pentru a rezolva moartea misterioasă a călugărului. Încă din prima zi a lui Guglielmo la mănăstire, acesta scoate în evidență abilitățile sale de detectiv și simțul său ”polițist”. La scurt timp, călugării încep să-ți piardă viața unul după altul, iar Guglielmo împreună cu ajutorul său, Adso, se afundă în simboluri secrete și manuscrise codificate și aproape își pierd viața pe culoarele labirintice ale mănăstirii.Pe parcursul lecturii, autorul face referire la sute de cărți și manuscrise rare, iar Biblioteca, Biblioteca e un capitol aparte despre care aș putea vorbi o eternitate. Autorul descrie biblioteca ca un loc divin, un loc special î cadrul mănăstirii. Descrierile despre acest edificiu au fost preferatele mele, descrieri care pe mine personal m-au îmbătat, o beție a simțurilor care te face să explodezi de plăcere și să vrei să citești mai departe și mai departe. Mi-a plăcut foarte mult stilul autorului. Un stil greoi, dificil, cu multe fraze în latină sau în italiană (cel puțin așa era în formatul care eu l-am citit) dar care selectează cititorii pentru că numai cei mai fideli iubitori de cărți vor reuși să termine romanul fără a se plictisi pe parcursul descrierilor lungi.Autorul a construit intriga în așa fel, încât nici priceputul Guglielmo nu a reușit să descifreze până la final responsabilul de moartea călugărilor. Finalul m-a surprins. Recunosc că mă așteptam ca Abatele să fie vinovatul. Cartea se încheie cu lupta dintre bine și rău în care binele învinge cu prețul Bibliotecii. Momentul în care Biblioteca ardea a fost un moment în care am simțit că sufletul meu arde. M-a cuprins o stare de jale și tristețe și o melancolie în mod special când, după ani buni, Adso se întoarce pe meleagurile abației și nu găsește decât ruine. Apreciez în mod special cum autorul, care a trăit în secolul 20, a reușit o descriere atât de aprofundată a secolului 14.Numele trandafirului de Umberto Eco este un roman pe care nu o să-l uit atât de ușor. Este o cartea care nu trebuie să lipsească din biblioteca unui cititor, deoarece este un roman veritabil, o adevărată capodoperă a secolului 20. 
7 locuri din romanele tale preferate pe care le poți vizita în realitate
Cărțile au abilitatea neobișnuită de a ne transporta în locuri, țări și orașe cu ajutorul imaginației noastre. Scriitorul te ghidează pe tărâmurile inventate de el ori inspirate de cele din viața reală, iar fiecare din noi are o listă cu locuri din cărțile preferate pe care ar dori să le viziteze, să le atingă sau să le simtă.De fapt, unele din aceste locuri există în realitate. Dacă iubești cărțile sau călătoriile, atunci ți-am pregătit o listă de locuri care au servit drept inspirație pentru renumiții scriitori și pe care ai putea într-adevăr să le vizitezi. 1. Plaza Fernandez de Madrid - ”Parcul Evangheliilor” din romanul ”Dragostea în vremea holerei” de Gabriel Garcia Marquez, Cartagena, Columbia

2. Restaurantul ”Sobrino de Botin” din romanul ”Fiesta” de Ernest Hemingway, Madrid, Spania

3. Iazul din Central Park în romanul ”De veghe în lanul de secară” de J.D.Salinger, New York, SUA

4. Hotelul ”Stanley” - ”Hotelul Overlook” din romanul ”Strălucirea” de Stephen King, East Park, Colorado

5. ”Peștera lui Mark Twain” - ”Peștera McDougals” din romanul ”Aventurile lui Tom Sawyer” de Mark twain, Hannibal, Missouri, SUA

6..Orașul Bifuka - sătucul Junitaki din romanul ”În căutarea oii fantastice” de Haruki Murakami, Hokkaido, Japonia

7. Kings Cross Station din romanul ”Harry Potter” de J.K.Rowling, Londra, Marea Britanie

Cât despre alte locații, aștept sugestii în comentarii.Sursa: haibun.md
Recenzie: Doamna din lac de Raymond Chandler


