 |
|
Comenteaza
Demitizarea neconstituţionalităţii vectorului euroasiatic
Unii istorici opinează că eşecul lui Bonaparte de a cuceri Imperiul Rusiei şi de a menţine sub stăpânire Spania este cauzat nu atât de insuccesele militare (acestea fiind mai degrabă nişte consecinţe inevitabile), cât de decalajul dintre principiile Revoluţiei Franceze perpetuate şi promovate de către Napoleon şi nivelul net inferior al dezvoltării societăţilor feudale spaniolă şi ţaristă. Cu alte cuvinte, monarhul francez nu a fost înţeles de cele două comunităţi, aparent diametral opuse, dar foarte similare, nereuşind să le convingă de beneficiile instituirii egalităţii în faţa legii, de necesitatea desfiinţării privilegiilor nobiliare, de avantajul libertăţilor economice, de utilitatea valorificării dreptului la proprietate, precum şi de importanţa exercitării suveranităţii poporului.
Această abordare a epocii napoleoniene – considerată drept prima tentativă de unificare a Europei moderne (fie şi sub hegemonia Franţei) – o evoc sub impresiile uneia dintre cele mai reprobabile emisiuni televizate pe care am urmărit-o. În fond, ediţia „Politica” din data de 16 octombrie 2014 reprezintă expresia discrepanţelor dintre două niveluri de asimilare a informaţiei, dar mai ales de percepere a unui model civilizaţional – cel european.
Rezumând, emisiunea s-a dorit a fi un pluton de execuţie, în care moderatorii i-au înlocuit pe călăi, iar cei supuşi oprobriului înscenat erau condamnaţi fără drept de apel (nu a fost prezent nici măcar un judecător constituţional, deşi numele unora a fost rostit în mod repetat). S-au utilizat toate armele propagandistice din dotare, fără a se emite măcar o judecată de valoare. Să-mi fie iertată aprecierea mai puţin eufemistică, dar aveam senzaţia că prezentatorilor li s-a dat comanda „FAS”, iar din „câini de pază ai societăţii” s-au transformat în „dulăi de companie” ai unor indivizi obscuri, cu aspiraţii de moguli de presă.
În continuare, voi încerca o demitizare a insinuărilor formulate cu privire la cea mai recentă hotărâre a Curţii Constituţionale din Republica Moldova:
1) Curtea subminează supremaţia Constituţiei
Deşi această acuzaţie nu este recentă, anumite grupuri reuşesc să o tot reactualizeze, conferindu-i conotaţia de „sabie a lui Damocles” la adresa Curţii Constituţionale. Deloc relevante par a fi motivele şi argumentele, întrucât ceea ce primează este discursul incisiv, abundenţa speculaţiilor, trivialităţile de mahala şi identificarea „inamicului”.
Paradoxal, unicului organ abilitat cu interpretarea legii supreme (conform articolului 135, al. (1), lit. b) din Constituţie) i se reproşează că îşi exercită competenţele, că nu este o instituţie amorfă, ci una pe deplin funcţională, capabilă să ofere soluţii variilor probleme cu care se confruntă societatea. Altfel spus, Curtea Constituţională este blamată pentru că îşi îndeplineşte misiunea de a garanta supremaţia Constituţiei (art. 134, al. 3).
Bineînţeles că există suficienţi actori politici interesaţi în compromiterea Curţii Constituţionale (şi mai ales a actualei componenţe, de altfel incomode), prin lansarea unor asemenea insinuări. Or, prin recunoaşterea Declaraţiei de Independenţă ca făcând parte din blocul de constituţionalitate, adică prin atribuirea unei valori juridice practice, nu doar declarative acesteia, Curtea nu a făcut decât să constate un fapt cât se poate de evident: statul Republica Moldova nu există din 29 iulie 1994, ci din 27 august 1991, iar actul fondator nu este Constituţia, care, de altfel, în Preambulul său (ce-i conferă legitimitate şi continuitate) este menţionat expres că derivă din „aspiraţiile seculare ale poporului de a trăi într-o ţară suverană, exprimate prin proclamarea independenţei Republicii Moldova”.
2) „Clauza de eternitate” a Declaraţiei de Independenţă – desconsiderare a suveranităţii
Acest aspect a fost tratat superficial şi tendenţios fie din necunoaştere, fie din rea-voinţă. Nu poţi să pretinzi că nu ai înţeles ceva dacă nici măcar nu ai ştiut despre asta.
Am asistat cu stupoare la încercările precare ale celor prezenţi la emisiune de a explica sintagma „clauză de eternitate” ca fiind o batjocură a onoratei Curţi Constituţionale la adresa cetăţenilor, întrucât plasarea acesteia între ghilimele i-ar atribui un sens metaforic şi ambiguu. Abordarea respectivă este inadecvată şi demonstrează o lipsă crasă de cunoştinţe în domeniu sau o distorsionare intenţionată. De altfel, ghilimele de rigoare au fost utilizate pentru a accentua că expresia nu le aparţine judecătorilor constituţionali, ci unuia dintre cei mai renumiţi teoreticieni normativişti – Hans Kelsen, corifeu al constituţionalismului european. Dacă distinşii domni care au îndrugat verzi şi uscate la emisiune vor binevoi să cerceteze echidistant acest subiect, s-ar putea să conştientizeze că o „clauză de eternitate” se aplică prevederilor Constituţiei care nu pot fi modificate sau amendate.
Cât priveşte perenitatea Declaraţiei de Independenţă, aprecierea Curţii este lipsită de echivoc: „Declaraţia de Independenţă beneficiază de statutul de „clauză de eternitate", deoarece defineşte identitatea constituţională a sistemului politic, principiile căreia nu pot fi schimbate fără a distruge această identitate.” Deci dacă poporul suveran va opta pentru schimbarea identităţii constituţionale actuale – prin unirea cu un alt stat sau cooptarea unor subiecţi federativi – atunci va trebui adoptată o nouă Declaraţie de Independenţă. Până atunci, însă, se aplică conceptul de „clauză de eternitate”, întrucât „Declaraţia de Independenţă este un document juridic care nu poate fi supus nici unui fel de modificări şi/sau completări.”
3) Curtea a declarat neconstituţională aderarea la Uniunea Euroasiatică
Întâi de toate, nu te poţi pronunţa cu privire la ceva ce nu există. Actualmente, Uniunea Euroasiatică este doar un proiect în proces de constituire, ca urmare a acordului semnat la 18 noiembrie 2011 de către preşedinţii statelor fondatoare, al cărui obiectiv îl reprezintă crearea acestei structuri până în 2015. Organizaţia instituită (cel puţin pe hârtie) se numeşte Uniunea Vamală Rusia-Belarus-Kazahstan.
Un alt aspect esenţial îl reprezintă faptul că obiectul sesizării la Curtea Constituţională a fost Legea Nr. 112 din 2 iulie 2014 cu privire la ratificarea Acordului de Asociere UE-RM şi nicidecum tratatul de aderare a Republicii Moldova la Uniunea Vamală, care s-ar putea să fie excepţional, dar lipseşte cu desăvârşire.
Intuiesc că anumite pasaje din comunicatul de presă din data de 9 octombrie se vor regăsi în hotărârea ce urmează a fi publicată în Monitorul Oficial (spre dezamăgirea celor care invocau o „eroare redacţională”), însă înfrigurarea cu care subiectul este tratat denotă o tentativă nedisimulată de a schimba accentele, de a distrage opinia publică de la subiectele indezirabile şi deranjante pentru anumiţi concurenţi electorali. Unora le este mai convenabil să atragă terţe părţi în tumultuoasa campanie electorală, decât să se abţină de la asemenea tertipuri şi să aştepte publicarea hotărârii în Monitorul Oficial.
Revenind însă la subiect, e limpede că unii au înţeles doar ceea ce au vrut să înţeleagă, lansând speculaţii tendenţioase şi pretând asupra unor acuzaţii maliţioase. Ad litteram, Curtea nu a făcut decât să reconfirme „orientarea spre spaţiul valoric democratic european” ca fiind „un element definitoriu al identităţii constituţionale a Republicii Moldova.” Dacă altcineva consideră altminteri, este liber să debiteze, cu precizarea că doar Curtea Constituţională poate intrepreta Constituţia şi, implicit, blocul de constituţionalitate, din care face parte şi Declaraţia de Independenţă (conform Hotărârii din 5 decembrie 2013). Ideal pentru unii ar fi fost ca unicul organ de jurisdicţie constituţională din Republica Moldova să-şi eludeze propria jurisprudenţă sau pur şi simplu să nu-şi desfăşoare activitatea în mod independent. Aşa sau altfel, Declaraţia de Independenţă cuprinde aspiraţia legitimă a poporului „de a stabili relaţii politice, economice, culturale şi în alte domenii de interes comun cu ţările europene (...)”, de care nu puteau face abstracţie judecătorii constituţionali.
În principiu, fraza de la care mulţi au jubilat, dar şi mai mulţi s-au ofuscat este următoarea: „Astfel, procesul de integrare europeană a Republicii Moldova nu numai corespunde identităţii constituţionale a Republicii Moldova, ci orice altă orientare contrară este a priori neconstituţională.” Prin urmare, citatul respectiv a fost în mod intenţionat distorsionat, deşi acesta nu cuprinde o referire textuală la Uniunea Europeană sau la cea Euroasiatică. Or, opţiunea europeană nu ţine de o anumită entitate supranaţională, căci geografic şi cultural Republica Moldova face parte din spaţiul valoric european şi nu poate fi disociat de acesta. Dacă în cadrul viitoarei Uniuni Euroasiatice se vor respecta drepturile omului, se va garanta supremaţia legii şi va funcţiona statul de drept, atunci şi aceasta va deveni o opţiune perfect constituţională. Analogic, dacă în Uniunea Europeană principiile democraţiei vor fi anulate prin instaurarea dictaturii sau a tiraniei, atunci această opţiune ar deveni una neconstituţională.
Până la proba contrarie, aştept publicarea în Monitorul Oficial a încă unei hotărâri istorice a Curţii Constituţionale.
Check in la CEC
Vineri, 10 octombrie, Comisia Electorală
Centrală (CEC) a înregistrat primii 15 concurenţi
electorali la alegerile parlamentare ordinare din 30 noiembrie. Procedura a
durat mai bine de două ore, deşi a fost o simplă formalitate, întrucât dosarele
corifeilor politicii moldoveneşti au fost tratate cu crasă superficialitate.
Mai exact, CEC nu s-a sinchisit să verifice dacă
partidele şi-au înregistrat simbolurile electorale în conformitate cu
legislaţia în vigoare. Printr-o inepţie condamnabilă şi o inerţie
inexplicabilă, instituţia publică responsabilă de organizarea şi desfăşurarea
alegerilor, adoptând hotărârile de înregistrare a concurenţilor electorali, s-a
bazat doar pe Legea Nr. 718-XII din 17.09.1991 privind partidele şi alteorganizaţii social-politice, care la articolul 17 stipulează că: „Partidele şi alte organizaţii social-politice
pot avea în calitate de simboluri
embleme, drapele, fanioane, care de asemenea se vor înregistra oficial, în modul stabilit, pentru
înregistrarea statutului (...)”. Astfel, au fost eludate prevederile
Legii Nr. 86 din 28.07.2011 cu privire la simbolurile publice, care la
articolul 6, alin. (8) statuează expres că: „Simbolurile
corporative, exceptînd cele menţionate la alin. (2) şi (5), se recunosc oficial în calitate de
simboluri publice şi se înregistrează în Armorialul General al Republicii
Moldova în baza cererilor persoanelor juridice respective şi a deciziei
Comisiei Naţionale de Heraldică”. Or,
emblemele formaţiunilor politice, fiind simboluri corporative (adică ale
persoanelor juridice, cum sunt partidele – art. 15, lit. e) din Legea Nr.