Un om de afaceri apelează la Philip Marlowe pentru că a dat de bucluc. Bănuiește că soția lui frumoasă și răsfățată pe nume Crystal, e implicată într-un scandal care i-ar putea periclita cariera. Cu două săptămâni în urmă bogatul Derace Kingsley, acum clientul detectivului, primise o telegramă prin care Crystal îl anunța că divorțează pentru a se putea căsători cu iubitul ei, Chris Lavery. Însă întâmplarea face ca soțul și amantul capricioasei femei să se întâlnească în Los Angeles. Primul este uimit când află de la cel de-al doilea că atrăgătoarea Crystal a dispărut în neant: nu este cu iubitul, care nu are habar unde se află și, mai mult, nici n-a cerut-o de soție. Iar de aici, Philip Marlowe intră în acțiune, pornind pe urmele ei.Detectivul lui Chandler a fost o escapadă seducătoare din rutina mea zilnică. Mi-a plăcut să-l citesc într-o zi friguroasă de primăvară și să mă încălzesc cu entuziasmul și abilitățile lui Marlowe de a rezolva mistere. Intriga și suspansul nu au lipsit din creația autorului. Am citit cartea într-o singură zi, fără mari pauze, fiind absorbită de firul narativ captivant al romanului.
Nu te întâlni cu o fată care citește!


Nu-ți da întâlniri cu o fată care citește! Pentru că genul de fete cunosc importanța intrigii, ele știu regulile de joc înainte ca jocul să fi început. Nu-ți trebuie ție așa ceva. Cineva care citește cunoaște importanța unui început și cât e de important începutul într-o relație. Și mai cunoaște și importanța unui sfârșit pentru că a spus adio la o mulțime de eroi. Iar într-o carte, sfârșitul înseamnă punct. Nicidecum nu virgulă. O fată care citește știe că viața nu este un drum drept, asfaltat. Pe astfel de drumuri nu cresc flori, nu cresc copaci, nu crește nimic.O fată care citește este o povestitoare. Ție îți trebuie o fată care să te asculte. Cu o povestitoare nu o să știi niciodată cu cine vorbești, cu Austen, cu Dickens sau cu Dostoievski. O povestitoare întrunește caractere a sute de personaje peste care a dat în timp ce lectura, are și din ambiția lui Scarlet OHarra, și din filosofia lui Castorp, și din inteligența Melaniei Lupu. Dar cu toate astea, are tărie de caracter, știe cum să suporte un sfârșit, cum să treacă mai departe, cunoaște limita dintre rațiune și nebunie, vis și realitate. O fată care citește nu are naivitatea personajelor lui Austen care căutau perfecțiunea pe calul alb. Dar are propria ei închipuire despre idealul masculin pe care și-l dorește alături.Să nu-ți dai întâlniri niciodată cu o fată care citește. Te-ar putea zăpăci din prima cu vocabularul ei sofisticat și cu aerele sale de știe-tot. Fii mai bine cu cel mai obișnuit exemplar la rasei. Genul de fete pe care le ”prinzi” cu o replică de agățat furată de pe net. Nu-ți asuma angajamentul de a fi cu cineva care ar putea scrie o carte despre tine, sau, care te-ar face idealul a mii de cititoare înflăcărate. Nu se merită.*Acest text este o ironie. Întâlniți-vă vă rog cu fetele care citesc :))
Colecționarul de John Fowles