718-XII din 17.09.1991) trebuiau să fie mai întâi înscrise
în Armorealul General, în baza deciziilor respective ale Comisiei Naţionale de
Heraldică (CNH), pentru ca ulterior să poată fi înregistrate
de CEC ca simboluri electorale. Din păcate, procesul electoral a demarat într-o
manieră dezolantă şi, totodată, pregnantă nivelului aleatoriu de aplicabilitate
a legislaţiei.
Pe de o parte, niciuna dintre instituţiile
statului nu s-a autosesizat în această privinţă, iar pe de altă parte, niciun
partid din Republica Moldova nu s-a grăbit să-şi înregistreze simbolul, deşi
conform art. 14, alin. (4) din Legea Nr. 86 din 28.07.2011: „Beneficiază de
protecţie juridică numai simbolurile publice înregistrate în Armorialul General
al Republicii Moldova”.
Indubitabil, anumite formaţiuni politice
au ignorat în mod conştient legea subsecventă, având temeri rezonabile că CNH ar putea respinge înregistrarea simbolisticii
lor. Bunăoară, Partidul Comuniştilor riscă să nu-şi mai poată utiliza emblema
actuală, întrucât aceasta nu corespunde nici măcar descrierii din propriul lor statut:
„Emblema
partidului este Secera, Ciocanul şi o Carte deschisă”. Or, legenda respectivă denotă diletantism, căci nu
precizează ordinea, poziţia şi dimensiunile celor trei elemente şi nici nu
specifică faptul că secera şi ciocanul sunt încrucişate, aşa cum au fost şi vor
fi redate inclusiv pe buletinele de vot. Dacă ar fi să se respecte rigorile ştiinţifice,
atunci conform descrierii actuale secera trebuia reprezentată în dreapta
heraldică, ciocanul – în stânga heraldică, iar cartea urma să aibă aceeaşi
dimesiune ca celelalte două elemente. De altfel, punctul 2) din HotărâreaComisiei Electorale Centrale Nr. 2746 nu face decât să perpetueze această
absurditate şi ilegalitate: „Se
înregistrează simbolul electoral pentru imprimare în buletinul de vot la
alegerile parlamentare din 30 noiembrie 2014 reprezentat printr-o seceră, un
ciocan şi o carte deschisă, care semnifică uniunea clasei muncitoare
(ciocanul), a ţărănimii (secera) şi intelectualităţii (cartea deschisă).”
Un alt aspect care surprinde
şi provoacă angoase sunt listele ruşinos de incomplete ale unor pretendenţi la
fotoliile parlamentare. Astfel, Partidul Democraţia Acasă a prezentat o listă
de doar 56 de candidaţi, PPCD – 84, Partidul Comunist Reformator – 60, iar
Blocul electoral „Alegerea Moldovei – Uniunea Vamală” – 65 de persoane. Să
admitem, la modul teoretic, că unul dintre concurenţii electorali
obţine 100% din voturile exprimate. Şi atunci prin ce modalitate legală acesta
ar putea suplini numărul candidaţilor, astfel încât articolul 60, aliniatul (2)
din Constituţie, care prevede că „Parlamentul
este compus din 101 deputaţi”, să fie respectat? Dacă o formaţiune politică
nu poate prezenta o listă completă, care este raţiunea înregistrării sale şi
garanţia că este sustenabilă pentru alegerile parlamentare?
Evit să mă refer la cei tocmai
171 de candidaţi (!) care figurează în Registrul Criminalistic şi Criminologic,
pentru că mi-e dificil să admit că în Parlament ar putea accede persoane cu
antecedente penale. Acest fapt denotă gravele probleme de integritate şi de
responsabilitate cu care se confruntă partidele noastre politice. Dar având în
vedere cu câtă uşurinţă s-au înregistrat la CEC, ce-i mai desparte de un Check in la Parlament?
Alegerea Referendumului
Pe 30 noiembrie vor avea loc alegerile parlamentare ordinare.
Tot pe 30 noiembrie, parlamentarii noştri neordinari vor să organizeze un referendum.
În principiu, ideea este una de apreciat, dar materializarea acesteia în condiţiile actuale denotă interese mercantile şi oculte.
Câteva argumente:
1) Referendumul, în sine, ca o modalitate de exprimare a voinţei şi a suveranităţii poporului, este destul de impropriu Republicii Moldova. În condiţiile în care avem o Constituţie ce nu a fost supusă referendumului, dar şi o lipsă totală de înţelegere a acestui exerciţiu democratic, a încerca să modifici Constituţia prin referendum este similar cu a-ţi întreba rudele dacă sunt de acord să-ţi schimbi numele. Ceea ce pare a fi corect, dar nu şi necesar.
Totodată, referendumul naţional nu a fost niciodată utilizat chiar şi în unele state cu democraţie consacrată (SUA, Olanda, Japonia), fiind, în schimb, aplicat pe larg în statul confederativ Elveţia.
2) La Secţiunea I, punctul 3.1, lit. c) din Codul Bunelor Practici pentru organizarea Referendumurilor, adoptat de Comisia de la Veneţia la 16-17 martie 2007, se precizează că:
"Întrebarea supusă votului trebuie să fie clară; aceasta nu trebuie să fie înșelătoare; nu trebuie să sugereze un răspuns; alegătorii trebuie să fie informaţi cu privire la efectele referendumului (...)".
La Secţiunea III, punctul 42 din Memorandumul Explicativ al Codului sus-menţionat se stipulează următoarele:
"Două excepţii sunt prevăzute pentru:
- în cazul în care Constituţia prevede posibilitatea organizării unui referendum pentru revizuirea totală a textului (în practică, a Constituţiei însăşi), dar nu şi pentru o revizuire parţială; o revizuire parţială a textului nu trebuie să fie în mod obligatoriu supusă unui vot popular (...)".
În consecinţă, considerăm că modificarea legii supreme prin iniţierea unui referendum trebuie să respecte recomandările Comisiei de la Veneţia şi să nu se limiteze doar la procedura de alegere a şefului statului.
3) Nu există nicio certitudine că după un eventual rezultat pozitiv la referendumul preconizat, blocajele instituţionale vor dispărea. În condiţiile în care preşedintele va fi ales direct de către popor, dar va deţine aceleaşi atribuţii specifice republicii parlamentare, putem asista la justa revendicare a unor competenţe mai largi din partea prezidenţiabililor. Căci dacă Parlamentul va trebui să împartă cu şeful statului suveranitatea conferită de către popor, atunci şi competenţele vor trebui împărţite.
4) Conform articolului 143, aliniatul 1) din Constituţia Republicii Moldova:
Parlamentul este în drept să adopte o lege cu privire la modificarea Constituţiei după cel puţin 6 luni de la data prezentării iniţiativei corespunzătoare. Legea se adoptă cu votul a două treimi din deputaţi.
Respectiv, "argumentul" invocat de către autorii iniţiativei, precum că procedura actuală de alegere a preşedintelui ţării este una sinuoasă, rigidă, creatoare de blocaje instituţionale (este necesar votul a 3/5 din numărul deputaţilor aleşi, adică 61 de voturi), nu rezistă criticii, întrucât legea de modificare a Constituţiei trebuie să fie adoptată cu votul a 2/3 dintre deputaţi (adică 67 de voturi). Deci dacă nu există consens pentru alegerea unui preşedinte, va exista oare pentru modificarea procedurii de alegere a acestui? Mă îndoiesc.
5) O modificare substanţială a Constituţiei este imperioasă, spre deosebire de desfăşurarea unui referendum populist, care se vrea a fi o simplă bifare a unei promisiuni electorale deşarte. Bunăoară, de ce nu s-ar organiza un referendum republican pe chestiuni care pot fi modificate doar prin referendum (art. 142, al. 1) din Constituţie), în speţă - problema neutralităţii permanente?
Aşadar, prieteni, anul acesta vom avea de ales nu doar nişte deputaţi, ci şi un Referendum impropriu, inconsistent şi inutil.
P.S. Recomand următoarele articole la acelaşi subiect:
Anulăm alegerile? Mergem la referendum? (Constantin Tănase, Timpul)
Cum îl alegem pe Preşedinte-Vodă? (Mihai Ţurcanu, Evenimentul Zilei)
Marş afară!
Mâine, 14 septembrie, la orele 14:00, se va da startul unui nou marş al unioniştilor.
La drept vorbind, aveam dubii referitor la utilitatea încă a unei manifestaţii publice în plină campanie electorală (neoficială).
Având în vedere că acest gen de demonstraţii sunt destinate sensibilizării unor categorii de oameni cu studii superioare, cu un IQ mult mai ridicat decât genunchiul broaştei, care ştiu să facă diferenţa dintre un miting cu iz electoral şi unul cu mesaj apolitic, care o fi rostul încă a unui marş prin centrul Chişinăului?
Răspuns: de a spune încă o dată MARŞ AFARĂ DIN ŢARĂ tuturor lepădăturilor şi parveniţilor, care nu fac decât să fure, să se căpătuiască şi odată la 4 ani să încerce să ne fraierească.
Da, voi, politrucilor, nu sunteţi decât nişte javre ordinare, hiene care vă hrăniţi pe spatele oamenilor de bună credinţă, paraziţi de care nici măcar "otrava, otrăjioara" de la Piaţa Centrală nu ne poate scăpa; care le daţi ruşilor bănci şi aeroporturi, care majoraţi pensiile şi salariile odată în paşte, din contul inflaţiei şi a jocului de-a schimbul valutar; care vă bălăciţi în piscine şi vă plimbaţi cu maşini scumpe, din banii noştri; care jucaţi teatru la televizor şi vă doare în c*r de popor etc., etc., etc. Într-o perioadă în care fiecare îşi măsoară raitingul (a se citi: scula) electoral(ă), unul aducându-l pe Kirkorov, altul pe Gazmanov, al treilea pe Goran Bregovic, iar un al patrulea pe Rotaru, prefer să mărşăluiesc, ca să le zic MARŞ AFARĂ! Nu de alta, dar n-am nevoie de concertele lor şi de senzaţia pe care vor să ne-o inoculeze, precum că am trăi cu toţii într-un festin perpetuu, într-o veselie nemaipomenită. De aceea, dacă sunteţi dezamăgiţi, vă invit să veniţi la marşul de duminică. Vom porni de la Universitatea Pedagogică "Ion Creangă".
Da, voi, politrucilor, nu sunteţi decât nişte javre ordinare, hiene care vă hrăniţi pe spatele oamenilor de bună credinţă, paraziţi de care nici măcar "otrava, otrăjioara" de la Piaţa Centrală nu ne poate scăpa; care le daţi ruşilor bănci şi aeroporturi, care majoraţi pensiile şi salariile odată în paşte, din contul inflaţiei şi a jocului de-a schimbul valutar; care vă bălăciţi în piscine şi vă plimbaţi cu maşini scumpe, din banii noştri; care jucaţi teatru la televizor şi vă doare în c*r de popor etc., etc., etc. Într-o perioadă în care fiecare îşi măsoară raitingul (a se citi: scula) electoral(ă), unul aducându-l pe Kirkorov, altul pe Gazmanov, al treilea pe Goran Bregovic, iar un al patrulea pe Rotaru, prefer să mărşăluiesc, ca să le zic MARŞ AFARĂ! Nu de alta, dar n-am nevoie de concertele lor şi de senzaţia pe care vor să ne-o inoculeze, precum că am trăi cu toţii într-un festin perpetuu, într-o veselie nemaipomenită. De aceea, dacă sunteţi dezamăgiţi, vă invit să veniţi la marşul de duminică. Vom porni de la Universitatea Pedagogică "Ion Creangă".
"Limba luxemburgheză" a Annei Brasseur şi "limba noastră"
Patria mea este limba română (Nichita Stănescu)
"După ce a vizitat Anglia, un funcţionar al oraşului-stat german Osnanbrück a scris, în secolul XVIII, lucrarea Istoria Osnabrück-ului..." - cu aproximativ aceste cuvinte îşi începea discursul unul dintre cei mai buni profesori pe care i-am avut la facultate.
Autorul Istoriei Osnabrück-ului este Justus Möser, un filosof conservator german, care a efectuat o singură vizită în viaţa sa, de doar câteva luni, în afara localităţii de baştină. La revenirea în patrie, pentru a justifica decalajul dintre dezvoltarea fructuoasă a Angliei (datorată Revoluţiei Industriale) şi stagnarea economică a Osnabrück-ului, acesta a elogiat solul fertil al micului stat german, criticându-i pe englezi pentru faptul că nu erau decât nişte "sclavi ai libertăţii". Mai exact, Möser a pus bazele determinismului geografic în istoriografia modernă, încercând să justifice lipsa de spirit atreprenorial a compatrioţilor săi prin faptul că negoţul îi determină pe oameni să procure bunurile de care nu au nevoie, astfel fiind neglijate responsabilităţile faţă de familie şi faţă de stat. În schimb, solul Osnabrück-ului le asigura locuitorilor săi tot necesarul pentru existenţă şi, astfel, aceştia erau prezentaţi de pe poziţii de superioritate în comparaţie cu "răzvrătiţii" şi "excentricii" englezi.
Cu certitudine, argumentelor evocate de către filosoful german par neverosimile chiar şi pentru secolul XVIII, darămite pentru contemporaneitate. Însă nu trebuie eludat următorul aspect: multitudinea de state germane (la un moment dat erau atâtea câte zile sunt în an) a accentuat tendinţele de exacerbare a specificului local.
Cu scuzele de rigoare pentru divagaţia de mai sus, ţin să precizez că Luxemburgul are cam aceleaşi dimensiuni ca şi fostul oraşul-stat Osnabrück. Nu ştiu dacă are sau nu acelaşi sol, dar cu siguranţă există aceeaşi predilecţie pentru hiperbolizarea trăsăturilor locale. În această ordine de idei se înscrie şi afirmaţia provocatoare a doamnei Anna Brasseur, prin care a încercat să identifice similitudini dintre două state mici, atât ca pondere europeană, cât şi ca dimensiuni teritoriale (Luxemburgul şi Republica Moldova).
Într-adevăr, poţi scoate omul din sat, dar nu şi satul din om. Probabil din această cauză doamna Brausseur nu a fost în stare să-şi disimuleze nepriceperea şi cunoştinţele precare în materie de filologie. De altfel, conform CV-ului, dumneaei este de profesie psiholog şi, din câte se pare, nu a excelat nici în acest domeniu, altmiteri era să evite o situaţie conflictuală, precum cea din Parlamentul Republicii Moldova. Lansarea apelului la unitate, după ce spiritele fuseseră deja aţâţate, a lăsat impresia unui gest infantil şi steril ca finalitate.
Nu vreau să insist prea mult asupra unui subiect controversat, dar mai ales asupra unor subiecţi pentru care orice argument ştiinţific este deficitar în raport cu incultura şi necunoaşterea de care dau dovadă. E ca şi cum ai încerca să aplici o frecţie la piciorul de lemn al moldovenismului primitiv (şi mai nou - europenist).
O să fac doar câteva precizări:
1) În nomenclatorul lingvistic al Uniunii Europene nu figurează "limba luxemburgheză".
2) "Luxemburgheza" a fost declarată limbă oficială a statului omonim abia în 1984, ca urmare a unui curent politic de revitalizare şi de accentuare a specificului local.
3) Pe lângă "luxemburgheză", în Marele Ducat al Luxemburgului mai există 2 limbi oficiale: germana şi franceza. Prin urmare, afirmaţia doamnei Brausseur nu este decât o încercare nefericită şi hazardată de a identifica similitudini (de altfel, inexistente) între ţara sa de origine şi Republica Moldova.
4) Mi-aş fi dorit ca oficialul european să se fi concentrat strict pe aspecte ce ţin de competenţele sale profesionale. De altfel, aş prefera să avem un PIB similar cu al Luxemburgului, decât o situaţie lingvistică "similară".
5) Despre durerea de limbă pe care o manifestă unii, mă abţin să comentez.
Chirtoacă - filat de poliţie
Referitor la incidentul din data de 2 iulie dintre primarul capitalei şi poliţie am formulat câteva întrebări, nu fără a preciza contextul situaţiei.
Context:
Conform versiunii oficiale, la data de 02.07.2014, la ora 21:58, un bărbat a telefonat la numărul 902 şi a sesizat poliţia că "pe strada Meşterul Manole se deplasează un automobil de model Toyota Camry de culoare neagră în care se află un şofer în stare de ebrietate la volan".
În înregistrarea video plasată pe site-ul Protv.md, ora apelului pare să fie 21:08, şi nu 21:58.
Conform versiunii primarului, care nu a fost infirmată de către poliţie, acesta s-a deplasat dinspre localitatea Coloniţa spre sediul Primăriei Municipiului Chişinău, iar automobilul pe care îl conducea a fost stopat la intersecţia străzii G. Bănulescu-Bodoni cu bulevardul Ştefan cel Mare şi Sfânt.
În aceeaşi "Precizare" a Inspectoratului General de Poliţie (în continuare - IGP) se menţionează că "la ora 22:18, cetăţeanul Dorin Chirtoacă a fost supus testării alcoscopice".
Întrebarea 1: Dacă apelul telefonic a fost înregistrat la ora 21:58, iar primarul a fost supus testării alcoscopice la 22:18, cum se explică faptul că în doar 20 de minute automobilul condus de Chirtoacă a parcurs traseul de la str. Meşterul Manole (A) până la intersecţia Bodoni - Ştefan cel Mare (B) şi tot în aceste 20 de minute la faţa locului a reuşit să se deplaseze un alt echipaj de patrulare, dotat cu alcooltester? În plus, se cunoaşte că echipajele poliţiei activează pe sectoare şi doar în cazuri extreme acestea îşi părăsesc itinerariul de patrulare. Respectiv, echipajul de la Ciocana nu are cum să fi ajuns (în 20 de minute) în sectorul Buiucani al capitalei. Întrebarea 2: Dacă Dorin Chirtoacă a încălcat regulile de circulaţie (chipurile s-ar fi deplasat cu viteză excesivă), după cum insinuează cetăţeanul "responsabil", de ce poliţia nu prezintă înregistrările efectuate de camerele video (vezi aici harta amplasării acestora), care sunt cca 5 la număr pe traseul parcurs de automobilul la volanul căruia se afla primarul? Context: Serghei Diaconu, viceministrul Afacerilor Interne, i-a replicat pe facebook primarului general al capitalei următoarele:
Ignorând aspectele politice de care este doldora declaraţia viceministrului, considerăm relevantă următoarea frază: "Având în vedere că domul Chirtoacă a recunoscut că a consumat băuturi alcoolice înainte de a urca la volan - considerăm că sesizarea a fost una întemeiată". În conformitate cu punctele 3 şi 4 din "Regulamentul privind modul de testare alcoolscopică şi examinare medicală pentru stabilirea stării de ebrietate şi naturii ei": "3. Se stabilesc, pentru conducătorii de vehicule, următorele concentraţii maxime admisibile de alcool: a) în sânge - 0,3 g/l; b) în aerul expirat - 0,15 mg/l. 4. Se atestă ca stare de ebrietate alcoolică: a) cu grad minim - în caz de stabilire a concentraţiei de alcool de la 0,3 g/l până la 1,0 g/l în gânde şi de la 0,15 mg/l până la 0,5 mg/l în aerul expirat; b) cu grad avansat - în caz de depăşire a concentraţiei de alcool de 1,0 g/l în sâge şi de 0,5 mg/l în aerul expirat". Întrebarea 3:
Dacă rezultatul testării a fost de "0,00 mg/l de alcool în aer respirat", atât conform datelor furnizate de poliţie, cât şi conform testării repetate la Dispensarul Republican de Narcologie, de ce Serghei Diaconu continuă să considere sesizarea cetăţeanului ca fiind "întemeiată"? Întrebarea 4: Dacă aşa-zişii cetăţeni responsabili, care au anunţat poliţia, spun că observaseră cum primarul a consumat bere în PMAN, de ce nu au sesizat atunci IGP-ul, când acesta se deplasa spre Coloniţa? Oare pentru că nu erau pregătiţi să-l fileze (în sensul de a-l urmări discret)? Întrebarea 5: De ce poliţia nu a intervenit atunci când Dorin Chirtoacă a fost ameninţat şi înjurat de către nişte cetăţeni agresivi? În concluzie, incidentul dintre primarul municipiului Chişinău şi poliţie demonstrează încă o dată că în Republica Moldova poţi să fii filat (mai ales dacă eşti indezirabil personajului cu nume omonim) atât de către indivizi obscuri, cât şi de echipajele cu dungi "verzi" ale poliţiei:
Cred că Dorin Chirtoacă ar trebui să se bucure că nu a fost "trăsnit cu capul de asfalt".