”-Sunt entomolog. Colecționez fluturi.-Exact. Îmi amintesc. Scria și în ziar. Și acum m-ai adăugat și pe mine la colecție. M-ai prins și pironit în cămăruța asta și acum poți să vii să mă privești pe săturate.”Colecționarul de John Fowles este o carte cu o concepție inedită și originală care spune povestea unui funcționar la Anexa Primăriei, un bărbat timid, antisocial, stângaci, cuprins de nevinovata plăcere de a colecționa fluturi. Odată ce câștigă o sumă bunicică la pronosport, pasiunea lui pentru fluturi ia amploare și ajunge treptat să-i domine viața. Destinul său capătă o altă culoare în momentul în care se îndrăgostește de o studentă la Arte Frumoase pe care o răpește și sechestrează încercând să stabilească o legătură afectiv-amoroasă cu victima.În clipa în care mi-am procurat romanul și am citit primele pagini - dusă am fost. E un subiect atât de captivant și interesant încât am citit romanul într-o singură zi. E ceva ciudat care te prinde, te țintuiește de conținut și nu-ți dă drumul până în momentul în care finisezi cartea. Iar atunci când am parcurs întreg romanul, am avut nevoie de timp destul ca să diger toate cele citite.Am ajuns din postura de cititor să privesc cu ardoare destinul Mirandei Grey: zbaterea, așteptarea, renunțarea - spectacolul morții în toată complexitatea lui. Câți dintre noi când erau mici nu urmăreau cu patimă războiul dintre prădător și victimă? Câți dintre noi am eliberat un fluture din mrejele unui pânze de paianjen?Miranda este un fluture. Caliban este un prădător. Aparent inofensiv, obsedat de ideea de a colecționa fluturi pe care îi pironește cu ace și îi privește morți. La nesfârșit. ”Sunt frumoase. Dar triste. Nu, nu pot să-i văd. Mă gândesc la toți fluturii care ar fi putut ieși de aici daca i-ai fi lăsat să trăiască. Mă gândesc la toată frumusețea căreia i-ai pus capăt. Nici măcar nu profită nimeni. Cine îi vede?Ești ca un avar. Aduni atâta frumusețe în sertare și o ascunzi ca pe o comoară”. Caliban este dominat de dorința mistuitoare de a păstra și de a conserva frumusețea impunătoare a fluturilor iar ulterior a Mirandei. Atitudinea personajului principal față de sine și față de cele întâmplate este șocantă. Este șocant pentru mine ca cititor cât de mult m-am apropiat de subiect și cât am sperat că fluturele va fi eliberat.Se spune că viața unui fluture durează o singură zi. Viața Mirandei Grey a durat aproximativ 2 luni. 2 luni de chin și frică, întemnițată într-o pivniță fără lumină, aer, fără condițiile esențiale. Chiar dacă Caliban a încercat din răsputeri să prelungească viața acestui fluture, cumpărându-i tot felul de nimicuri, acesta nu a reușit să-i deschidă aripile și s-o facă să se îndrăgostească de el.Dacă pe parcurs am fost cuprinsă de un sentiment de milă față de colecționar și față de batjocora care o ascunde în spate, finalul m-a făcut să-l antipatizez puternic: modul în care a lăsat acest exemplar incomparabil să moară a fost peste așteptările mele.Nu pot găsi nici un motiv solid pentru care acest roman nu mi-a plăcut. A fost o evadare perfectă dintr-o dimineață de sâmbătă tristă și melancolică. Nu am putut lăsa cartea o clipă din mâini. Am fost prinsă ca un fluturele în pânza unui păianjen. John Fowles a reușit perfect să imortalizeze obsesia unui colecționar, să pătrundă în sufletul cititorului prin patima și pasiunea cu care personajul principal ține la colecția sa și prin faptul că a arătat, că oamenii nu se schimbă, oricât nu s-ar amăgi că fac lucruri bune, oricât de bune nu ar fi intențiile lor - nu poți lupta împotriva instinctelor tale.Citate:♥ Oricum. N-aș putea respecta pe nimeni - mai ales un bărbat care ar face lucruri doar ca să-mi facă mie plăcere. Aș vrea să le facă pentru că are convingerea că merită făcute.♥ Urăsc oamenii de știință. Urăsc oamenii de știință care colecționează lucruri și le clasifică și le dau nume, ca apoi să uite cu totul de ele. La fel se întâmplă și în artă. Etichetează un pictor drept impresionant sau cubist sau altceva și îl pun într-un anume sertar și nu se mai gândesc la el ca la o ființă umană care pictează.♥ Sunt moarte. Nu astea în mod special. Toate fotografiile. Când desenezi un obiect îl vezi cum prinde viață, iar când în fotografiezi moare.♥ Arta e crudă. Poți să ascunzi o crimă folosind cuvintele. Dar pictura este o fereastră cu vedere directă până în străfundul inimii tale. Tu nu ai făcut aici decât să construiești o mulțime de alte ferestruici spre o inimă plină de tablourile altor pictori la modă.♥ N-am sedus în viața mea o femeie. Îmi place să fac dragoste, îmi plac trupurile femeilor, îmi place frumusețea pe care o transfigurează până și cea mai ștearsă dintre ele când se dezbracă; când au impresia că au făcut un pas decisiv spre pierzanie. Toate gândesc așa prima oară. Știi ce e pe cale de dispariție la sexul femeiesc? Inocența. Singura dată când o poți vedea este în clipa în care o femeie se dezbracă și este incapabilă să te privească în ochi. Acel prim moment botticellian când se dezbracă pentru prima oară. Dar se veștejește repede.

Libertatea locuiește în munți: Muntele vrăjit de Thomas Mann


”Povestitorul nu va sfârși cât ai bate din palme istoria lui Hans. Nu-i vor fi suficiente nici cele șapte zile ale săptămânii și nici șapte luni. Cel mai potrivit este să nu se întrebe dinainte cât timp se va scurge pe pământ în vreme ce povestirea aceasta îl va ține în mrejele sale. Și, Doamne Dumnezeule, nu vor fi nici chiar șapte ani! Și cu aceasta, începem”Hans Castorp este un tânăr modest, inginer naval, care înainte de a se urca pe navă decide să-i facă o vizită vărului său Joachim, într-un sanatoriul la munte numit Berghof. Încă din prima zi a șederii lui la sanatoriu, Hans a simțit stranietățile locului: 5 mese copioase zilnic, cura de aer, măsurarea temperaturii de câteva ore pe zi, iar timpul, timpul zboară. Nu o să pierd timpul încercând să reproduc firul narativ al romanului. Dar o să vă spun un lucru.Muntele vrăjit de Thomas Mann este o carte vrăjită. Lecturând-o, îmi părea că citesc zeci de pagini într-un interval de timp nemăsurabil, când de fapt nu trecuseră decât câteva minute. Problema timpului, descrisă atât de minuțios în carte m-a frapat. Era incredibil cum trecea timpul pentru mine și cât de adânc înrădăcinată eram în cuprinsul romanului. Era ceva inexplicabil în timp ce citeam această carte. ”Domnul meu, aici nu cunoaștem o unitate de măsurat timpul care se numește săptămână. Unitatea noastră cea mai mică este luna”. O vacanță de 3 săptămâni pentru Hans Castorp s-a transformat în una de 7 ani: ”Timpul nu este deloc o realitate. Când ți se pare lung e lung, când ți se pare scurt e scurt, dar cât de lung sau de scurt este în realitate, asta n-o știe nimeni.”Muntele vrăjit este o carte care are de toate: dialoguri filozofice, dar în același timp discrete, descrieri lungi și amănunțite, personaje complex conturate și puternic construite. Pentru mine, a fost un roman seducător, nu mă puteam concentra pe nimic altceva în afară de acțiunea acestuia, eram într-o dimensiune în care tot ce însemna cotidian și probleme se anulase, eram într-un vis, eram într-un sanatoriu în care urmăream cu grijă cum autorul se joacă cu personajele. Nu mi-au ajuns 7 zile să citesc această carte, nici 7 săptămâni. Și nu o spun din cauza volumului de peste 900 de pagini. Dar era ceva magic la acest roman. Parcă trăgeam de timp intenționat, am lungit lectura acestuia atât de mult, crezând că astfel am să lungesc și plăcerea pe care am simțit-o în timp ce-l citeam. Nu mi-a luat nici 7 luni sau 7 ani să citesc cartea. ”Dar ce este timpul? O taină ireală și atotputernică”
La început totul e frumos...


La început totul e frumos. Fiecare început e o speranță, speranța că ceva se va schimba, dacă nu în noi atunci în realitatea care ne înconjoară. Fiecare început aduce cu el o adiere de prospețime și o dorință nemărginită de a avansa rapid, de a ajunge cât mai curând la destinația finală spre care tindem. Dar începuturile sunt frumoase anume pentru inocența cu care pășim. Începuturile sunt frumoase pentru că nu ne cunoaștem, pentru misterul care plutește în aer. Suntem îndrăgostiți pentru că nu ne cunoaștem, pentru că pășim cu neîncredere și dubii în lumea altcuiva, pentru că facem loc altor oameni în sufletul nostru. Dacă am ști ce urmează, am trage cât mai mult de îndrăgosteala asta. Nu ne-am grăbi să punem întrebări și să așteptăm răspunsuri, dar am asculta povești incontestabile până am cădea în delir. Dar suntem grăbiți. Ne grăbim să ne cunoaștem, facem pași mari, alergăm. Oamenii sunt naivi când cred că dincolo de mister se află eternitatea. De cele mai multe ori nu se ascunde decât sfârșitul, pentru că oamenilor le este frică de adevăr, le este frică să se arate dezbrăcați de temeri și îndoieli. Alergăm spre luciditate crezând că în ea se află esența care ne va lega pentru totdeauna și uităm că misterul e partea cea mai frumoasă a unei relații. La început totul e frumos, dar ne gândim la început numai atunci când întâlnim sfârșitul...
Recenzie: 320 de pisici negre de Rodica-Ojog Brașoveanu