Întrebarea 1: Dacă apelul telefonic a fost înregistrat la ora 21:58, iar primarul a fost supus testării alcoscopice la 22:18, cum se explică faptul că în doar 20 de minute automobilul condus de Chirtoacă a parcurs traseul de la str. Meşterul Manole (A) până la intersecţia Bodoni - Ştefan cel Mare (B) şi tot în aceste 20 de minute la faţa locului a reuşit să se deplaseze un alt echipaj de patrulare, dotat cu alcooltester? În plus, se cunoaşte că echipajele poliţiei activează pe sectoare şi doar în cazuri extreme acestea îşi părăsesc itinerariul de patrulare. Respectiv, echipajul de la Ciocana nu are cum să fi ajuns (în 20 de minute) în sectorul Buiucani al capitalei. Întrebarea 2: Dacă Dorin Chirtoacă a încălcat regulile de circulaţie (chipurile s-ar fi deplasat cu viteză excesivă), după cum insinuează cetăţeanul "responsabil", de ce poliţia nu prezintă înregistrările efectuate de camerele video (vezi aici harta amplasării acestora), care sunt cca 5 la număr pe traseul parcurs de automobilul la volanul căruia se afla primarul? Context: Serghei Diaconu, viceministrul Afacerilor Interne, i-a replicat pe facebook primarului general al capitalei următoarele:
Ignorând aspectele politice de care este doldora declaraţia viceministrului, considerăm relevantă următoarea frază: "Având în vedere că domul Chirtoacă a recunoscut că a consumat băuturi alcoolice înainte de a urca la volan - considerăm că sesizarea a fost una întemeiată". În conformitate cu punctele 3 şi 4 din "Regulamentul privind modul de testare alcoolscopică şi examinare medicală pentru stabilirea stării de ebrietate şi naturii ei": "3. Se stabilesc, pentru conducătorii de vehicule, următorele concentraţii maxime admisibile de alcool: a) în sânge - 0,3 g/l; b) în aerul expirat - 0,15 mg/l. 4. Se atestă ca stare de ebrietate alcoolică: a) cu grad minim - în caz de stabilire a concentraţiei de alcool de la 0,3 g/l până la 1,0 g/l în gânde şi de la 0,15 mg/l până la 0,5 mg/l în aerul expirat; b) cu grad avansat - în caz de depăşire a concentraţiei de alcool de 1,0 g/l în sâge şi de 0,5 mg/l în aerul expirat". Întrebarea 3:
Dacă rezultatul testării a fost de "0,00 mg/l de alcool în aer respirat", atât conform datelor furnizate de poliţie, cât şi conform testării repetate la Dispensarul Republican de Narcologie, de ce Serghei Diaconu continuă să considere sesizarea cetăţeanului ca fiind "întemeiată"? Întrebarea 4: Dacă aşa-zişii cetăţeni responsabili, care au anunţat poliţia, spun că observaseră cum primarul a consumat bere în PMAN, de ce nu au sesizat atunci IGP-ul, când acesta se deplasa spre Coloniţa? Oare pentru că nu erau pregătiţi să-l fileze (în sensul de a-l urmări discret)? Întrebarea 5: De ce poliţia nu a intervenit atunci când Dorin Chirtoacă a fost ameninţat şi înjurat de către nişte cetăţeni agresivi? În concluzie, incidentul dintre primarul municipiului Chişinău şi poliţie demonstrează încă o dată că în Republica Moldova poţi să fii filat (mai ales dacă eşti indezirabil personajului cu nume omonim) atât de către indivizi obscuri, cât şi de echipajele cu dungi "verzi" ale poliţiei:
Cred că Dorin Chirtoacă ar trebui să se bucure că nu a fost "trăsnit cu capul de asfalt".
7 ani de mandat şi "7 ani de acasă"
Nu sunt originar din Chişinău.
Nu sunt şi nu am fost membru PL.
Nu activez în cadrul administraţiei publice locale.
Dar locuiesc în municipiul Chişinău din 1999.
Am făcut şcoală în capitală, trăind în suburbie.
Am absolvit o universitate din Chişinău, locuind mai mult la cămin.
***
Ţin minte că preţul biletului la troleibuz a fost de 50 de bani, apoi 75, apoi 1 leu, pentru ca acum să coste 2 lei. Dar transportului public venea o dată la 40 de minute, iar graficul de circulaţie depindea de dispoziţia şoferului.
***
N-am să uit că apa era destul de ieftină, dar mai des, pur şi simplu, nu era. Sau apărea doar pentru câteva ore, având o culoare de rugină şi un miros specific de bâhlitură.
***
În prezent, în Chişinău îşi au sediile tot mai multe televiziuni, dar niciuna nu este atât de interesantă precum fusese Catalan Tv. Cunoscătorii ştiu de ce.
***
Înainte, în stare deplorabilă erau mai multe străzi decât acum, dar şi şoferii erau mai puţin pretenţioşi.
***
Până nu demult, evitam să zăbăvesc seara în cartiere precum Poşta Veche. Acum mi-aş dori să locuiesc acolo.
***
O amintire plăcută sunt meciurile de pe Stadionul Republican, la care mă ducea bunelul. Deşi acela nu era teren de fotbal, ci arătură, reuşeam la ultimul autobuz spre casă tocmai pentru că stadionul era amplasat în centru. Am fost cu bunelul şi la meciurile de pe Stadionul Zimbru, dar costul unui taxi până în suburbie e mai scump decât 2 bilete la Moldova-Olanda. De aceea nu ne mai ducem la meciuri.
***
Astăzi se împlinesc 7 ani de mandat ai primarului Dorin Chirtoacă. 7 ani în care m-am simţit ca acasă.
Dacă nu sunteţi de acord sau vă simţiţi însinguraţi, măcar daţi dovadă de "7 ani de acasă". Măcar astăzi, iar de mâine continuaţi să criticaţi.
sursa: www.point.md
sursa: www.nastas.md
sursa: www.timpul.md
sursa: www.point.md
sursa: www.nastas.md
sursa: www.timpul.md
10 întrebări lui "al vostru, Vlad Filat" despre al nostru 7 aprilie
Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei,Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!
(M. Eminescu, Scrisoarea a III-a, mai 1881)
La 27 mai, Curtea Constituţională a propunţat o hotărâre în privinţa sesizării nr. 27/a din 11.04.2014, depusă de către un grup de deputaţi.
La 28 mai, trei dintre trepăduşii lui Filat, cu IQ-uri mai joase de genunchiul broaştei, au publicat unul şi acelaşi text, doar că în trei versiuni. Aceeaşi Mărie, dar cu altă pălărie. Dacă nu aveţi cu ce vă "delecta" sau amuza, le puteţi accesa aici, aici sau/şi aici.
Vă asigur că nu sunt obligat să iau atitudine, să ripostez sau să reacţionez în vreun fel la aberaţiile unora sau altora. Din păcate, însă, nu pot rămâne indiferent la ceea ce se propagă în spaţiul public. Or, se ştie: "ca răul să triumfe este necesar ca oamenii buni să nu facă nimic".
Nu mă deranjează că scribii cu pricina au publicat nişte articole. Îmi repugnă faptul că aceştia se erijează în postura de comentatori politici, de formatori de opinie, deşi nu sunt decât nişte idolatri, indivizi fără coloană vertebrală, adulatori ordinari. Dânşii pozează în rol de moralişti ("să vă fie ruşine"), de justiţiari ("Câtă injustiţie"), dar se dedau unor atacuri direct la persoană ("acest Tănase îşi ştegre [textul pare a fi cules în grabă - n.a.] picioarele de victimele lui 7 aprilie").
Da, aveţi dreptate, nu merită atenţia noastră asemenea indivizi de joasă speţă, care se întrec în denigrarea unei persoane incomode şi a unei instituţii independente, dar nu pot trece cu vederea peste mârlănia, ipocrizia şi prostia pe care aceştia le perorează în spaţiul public.
În definitiv, nu le pot reproşa condeierilor decât că tăinuiesc numele comanditarului şi nu ne previn despre faptul că "revelaţia" lor de "opinii", din aceeaşi zi, la distanţă de a câte o oră, este doar un serviciu prestat contra cost. La urma urmei, prostituţia politică nu va fi niciodată combătută, dar avem dreptul să ştim cine o practică.
Revenind, însă, la fondul problemei, voi încerca să scot la iveală câteva dintre inepţiile propagate intens:
1) "Curtea i-a exonerat de răspundere pe organizatorii crimelor din aprilie 2009".
Această afirmaţie nefondată nu este decât o minciună sfruntată. Fără a avea pretenţii de expert în drept, la o simplă lecturare a Codului Penal (CP), observi următoarele:
a) Prescripţia de la răspunderea penală este de 5 ani doar în cazul infracţiunilor mai puţin grave - art. 60, al. (1) din CP al RM;
b) Infracţiunile mai puţin grave sunt faptele pentru care este prevăzută o pedeapsă maximă cu închisoarea de până la 5 ani inclusiv - art. 16, al. (3) CP al RM;
c) Pentru omorul intenţionat, pedepsa penală este închisoarea de la 10 la 15 ani - art. 145, al. (1), CP al RM, motiv pentru care această infracţiune poate fi calificată doar ca fiind gravă sau deosebit de gravă - art. 16 CP -, nicidecum drept una "mai puţin gravă".
Prin urmare, prescripţia pentru uciderea lui Valeriu Boboc nu a expirat, întrucât comiterea acelui omor intenţionat nu poate fi considerată drept infracţiune mai puţin gravă.
Totodată, conform art. 60, al. (8) din CP al RM:
(8) Prescripţia nu se aplică persoanelor care au săvîrşit infracţiuni contra păcii şi securităţii omenirii, infracţiuni de război, infracţiuni de tortură, tratament inuman sau degradant sau alte infracţiuni prevăzute de tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte, indiferent de data la care au fost săvîrşite.
2) "Adevărul despre 7 aprilie nu va fi cunoscut niciodată".
Este de-a dreptul hilar şi lipsit de bun-simţ să crezi că muşamalizarea acţiunilor din aprilie 2009 poate fi înfăptuită de către organul de jurisdicţie constituţională. Investigarea evenimentelor de atunci ţine de competenţa Poliţiei şi a Procuraturii, şi nu a Curţii Constituţionale. Cele două structuri de forţă au fost direct implicate în escaladarea situaţiei din aprilie 2009 şi sunt unicele responsabile şi capabile să le elucideze.
3) "Prelungirea termenului de prescripţie asigură atragerea la răspundere a vinovaţilor".
Dacă 5 ani de zile niciun factor de decizie nu a mişcare un deget, cât de infantil trebuie să fii ca să crezi că odată cu trecerea timpului făptaşii vor fi prinşi şi pedepsiţi?
Finalmente, în calitate de participant la evenimentele de acum 5 ani şi de co-organizator al primului protest paşnic din data de 6 aprilie 2009
adresez public domnului Vlad Filat următoarele întrebări: La formarea AIE 1, AIE 2, actualei Coaliţiei pro-europene, Filat a insistat şi a obţinut serviciul vamal, fiscul, achiziţiile publice, Franzeluţa, Combinatul de Tutun etc. Câte condiţii a înaintat Filat partenerilor de guvernare, legate de elucidarea evenimentelor din 7 aprilie 2009? Filat a guvernat ţara până în 2013, având controlul total asupra MAI. De ce în acești ani Ministerul de Interne s-a ocupat cu orice, de la “datul cu capul de asfalt ” până la achiziții publice dubioase din bani europeni şi americani, dar nu a investigat abuzurile din 7 aprilie 2009? De ce pe timpul guvernării lui Filat o parte din polițiștii acuzaţi de abuzuri au fost avansaţi în grad, iar alţii – restabiliți în funcţie de miniștrii de interne ai lui Filat? De ce a fost eliberat suspectul de organizarea evenimentelor din 7 aprilie, Eduard Baghirov (absolut întâmplător înainte de plecarea lui Filat la Moscova)? Cum explică Filat faptul că Vitalie Burlacu, alias „VITAS”, care a bătut tineri la 7 aprilie 2009 a ajuns sa fie consilierul fruntaşului PLDM, deputatului în Parlament Veaceslav Ioniță?
(sursa: cugetliber.wordpress.com) 6. De ce adevărul despre asasinarea lui Valeriu Boboc a fost ascuns de MAI şi a ieșit la iveală doar datorită faptului că Președintele interimar la acea perioadă, Mihai Ghimpu, a prezentat imaginile video din PMAN? 7. Unde-i monumentul eroilor din 7 aprilie din faţa Parlamentului, prezentat de Filat în 2010 cu atâta pompă?
(sursa: vox.publika.md) 8. Cum se simţeau victimele evenimentelor din 7 aprilie 2009 când Filat sărbătorea împreună cu Vladimir Voronin (îmbrăcat în sacou verde) la celebrarea a 5 ani de la fondarea PLDM? 9. Câte ședințe a convocat Filat sau preşedintele Timofti pentru a verifica cum merge investigarea evenimentelor din 7 aprilie? (Să ne amintim, bunăoară, de multiplele ședințe şi discursurile înflăcărate ale fostului premier legate de „apărarea de raideri a Băncii de Economii”, care în final pare să fie preluată chiar dânsul)? 10. Cât o să-şi mai bată joc de noi acest individ?
adresez public domnului Vlad Filat următoarele întrebări: La formarea AIE 1, AIE 2, actualei Coaliţiei pro-europene, Filat a insistat şi a obţinut serviciul vamal, fiscul, achiziţiile publice, Franzeluţa, Combinatul de Tutun etc. Câte condiţii a înaintat Filat partenerilor de guvernare, legate de elucidarea evenimentelor din 7 aprilie 2009? Filat a guvernat ţara până în 2013, având controlul total asupra MAI. De ce în acești ani Ministerul de Interne s-a ocupat cu orice, de la “datul cu capul de asfalt ” până la achiziții publice dubioase din bani europeni şi americani, dar nu a investigat abuzurile din 7 aprilie 2009? De ce pe timpul guvernării lui Filat o parte din polițiștii acuzaţi de abuzuri au fost avansaţi în grad, iar alţii – restabiliți în funcţie de miniștrii de interne ai lui Filat? De ce a fost eliberat suspectul de organizarea evenimentelor din 7 aprilie, Eduard Baghirov (absolut întâmplător înainte de plecarea lui Filat la Moscova)? Cum explică Filat faptul că Vitalie Burlacu, alias „VITAS”, care a bătut tineri la 7 aprilie 2009 a ajuns sa fie consilierul fruntaşului PLDM, deputatului în Parlament Veaceslav Ioniță?
(sursa: cugetliber.wordpress.com) 6. De ce adevărul despre asasinarea lui Valeriu Boboc a fost ascuns de MAI şi a ieșit la iveală doar datorită faptului că Președintele interimar la acea perioadă, Mihai Ghimpu, a prezentat imaginile video din PMAN? 7. Unde-i monumentul eroilor din 7 aprilie din faţa Parlamentului, prezentat de Filat în 2010 cu atâta pompă?
(sursa: vox.publika.md) 8. Cum se simţeau victimele evenimentelor din 7 aprilie 2009 când Filat sărbătorea împreună cu Vladimir Voronin (îmbrăcat în sacou verde) la celebrarea a 5 ani de la fondarea PLDM? 9. Câte ședințe a convocat Filat sau preşedintele Timofti pentru a verifica cum merge investigarea evenimentelor din 7 aprilie? (Să ne amintim, bunăoară, de multiplele ședințe şi discursurile înflăcărate ale fostului premier legate de „apărarea de raideri a Băncii de Economii”, care în final pare să fie preluată chiar dânsul)? 10. Cât o să-şi mai bată joc de noi acest individ?
Mai bine "minoritate" decât nimicnicie
Protagonistul articolului precedent "m-a onorat" cu un răspuns, dar acesta e tot atât de inconsistent ("câteva cuvinte", "câteva rânduri") şi de întârziat (au trebuit să treacă 3 zile) ca şi autorul său. Am pus ghilimelele de rigoare expresiei "m-a onorat", pentru că interlocutorul nu-mi poate oferi ceea ce-i lipseşte cu desăvârşire.
Acest "seamăn al meu" (fără de seamăn), considerându-se "ayatolah-ul majorităţii" şi arogându-şi dreptul de a vorbi în numele acesteia, m-a vizat adresându-se tuturor minorităţilor (titlul: "Mesaj adresat minorităţilor"). Să-mi fie iertată modestia, dar umila mea persoană nu reprezintă nici măcar o minoritate, darămite pe toate laolaltă.
Faceţi, vă rog, abstracţie de greşelile ortografice ale interlocutorului meu şi remarcaţi-i maniera perfidă de a mă confunda cu grupul său imaginar de majorete: "(...) nu voi răspunde provocărilor minuscule şi neimportante din partea unor amici, dimpotrivă, chiar îl rog să mai gândească la problema de logică din postarea precedentă (...)". Să nu fi devenit dânsul membru al unui partid minuscul nu l-aş fi crezut în stare de atâta grandomanie. Eh, poţi scoate omul din partid, dar nu şi partidul din om...
imagine realizată de către prietenul Alexandru Arthur Filimon Culmea ipocriziei constă în a-i ruga pe cei pe care îi ofensează, numindu-i extremişti, să-i explice "legătura dintre limba vorbită şi identificarea naţională a unui individ". De fapt, "extremişti" suntem cu toţii, doar pentru că avem opinii diferite de ale sale şi, prin urmare, nu sunt unicul exonerat de a da curs solicitării. Cu toate acestea, nu-i pot lipsi pe cititori de câteva argumente, fără a avea iluzia că acestea vor ajunge, vreodată, la "mintea cea de pe urmă a moldoveanului" nostru: Conform DEX, naţiunea este definită drept o „comunitate stabilă de oameni, istoricește constituită ca stat, apărută pe baza unității de limbă, de teritoriu, de viață economică și de factură psihică, care se manifestă în particularități specifice ale culturii naționale și în conștiința originii și a sorții comune”[1]. Însă, în NODEX, se precizează că naţiunea nu se constituie, neapărat, în cadrul unui stat: „comunitate stabilă de oameni constituită istoricește și apărută pe baza unității de limbă, de teritoriu, de viață economică și de factură psihică, manifestate în particularitățile specifice ale culturii”[2]. În opinia lui Anthony Smith, „naţiunea nu este proprietatea exclusivă a anticilor după cum nu este nici sacrificiul de sine eroic pentru propria patrie. Aceasta este în egală măsură, atât un fenomen al lumii moderne, cât şi al celei antice”[3]. Sociologul Ernest Gellner susţinea că „doi oameni aparţin aceleiaşi naţiuni dacă şi numai dacă împărtăşesc aceeaşi cultură, adică un sistem de idei, de semne, de asociaţii şi moduri de comportare şi comunicare (...), dacă şi numai dacă fiecare recunoaşte că aparţine aceleiaşi naţiuni”[4]. Impactul limbii asupra unei sau altei naţiuni este diferit de la caz la caz. Respectiv, „Franţa era constituită ca naţiune medievală prin 1300, dar schisma între limbile d’oil şi d’oc persistă până la sfârşitul secolului al XIX-lea, când Frederik Mistral încununa un mileniu de creaţie poetică provensală. La 1600 românii erau despărţiţi în trei state, dar limba pe care o vorbesc este excepţional de unitară, fie ea oglindită în textele maramureşene, în tipăriturile lui Coresi sau în scrisorile bistriţene. (...) Întâii noştri scriitori, Grigore Ureche sau Miron Costin, îşi încep orice meditaţie istorică, îndată după descendenţa romană, de la latinitatea şi unitatea limbii”[5]. Marele istoric ieşean (deci un moldovean!), A.D. Xenopol, considera că „ideea naţională a pornit la noi odată cu introducerea limbii române în biserică în cursul veacului al XVII-lea şi obârşia ei stă în cugetarea că suntem un popor de viţă romană”[6]. Etno-psihologul şi filosoful Constantin Rădulescu-Motru afirmase: „Conştiinţa comunităţii de origine, căreia i se mai zice comunitatea de sânge, împreună cu aceea a comunităţii de limbă sau de cultură, fiindcă prin cultivarea limbii se mijloceşte cultura în genere, împreună şi cu conştiinţa comunităţii de destin sau de menire istorică – sunt cele trei aspecte pe care le ia conştiinţa naţională în cursul dezvoltării sale”[7]. Respectabilul academician Ioan Aurel-Pop reiterase faptul că: „Henric al IV-lea de Bourbon (1589-1610) era convins înainte de 1600 că toate provinciile în care se vorbeşte franţuzeşte trebuie să aparţină Franţei, după cum cele de limbă germană trebuie să fie ale germanilor sau cele de limbă spaniolă ale spaniolilor”[8]. Prin urmare, pe la 1600, ca şi la 1400, apartenenţa la un stat naţional se judecă şi în funcţie de limbă. Pavel Kruşevan, funcţionar al administraţiei ţariste din Basarabia: „Moldovenii sau românii constituie cea mai mare parte a populaţiei Basarabiei, aproape ¾ din totalul locuitorilor (...) Ruşii îi numesc pe români moldoveni, după numele uneia dintre ţările româneşti (Русскіе называютъ румыновъ молдаванами, по имени одного изъ румынскихъ княжествъ)”[9]. Asemănător se exprimă şi vice-guvernatorul Basarabiei Filip Viegel: „Eu am avut ocazia să studiez sufletul moldovenilor. Aceşti rumâni sau români, după cum îşi zic ei, se trag din coloniştii romani şi slavo-dacii învinşi de Traian. În limba pe care o vorbesc predomină limba latină”[10]. Chiar şi profesorul Berg, un imperialist şovin recunoştea, în „Descrierea etnografică a moldovenilor”, că: „moldovenii sunt românii care locuiesc în Moldova, Basarabia şi unele părţi din guberniile vecine cu Basarabia – Podolia, Herson şi Ekaterinoslav. Ei înşişi îşi zic moldoveni şi România e numită de ei Moldova. De românii Valahiei sau de vlahi ei se disting prin neînsemnate deosebiri dialectologice”[11]. Consideraţii privind preponderenţa elementului etnic românesc în Basarabia se regăsesc şi în alte scrieri din perioada ţaristă, cum sunt cele ale militarului A.O. Zaşciuk[12], ale scriitorului V.M Garsin, ale publicistului L. Tihomirov, ale generalului Kuropatkin, ale geografului P.P Soraka, ale profesorului N. Laşkov etc.[13]. Aş putea evoca numeroase alte dovezi referitoare la originea românească a moldovenilor dintre Prut şi Nistru, dar „majoritarul” nostru este departe de a le putea asimila. Revenind la aberaţiile acestuia, remarc faptul că respectivul nu face distincţie dintre unionism şi separatism, dintre naţionalism şi extremism, dintre dreapta şi stânga, considerându-le deopotrivă „uniri vamale, statale, asiatice, frăţeşti, istorice”. Ba chiar ai impresia că uneori încearcă să se convingă pe sine însuşi: „asta şi vreau să zic”. Cât priveşte ideea sa de bază, precum că „(...) nu are nimic în comun limba vorbită de o persoană cu identificarea etnică a acestuia”, interlocutorul meu porneşte de la premisa eronată că identitatea etnică este un act de voinţă (adică te poţi naşte de oricare etnie doreşti), iar limba maternă este o oarecare limbă vorbită (pe care o poţi uita). Propun să-l lăsăm în neştire, poate la senectute va avea măcar o revelaţie printre atâtea dezamăgiri. Acestea fiind spuse, cer scuze dacă v-am obosit, dragi cititori, cu această intervenţie faţă de inepţiile „majoritarului” nostru. Vă asigur, şi pe această cale, că prefer să fac parte din „minoritate”, decât din nimicnicie. [1] Dicţionarul explicativ al limbii române, ediţia a II-a, Bucureşti: Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Ed. Univers Enciclopedic, 1998. [2] Noul dicţionar explicativ al limbii române, Bucureşti: Ed. Litera Internaţional, 2002. [3] Smith A. D., Naţionalism şi modernism, Chişinău: Ed. Epigraf, 2002, p. 10. [4] Gellner E., Nations and Nationalism, Ithaca and London, Cornell University Press, 1983, p. 7. [5] Chindriş I., Naţionalismul modern. Eseuri infidele, Cluj-Napoca: Ed. Clusium, 1996, p. 10-11. [6] Xenopol A. D., Naţiunea română, Bucureşti: Ed. Albatros, 1999, p. 205. [7] Rădulescu-Motru C., Etnicul românesc. Naţionalismul, Bucureşti: Ed. Albatros, 1996, p. 21-22. [8] Pop I. A., Geneza medievală a naţiunilor moderne (secolele XIII-XVI), Bucureşti, 1998, p. 102. [9] Kruşevan P. A., Bessarabia, gheograficeskii, istoriceskii, statisticeskii, economiceskii, literaturnii i spravocmîi sbornik. Moscova, Tipografia A.V.Vasilieva, 1903, p. 175. [10] Şarov I., Cuşco A., Identitatea naţională a basarabenilor în istoriografia rusă din secolul XIX, În: Basarabia. Dilemele identităţii, Iaşi: Fundaţia Academică „A. D. Xenopol”, 2001, p. 22. [11] Ibidem, p. 27. [12] Nistor I., Istoria Basarabiei, Ed. Cartea Moldovenească, Chişinău, 1991, pp. 209-210. [13] Constantin I., Basarabia sub ocupaţie sovietică de la Stalin la Gorbaciov, Bucureşti: Ed. „Fiat Lux”, 1994, p.77.