Ok. Trebuie încă odată să recunosc genialitatea cu care a fost construită Melania Lupu. Citind anterior alte două romane, nu am putut să trec cu vederea caracterul, atitudinea și modul în care Rodica-Ojog Brașoveanu a însuflețit acest personaj cu perspicacitate, orientare în timp și spațiu și cu inteligență.Romanul 320 de pisici negre este o continuare a romanului Bună seara, Melania! . Melania Lupu este arestată pentru spargerea unui muzeu. Aceasta nu reușește să-l convingă pe maiorul Cristescu astfel că ajunge la închisoare alături de Libelula și Olga Tudor. În același timp, Ned Morton, unul dintre cei mai căutați infractori din Anglia ajunge în România cu gândul de a căuta Madona, o Fecioară în mărime naturală de aur. În drumul lui Ned spre Madonă stă Olga Tudor - unica persoană care cunoaște locației statuiei de aur. În încercarea lui Ned de a o elibera pe Olga, o răpește în schimb pe Melania, care-i face jocul și se preface a fi Olga Tudor, dar că și-a pierdut memoria între timp. Melania își joacă cartea de bătrână senilă și prostuță, reușind să amăgească toate persoanele implicate în răpirea ei și să ajungă acasă unde să saboteze probele pentru a nu putea fi învinovățită. Reușește să-i ducă de nas pe toți cu excepția lui Ned Morton care se prinde de genialitatea ei, o urmărește și se îndrăgostește în ea.Romanul 320 de pisici negre mi s-a părut un roman a-do-ra-bil. A fost piperat cu suspans, cu umor, cu intrigă, la un moment dat lucrurile au luat o întorsătură neașteptată. Am fost sincer surprinsă de acest roman, și sunt în continuare surprinsă de Melania Lupu care pentru mine încă înseamnă modelul ideal de bunicuță.
Recenzie: Singură cu mine de Marinela Lungu


Sursă: Amatoarea De Marinela Lungu am auzit datorită blogului Singură cu mine și datorită prietenilor comuni pe care îi avem. Pentru că au fost și în viața mea momente când îmi doream să fiu scriitoare, am fost mereu impresionată de oamenii care scriu la o vârstă foarte fragedă. ”Un roman scris la vârsta de 15 ani”. Cred că sintagma respectivă descrie cel mai bine romanul și ce reprezintă acesta. Cred că roman e un cuvânt prea mare și complex pentru această scriere: e mai mult un monolog, ceva între roman și nuvelă, un singur fir narativ, un număr redus de personaje, o poveste de dragoste imposibilă.  Cartea spunea povestea a 2 copii, da, da, anume 2 copii, naivi, care se avântă încă de la o vârstă fragedă în mrejele iubirii. Elena este o tânără copilă, absolventă a treptei liceale, inocentă, care pășește încet dar sigur prin viață, mereu singură cu sine, meditativă, cu o lume interioară aparte. Radu este un tânăr de 23 de ani, trecut puțin prin viață, urât, cu vicii, dar pe care încearcă să le astupe și să le ascundă după o mască. Cei 2 se întâlnesc într-un club, el o face pe curtenitorul și încearcă să o păzească de primejdii, iar ea încearcă să se distanțeze de el. Între cei doi se înfiripează o idilă, una copilărească, meditativă, în care cei 2 nu discută decât despre dragoste și se avântă în mrejele ei fără a fi siguri de ceea ce simt și cu un trecut dubios ascuns în spate. Nu o să vă povestesc ce a fost mai departe pentru că o să stric suspansul.Cartea Singură cu mine este un monolog. Nu de multe ori am întâlnit cugetări și meditații asupra vieții și asupra evenimentelor întâmplate, și mai ales, asupra iubirii. Am citit această carte în mai puțin de 2 ore într-o dimineață friguroasă de octombrie. Aveam așteptări mai mari. Speram ca pentru a susține suspansul și pentru o diversificare, autoarea va întreprinde ceva imprevizibil la final. Știam, cred că, încă de la mijlocul romanului care o să fie finalitatea acestuia: ea o să se întoarcă la el, iar el nu o să schimbe nimic din ceea ce i-a despărțit inițial. Dacă nici dragostea nu l-a putut pune pe picioare pe el, atunci ce putea să o facă? Mi-a plăcut enorm ultimul capitol. M-am regăsit în cele scrise acolo, și deși nu mi-am trăit încă dragostea, am rămas adânc impresionată de ce am citit la final ” Anume când scriu aceste rânduri, mă întreb: oare ce-a fost cu mine? Ce s-a întâmplat? Și tot eu îmi răspund... Era o lume sumbră, dictatorială. Dar m-am supus. Trăiam într-o împărăție a poveștilor. Eu le plăsmuiam și tot eu credeam în ele... Astfel, am greșit drumul. Eram convinsă că el e drumul meu... Atât de mult mă înspăimânta gândul că mă va părăsi, încât am preferat să-l părăsesc mai bine eu pe dânsul... Și totuși! Ce dragoste bizară într-o lume și mai bizară! Mai bine singură cu mine, decât singură cu cineva...” 

Generat în 0.287 secunde. Thumbnail Screenshots by Thumbshots