imagine realizată de către prietenul Alexandru Arthur Filimon Culmea ipocriziei constă în a-i ruga pe cei pe care îi ofensează, numindu-i extremişti, să-i explice "legătura dintre limba vorbită şi identificarea naţională a unui individ". De fapt, "extremişti" suntem cu toţii, doar pentru că avem opinii diferite de ale sale şi, prin urmare, nu sunt unicul exonerat de a da curs solicitării. Cu toate acestea, nu-i pot lipsi pe cititori de câteva argumente, fără a avea iluzia că acestea vor ajunge, vreodată, la "mintea cea de pe urmă a moldoveanului" nostru: Conform DEX, naţiunea este definită drept o „comunitate stabilă de oameni, istoricește constituită ca stat, apărută pe baza unității de limbă, de teritoriu, de viață economică și de factură psihică, care se manifestă în particularități specifice ale culturii naționale și în conștiința originii și a sorții comune”[1]. Însă, în NODEX, se precizează că naţiunea nu se constituie, neapărat, în cadrul unui stat: „comunitate stabilă de oameni constituită istoricește și apărută pe baza unității de limbă, de teritoriu, de viață economică și de factură psihică, manifestate în particularitățile specifice ale culturii”[2]. În opinia lui Anthony Smith, „naţiunea nu este proprietatea exclusivă a anticilor după cum nu este nici sacrificiul de sine eroic pentru propria patrie. Aceasta este în egală măsură, atât un fenomen al lumii moderne, cât şi al celei antice”[3]. Sociologul Ernest Gellner susţinea că „doi oameni aparţin aceleiaşi naţiuni dacă şi numai dacă împărtăşesc aceeaşi cultură, adică un sistem de idei, de semne, de asociaţii şi moduri de comportare şi comunicare (...), dacă şi numai dacă fiecare recunoaşte că aparţine aceleiaşi naţiuni”[4]. Impactul limbii asupra unei sau altei naţiuni este diferit de la caz la caz. Respectiv, „Franţa era constituită ca naţiune medievală prin 1300, dar schisma între limbile d’oil şi d’oc persistă până la sfârşitul secolului al XIX-lea, când Frederik Mistral încununa un mileniu de creaţie poetică provensală. La 1600 românii erau despărţiţi în trei state, dar limba pe care o vorbesc este excepţional de unitară, fie ea oglindită în textele maramureşene, în tipăriturile lui Coresi sau în scrisorile bistriţene. (...) Întâii noştri scriitori, Grigore Ureche sau Miron Costin, îşi încep orice meditaţie istorică, îndată după descendenţa romană, de la latinitatea şi unitatea limbii”[5]. Marele istoric ieşean (deci un moldovean!), A.D. Xenopol, considera că „ideea naţională a pornit la noi odată cu introducerea limbii române în biserică în cursul veacului al XVII-lea şi obârşia ei stă în cugetarea că suntem un popor de viţă romană”[6]. Etno-psihologul şi filosoful Constantin Rădulescu-Motru afirmase: „Conştiinţa comunităţii de origine, căreia i se mai zice comunitatea de sânge, împreună cu aceea a comunităţii de limbă sau de cultură, fiindcă prin cultivarea limbii se mijloceşte cultura în genere, împreună şi cu conştiinţa comunităţii de destin sau de menire istorică – sunt cele trei aspecte pe care le ia conştiinţa naţională în cursul dezvoltării sale”[7]. Respectabilul academician Ioan Aurel-Pop reiterase faptul că: „Henric al IV-lea de Bourbon (1589-1610) era convins înainte de 1600 că toate provinciile în care se vorbeşte franţuzeşte trebuie să aparţină Franţei, după cum cele de limbă germană trebuie să fie ale germanilor sau cele de limbă spaniolă ale spaniolilor”[8]. Prin urmare, pe la 1600, ca şi la 1400, apartenenţa la un stat naţional se judecă şi în funcţie de limbă. Pavel Kruşevan, funcţionar al administraţiei ţariste din Basarabia: „Moldovenii sau românii constituie cea mai mare parte a populaţiei Basarabiei, aproape ¾ din totalul locuitorilor (...) Ruşii îi numesc pe români moldoveni, după numele uneia dintre ţările româneşti (Русскіе называютъ румыновъ молдаванами, по имени одного изъ румынскихъ княжествъ)”[9]. Asemănător se exprimă şi vice-guvernatorul Basarabiei Filip Viegel: „Eu am avut ocazia să studiez sufletul moldovenilor. Aceşti rumâni sau români, după cum îşi zic ei, se trag din coloniştii romani şi slavo-dacii învinşi de Traian. În limba pe care o vorbesc predomină limba latină”[10]. Chiar şi profesorul Berg, un imperialist şovin recunoştea, în „Descrierea etnografică a moldovenilor”, că: „moldovenii sunt românii care locuiesc în Moldova, Basarabia şi unele părţi din guberniile vecine cu Basarabia – Podolia, Herson şi Ekaterinoslav. Ei înşişi îşi zic moldoveni şi România e numită de ei Moldova. De românii Valahiei sau de vlahi ei se disting prin neînsemnate deosebiri dialectologice”[11]. Consideraţii privind preponderenţa elementului etnic românesc în Basarabia se regăsesc şi în alte scrieri din perioada ţaristă, cum sunt cele ale militarului A.O. Zaşciuk[12], ale scriitorului V.M Garsin, ale publicistului L. Tihomirov, ale generalului Kuropatkin, ale geografului P.P Soraka, ale profesorului N. Laşkov etc.[13]. Aş putea evoca numeroase alte dovezi referitoare la originea românească a moldovenilor dintre Prut şi Nistru, dar „majoritarul” nostru este departe de a le putea asimila. Revenind la aberaţiile acestuia, remarc faptul că respectivul nu face distincţie dintre unionism şi separatism, dintre naţionalism şi extremism, dintre dreapta şi stânga, considerându-le deopotrivă „uniri vamale, statale, asiatice, frăţeşti, istorice”. Ba chiar ai impresia că uneori încearcă să se convingă pe sine însuşi: „asta şi vreau să zic”. Cât priveşte ideea sa de bază, precum că „(...) nu are nimic în comun limba vorbită de o persoană cu identificarea etnică a acestuia”, interlocutorul meu porneşte de la premisa eronată că identitatea etnică este un act de voinţă (adică te poţi naşte de oricare etnie doreşti), iar limba maternă este o oarecare limbă vorbită (pe care o poţi uita). Propun să-l lăsăm în neştire, poate la senectute va avea măcar o revelaţie printre atâtea dezamăgiri. Acestea fiind spuse, cer scuze dacă v-am obosit, dragi cititori, cu această intervenţie faţă de inepţiile „majoritarului” nostru. Vă asigur, şi pe această cale, că prefer să fac parte din „minoritate”, decât din nimicnicie. [1] Dicţionarul explicativ al limbii române, ediţia a II-a, Bucureşti: Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Ed. Univers Enciclopedic, 1998. [2] Noul dicţionar explicativ al limbii române, Bucureşti: Ed. Litera Internaţional, 2002. [3] Smith A. D., Naţionalism şi modernism, Chişinău: Ed. Epigraf, 2002, p. 10. [4] Gellner E., Nations and Nationalism, Ithaca and London, Cornell University Press, 1983, p. 7. [5] Chindriş I., Naţionalismul modern. Eseuri infidele, Cluj-Napoca: Ed. Clusium, 1996, p. 10-11. [6] Xenopol A. D., Naţiunea română, Bucureşti: Ed. Albatros, 1999, p. 205. [7] Rădulescu-Motru C., Etnicul românesc. Naţionalismul, Bucureşti: Ed. Albatros, 1996, p. 21-22. [8] Pop I. A., Geneza medievală a naţiunilor moderne (secolele XIII-XVI), Bucureşti, 1998, p. 102. [9] Kruşevan P. A., Bessarabia, gheograficeskii, istoriceskii, statisticeskii, economiceskii, literaturnii i spravocmîi sbornik. Moscova, Tipografia A.V.Vasilieva, 1903, p. 175. [10] Şarov I., Cuşco A., Identitatea naţională a basarabenilor în istoriografia rusă din secolul XIX, În: Basarabia. Dilemele identităţii, Iaşi: Fundaţia Academică „A. D. Xenopol”, 2001, p. 22. [11] Ibidem, p. 27. [12] Nistor I., Istoria Basarabiei, Ed. Cartea Moldovenească, Chişinău, 1991, pp. 209-210. [13] Constantin I., Basarabia sub ocupaţie sovietică de la Stalin la Gorbaciov, Bucureşti: Ed. „Fiat Lux”, 1994, p.77.
Eşti Buligari, vorbeşti "buligăreşte"?
Pe Andrian Buligari l-am cunoscut în 2008, la prima ediţie a "Parlamentului Tinerilor". Aş spune că suntem în relaţii amicale, motiv pentru care cel mai recent articol al său m-a indignat şi m-a stupefiat.
Ştiu că Andrian este membru al unui partid aflat la guvernare. Ştiu că acel partid se poziţionează pe eşicherul de centru-stânga şi că promovează curentul "moldovenismului europenist".
Ştim că liderul acestui partid s-a lepădat doar de straiele comuniste, dar şi că fără această metamorfoză a sa nu s-ar fi creat AIE-2. Ştim că prim-vicepreşedintele acestui partid este un controversat om de afaceri, hulit şi ostracizat în fiecare Jurnal de seară.
În fine, ştiţi prea bine despre cine vorbesc. Dar subiectul este cu totul altul: RECENSĂMÂNTUL.
Andrian a simţit nevoia să reacţioneze în privinţa, ba chiar împotriva unei campanii de informare, cauzând, astfel, un deserviciu sie însăşi şi formaţiunii din care face parte. Explic:
Articolul 19 din Statutul partidului respectiv se menţionează că acesta:
"b) apără şi respectă drepturile fundamentale politice, economice şi sociale ale omului în conformitate cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, alte acte de drept internaţional şi Constituţia Republicii Moldova;
c) respectă dreptul la identitatea culturală, lingvistică, religioasă şi etnică a cetăţenilor Republicii Moldova; (...)"
Totodată, în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, la care Statutul partidului face referire, se precizează:
Orice om are dreptul la libertatea opiniilor şi a exprimării; acest drept include libertatea de a avea opinii fără imixtiune din afară, precum şi libertatea de a căuta, de a primi şi de a răspîndi informaţii şi idei prin orice mijloace şi independent de frontierele de stat.
Aşadar, atribuirea calificativelor "ofensatoare, extremistă şi neargumentată" unei campanii de informare demarată de o organizaţie non-guvernamentală este nu doar injurioasă şi injustă, ci şi contrară statutului partidului din care face parte emiţătorul acestora.
Ba mai mult, nu poţi pretinde că împărtăşeşti viziunile social-democrate, atâta timp cât pledezi împotriva unor drepturi fundamentale în orice stat democratic: la exprimare şi la informare.
De fapt, tot discursul pentru care a optat cetăţeanul Andrian Buligari constă, mai degrabă, în denigrarea, compromiterea şi combaterea unei întregi campanii de informare, şi nu a mesajului acesteia. Cauzele unei asemenea răbufniri sunt de 3 tipuri:
Prostie - Doar astfel se explică formularea problemei într-o manieră anapoda. E clar că nu toţi cei care vorbesc englezeşte sunt englezi, dar şi că engleza nu s-ar fi păstrat şi răspândit dacă nu devenea limba maternă a unei naţiuni. Respectiv, nu toţi vorbitorii de limba română sunt români, dar limba maternă a tuturor românilor este româna.
Defetism - Chipurile, orice acţiune de acest gen este sortită eşecului pentru că "societatea, per ansamblu" consideră altminteri. În aşa caz, prietene, pune mâinile pe piept de pe acuma. De ce să te mai trezeşti dimineaţa dacă oricum o să închizi ochii într-o bună zi? De ce să mai încerci să schimbi ceva dacă "societatea, per ansamblu" este de neschimbat? Majoritatea societăţii ar putea să creadă că pământul se sprijină pe 3 elefanţi, dar asta nu înseamnă că este adevărat.
Mârlănie - Atunci când îi etichetează pe toţi voluntarii campaniei "Vorbim româneşte - suntem români" ca fiind "extremişti". Dragă Andriane, fii mai selectiv cu termenii, întrucât extremismul presupune ură şi intoleranţă, dar şi măsuri agresive de impunere a unor anumite convingeri. Pe parcursul întregii campanii de informare nu a existat nici măcar un caz în care să fi fost reclamate careva abuzuri comise de către organizatori şi/sau voluntari. Iar până la proba contrarie - ţine ciocul mic.
Câteva precizări vizavi de percepţia istorică (eronată) a dumitale:
Afirmi că "(...) istoria a făcut, în baza anumitor decizii ca Moldova în 1812 să fie divizată, iar în 1859 să-şi piardă şi statutul prin crearea Principatului Unit al Moldovei şi Valahiei".
În primul rând, un adevăr spus pe jumătate nu este altceva decât o minciună într-un ambalaj ademenitor. Moldova nu s-a divizat de la sine, prin magie. Moldova a fost divizată. Spune până la capăt: Imperiul Rusiei a divizat în 1812 Ţara Moldovei, anexând teritoriul dintre Prut şi Nistru. Cât priveşte acele "anumite decizii", mai deschide o monografie şi află cine a luat acele decizii, în numele cui şi dacă a avut acest drept. Interesează-te şi informează-te despre rolul lui Galib efendi, interesele fraţilor Moruzi (Alexandru, Dumitru şi Panaiot), intervenţiile ambasadorului Rusiei la Constantinopol - P. Fonton, escapadele lui Kutuzov etc. şi atunci vei putea discuta nepărtinitor şi în cunoştinţă de cauză.
În al doilea rând, în 1859, Moldova nu şi-a pierdut vreun statut pe care nu l-a avut sau nu i-a fost respectat. Prietene, iarăşi te rog să revii la lecturi şi să te documentezi: în 1859 Ţara Moldovei a redevenit subiect al relaţiilor internaţionale, obţinând, alături de Ţara Românească, garanţia marilor puterilor. E adevărat, prin Unificare, Moldova a renunţat la denumirea sa medievală şi, ulterior, la capitală, dar nu suntem un caz singular în istorie: principatele italiene şi statele germane s-au unificat creând statele Italia şi, respectiv, Germania. Cnezatele ruseşti au format Imperiul Rusiei etc.
Şi, finalmente:
Susţii că "Limba moldovenească a fost şi este realitate istorică". În acest caz, şi limba "buligărească" există. Vivat Partidul!
P.S.
"A luminat partidul ca un soare
Urcat pe cer de clasa muncitoare
Când a luat fiintă-atunci, în Bucureşti
Într-o odaie cu pereţi modeşti
Şi când sub steagul său învăpăiat
Porneau cei mulţi la luptă, ne-înfricat
Odaia mică, poate, la fereastră
Avea petunii sau muşcate-n glastră
Ş-avea o singură podoabă mare:
Drapelul roşu-al clasei muncitoare,
Drapelul sfânt al clasei muncitoare
Iar veacul gol, întunecat şi trist,
L-a luminat Partidul Comunist
Şi-n mii de oameni s-a făcut lumină:
Ei ţara şi-o visau ca pe-o grădină.
Mai marii ţării au şi dat alarma
Şi-şi încărcară, crunţi, cu gloanţe arma
Dar era prea târziu! Pornea de-acum
Istoria pe comunistul drum
Pe cel mai drept, mai clar, mai falnic drum."
Zi cu roşu în calendar
E zi cu roşu în calendar,
5 ani trecuseră-n zadar -
Durere.
Nimeni n-a fost pedepsit,
nici cel pe care l-am hulit -
Tăcere.
E zi cu roşu în calendar,
Ce-a fost n-avem habar -
Uitare.
Deşi rolurile s-au inversat,
Actorii nu s-au schimbat -
Neruşinare.
E zi cu roşu în calendar
Şi sufletul îmi e amar -
Speranţe.
Mamei ce fiul şi-a pierdut,
Ucis de un "necunoscut" -
Condoleanţe.
Nu-i zi cu roşu-n calendar!
Nici asta nu ne dau măcar -
Mişeii.
Revolta ce-a erupt ca un vulcan
Încape astăzi într-un cazan -
Pompeii.
Criza din Ucraina. Reflecţii
1) "Fuck Russia" vs "Fuck Putin"
A identifica un "ţap ispăşitor" este lesne şi la mintea oricui. Direcţionarea repulsiei asupra unui singure persoane nu necesită capacităţi intelectuale remarcabile. E ca şi cum ai observa doar rama, nu şi tabloul sau ca şi cum te-ai apuca să tratezi simptomele, nu şi boala.
Cu certitudine, Putin este cel direct responsabil de escaladarea situaţiei din Ucraina, dar dânsul nu e la prima abatare de acest gen, iar percepţia generală a ruşilor despre tratamentul aplicat mai multor state/popoare, care au încetat, la un moment dat, să (mai) manifeste obedienţă în relaţia cu Kremlinul, denotă faptul că fenomenul respectiv nu este unul individualist şi nicidecum restrâns. Nu doar Putin suferă de grandomanie, iar stereotipul "Великая держава" a atins paroxismul în societatea rusă.
Altfel spus, contează mai puţin că Putin a ales să invadeze Ucraina, şi contează mult mai mult că Rusia l-a ales pe Putin. Şi nu o singură dată.
Nu doar Hitler a provocat şi a cauzat moartea a milioane de oameni, deşi a acces la putere în urma unor alegeri democratice. Similar, Putin beneficiază de o covârşitoare încredere din partea ruşilor, inclusiv în chestiunea agresării unui stat vecin.
Pe de altă parte, însă, nu poate fi învinuit întregul popor pentru crimele sau fărădelegile imputabile doar liderilor săi. Motiv pentru care, nu am spus "Fuck the Russians", ci "Fuck Russia", referindu-mă anume la guvernanţii de astăzi ai Rusiei.
2) EuroMaidan vs Crimeea
Indiferent de interpretări, EuroMaidanul a fost declanşat din interior, pe când criza din Crimeea este provocată din exterior. Clădirile administraţiei locale din Kiev au fost ocupate de către cetăţenii ucraineni, în timp ce edificiile din Simferopol au fost ocupate de detaşamente militare ruseşti.
A invoca faptul că Revoluţia din Kiev a avut excesele sale, pe când situaţia din peninsula ucraineană nu a degenerat în conflicte violente, denotă tendenţiozitate sau deficienţe cognitive. În primul rând, accentuez argumentul temporal: EuroMaidanul a durat câteva luni bune şi a fost o acţiune preponderent paşnică, în timp ce Crimeea este ocupată de doar câteva zile, iar situaţia devine tot mai tensionată. În al doilea rând, poliţiştii nu sunt la fel de disciplinaţi ca militarii, iar contactul permanent cu protestatarii cauzează o anumită stare de efervescenţă. Adică structurile de forţă locale sunt mai predispuse la provocări decât militarii străini aflaţi în misiune. Şi, nu în ultimul rând, bâtele şi nici chiar cocktailurile protestatarilor agresivi de pe Maidan nu se compară cu armele de foc şi tehnica blindată introdusă de ruşi în Crimeea.
3) Ianukovici - preşedinte sau fugar?
În conformitate cu articolul 85 din Constituţia Ucrainei (modificată intenţionat de camarila lui Ianukovici în 2008), Rada Supremă a Ucrainei poate declanşa procedura de demitere a Preşedintelui Ucrainei (impeachment), prevăzută în detalii la articolul 111 (versiunea în engleză):
The President of Ukraine may be removed from office by the
Verkhovna Rada of Ukraine by the procedure of impeachment, in the
event that he or she commits state treason or other crime.
The issue of the removal of the President of Ukraine from office by
the procedure of impeachment is initiated by the majority of the
constitutional composition of the Verkhovna Rada of Ukraine.
To conduct the investigation, the Verkhovna Rada of Ukraine establishes a special temporary
investigatory commission whose composition includes a special procurator
and special investigators.
The conclusions and proposals of the temporary investigatory
commission are considered at a meeting of the Verkhovna Rada of Ukraine.
For cause, the Verkhovna Rada of Ukraine, by no less than two-thirds of its
constitutional composition, adopts a decision on the accusation of the
President of Ukraine.
The decision on the removal of the President of Ukraine from office
by the procedure of impeachment is adopted by the Verkhovna Rada of
Ukraine by no less than three-quarters of its constitutional composition,
after the review of the case by the Constitutional Court of Ukraine and
the receipt of its opinion on the observance of the constitutional
procedure of investigation and consideration of the case of impeachment,
and the receipt of the opinion of the Supreme Court of Ukraine to the
effect that the acts, of which the President of Ukraine is accused,
contain elements of state treason or other crime.
Rezumând, legiuitorii ucraineni puteau iniţia, cu majoritate simplă, procedura de impeachment doar pentru acuzaţii de înaltă trădare sau altă infracţiune gravă; apoi trebuiau să creeze o comisie de investigaţie, incluzând un procuror special desemnat; ulterior trebuia adoptată, cu voturile a 2/3 din numărul total al deputaţilor, o hotărâre privind acuzaţiile aduse Preşedintelui, după care se impunea adoptarea hotărârii de demitere cu votul a 3/4 din totalul deputaţilor, iar dacă toate aceste condiţii se întruneau, Curtea Constituţională şi Curtea Supremă a Ucrainei urmau să delibereze şi să-şi dea avizul pozitiv. Cu alte cuvinte, o procedură sinuoasă, nedemocratică şi practic imposibil de realizat.
Ceea ce contează, însă, e că "preşedintele" Ianukovici nu s-a prezentat în faţa Radei Supreme atunci când a fost convocat în momentul declanşării impeachmentului, iar invocarea încălcărilor de procedură devin superflue, din considerentul că cetăţeanul Ianukovici nu s-a prezentat şi nu binevoieşte să se prezinte la "locul de muncă". Dacă dânsul se consideră în continuare preşedinte, să revină la Palatul Prezindenţial şi să răspundă acuzaţiilor ce i se aduc, cu atât mai mult că este dat în urmărire generală.
4) Est vs Vest
sursa imaginii: aici Numeroşi analişti ce au apărut peste noapte ca ciupercile după ploaie, se dau cu părerea referitor la impactul determinant al confruntării dintre Est şi Vest referitor la escaladarea situaţiei din Ucraina. Indubitabil, factorul geopolitic este cât se poate de prezent, dar acesta nu trebuie absolutizat. Nu Estul i-a instigat pe ucraineni să protesteze non-stop, în condiţii vitrege, pentru cauza europeană, după cum nu Vestul l-a obligat pe Putin să-şi trimită trupele în Crimeea. În primul caz, motivaţia protestatarilor rezidă din politica deficitară şi duplicitară a regimului Ianukovici, iar în al doilea caz - din ambâţul şi infatuarea unei elite rănite în propriul orgoliu. Pe de altă parte, însă, urmărindu-i pe "intelectuali de stânga", s-ar părea că toată criza ucraineană are doar raţiuni socio-economice, iar toţi locuitorii din est sunt din născare pro-ruşi, pe când cei din vest - pro-europeni. O altă neghiobie stângace este inocularea ideii că Ucraina de sud-est, având un potenţial economic superior celorlalte regiuni, s-ar descurca de minune ca stat independent. Nimic mai fals, întrucât ponderea economică a raioanelor Donbas, Harkov şi Dnepropetrovsk ar fi infimă pe piaţa mondială dacă nu s-ar materializa în cadrul PIB-ului ucrainean. La acest subcapitol n-o să insist prea mult, lăsându-i pe economişti să se pronunţe. Cert este că aceeaşi situaţie se atestă şi în Republica Moldova. Există voci care interpretează cu o seninătate debordantă faptul că RM exportă mai mult în CSI decât în UE. Or, această "realizare" este consecinţa unor relaţii economice de peste 20 de ani cu statele ex-sovietice, pe când oportunităţile oferite de piaţa europeană sunt abia descoperite de către producătorii noştri. Altfel spus, dacă reuşim să exportăm în UE aproape cât exportăm în CSI, deşi nu suntem membri ai comunităţii europene şi avem stabilite relaţii economice relativ recent, înseamnă că potenţialul emergent al pieţei europene este net superior celui din CSI. Nemaivorbind de imixtiunea politicului în economie: ruşii în orice moment îţi pot pune embargou. 5) "Succesul" intervenţiei militare în Crimeea Închei acest text prin a preciza că mă interesează puţin spre deloc maniera aproape ireproşabilă prin care ruşii şi-au dislocat trupele în Crimeea. Dar ţin să mă refer şi la acest aspect, întrucât am observat o tendinţă pernicioasă la unii comentatori bine-intenţionaţi: exagerbarea admiraţiei faţă de ocuparea, în doar 4 zile, a unei peninsule cu o suprafaţă de cca 26.000 km pătraţi. Dragilor, am impresia că nu vedeţi pădurea din cauza copacilor! E ca şi cum l-aţi adula pe infractor pentru felul în care acesta a reuşit să pătrundă în casa vecinului. Vai, câtă dexteritate din partea ruşilor în operaţiunea de ocupare a edificiilor administrative şi de preluare a căilor de comunicaţie! Sigur că vor reuşi, din moment ce ucrainenii au fost luaţi pe nepregătite. Vă rog să reţineţi: cel care şi-a permis să intre în casa vecinului tău ar putea să intre şi la tine în casă. Dar despre asta, cu alte ocazii. Toate bune!
sursa imaginii: aici Numeroşi analişti ce au apărut peste noapte ca ciupercile după ploaie, se dau cu părerea referitor la impactul determinant al confruntării dintre Est şi Vest referitor la escaladarea situaţiei din Ucraina. Indubitabil, factorul geopolitic este cât se poate de prezent, dar acesta nu trebuie absolutizat. Nu Estul i-a instigat pe ucraineni să protesteze non-stop, în condiţii vitrege, pentru cauza europeană, după cum nu Vestul l-a obligat pe Putin să-şi trimită trupele în Crimeea. În primul caz, motivaţia protestatarilor rezidă din politica deficitară şi duplicitară a regimului Ianukovici, iar în al doilea caz - din ambâţul şi infatuarea unei elite rănite în propriul orgoliu. Pe de altă parte, însă, urmărindu-i pe "intelectuali de stânga", s-ar părea că toată criza ucraineană are doar raţiuni socio-economice, iar toţi locuitorii din est sunt din născare pro-ruşi, pe când cei din vest - pro-europeni. O altă neghiobie stângace este inocularea ideii că Ucraina de sud-est, având un potenţial economic superior celorlalte regiuni, s-ar descurca de minune ca stat independent. Nimic mai fals, întrucât ponderea economică a raioanelor Donbas, Harkov şi Dnepropetrovsk ar fi infimă pe piaţa mondială dacă nu s-ar materializa în cadrul PIB-ului ucrainean. La acest subcapitol n-o să insist prea mult, lăsându-i pe economişti să se pronunţe. Cert este că aceeaşi situaţie se atestă şi în Republica Moldova. Există voci care interpretează cu o seninătate debordantă faptul că RM exportă mai mult în CSI decât în UE. Or, această "realizare" este consecinţa unor relaţii economice de peste 20 de ani cu statele ex-sovietice, pe când oportunităţile oferite de piaţa europeană sunt abia descoperite de către producătorii noştri. Altfel spus, dacă reuşim să exportăm în UE aproape cât exportăm în CSI, deşi nu suntem membri ai comunităţii europene şi avem stabilite relaţii economice relativ recent, înseamnă că potenţialul emergent al pieţei europene este net superior celui din CSI. Nemaivorbind de imixtiunea politicului în economie: ruşii în orice moment îţi pot pune embargou. 5) "Succesul" intervenţiei militare în Crimeea Închei acest text prin a preciza că mă interesează puţin spre deloc maniera aproape ireproşabilă prin care ruşii şi-au dislocat trupele în Crimeea. Dar ţin să mă refer şi la acest aspect, întrucât am observat o tendinţă pernicioasă la unii comentatori bine-intenţionaţi: exagerbarea admiraţiei faţă de ocuparea, în doar 4 zile, a unei peninsule cu o suprafaţă de cca 26.000 km pătraţi. Dragilor, am impresia că nu vedeţi pădurea din cauza copacilor! E ca şi cum l-aţi adula pe infractor pentru felul în care acesta a reuşit să pătrundă în casa vecinului. Vai, câtă dexteritate din partea ruşilor în operaţiunea de ocupare a edificiilor administrative şi de preluare a căilor de comunicaţie! Sigur că vor reuşi, din moment ce ucrainenii au fost luaţi pe nepregătite. Vă rog să reţineţi: cel care şi-a permis să intre în casa vecinului tău ar putea să intre şi la tine în casă. Dar despre asta, cu alte ocazii. Toate bune!
Fuck Russia!
Adnotare: Titlul acestui articol nu se vrea a fi o ofensă la adresa
ruşilor, ci un semnal de alarmă faţă de apatia comunităţii internaţionale şi anunţata intervenţie militară a Rusiei.
Preambul: Am ezitat să scriu despre criza din Ucraina dintr-un motiv
obiectiv şi altul subiectiv. Primul constă în faptul că nu-mi stă în fire să mă
aventurez în chestiuni a căror finalitate este impredictibilă, iar cel de-al
doilea rezultă din originile mele ucrainene.
Argumentul impertinent: protejarea cetăţenilor ruşi
Dacă a-ţi proteja cetăţenii înseamnă a ataca statele în care aceştia locuiesc, atunci acordarea cetăţeniei trebuie considerată infracţiune, iar toate ţările trebuie de urgenţă să expulzeze cetăţenii străini.
Dacă Germania nazistă a atacat Regiunea Sudetă pentru că era majoritar populată de etnici germani, atunci Putin revendică toate regiunile populate majoritar de cetăţenii ruşi.
Dacă SUA luptă contra terorismului (adică a grupărilor radicale înarmate), atunci Rusia luptă împotriva voinţei oamenilor. Parafrazând o zeflemea rusească la adresa americanilor: "Eсли у вас есть русские граждани, тогда мы идем к вам".
Argumentul idiot: aprobarea Dumei de Stat şi invocarea Constituţiei
Dacă pentru a invada o ţară e suficient să obţii aprobarea propriului organul legislativ, atunci doar parlamentarii ar trebui să lupte.
Dacă un articol din Constituţie prevalează asupra unui Memorandum asumat pe plan internaţional atunci întregul sistem diplomatic trebuie revizuit.
Dacă integritatea teritorială a unui stat vecin contează pentru Rusia mai puţin decât propriile interese, atunci China trebuie ajutată să se extindă în Siberia.
Argumentul perfid: restabilirea normalităţii şi Uniunea EuroAsiatică
Dacă normalitate înseamnă război, atunci îi dorim Rusiei cât mai multă normalitate internă.
Dacă Rusia îşi promovează astfel proiectul euro-asiatic, atunci URSS pare să fi fost o tabără pentru copii.
Dacă teoreticienii uniunii euro-asiatice invocau spiritualitatea comună, atunci ruşii trebuie să se convertească la islam.
În acest al doilea război al Crimeii îi doresc Rusiei să aibă acelaşi deznodământ ca şi în primul.
Până atunci, însă, FUCK RUSSIA!
Şcoala tinerilor unionişti
Zilele acestea am revenit la şcoală. Dar nu la una oarecare, ci la Şcoala tinerilor unionişti, care nu a fost destinată pentru a fi absolvită şi de a cărei nefrecventare nu poţi fi absolvit.
În cadrul incubatorului de românism, nimeni nu a fost educat sau instruit, căci scopul nu a constat în a ne învăţa unul pe altul, ci în a învăţa unul de la altul (am parafrazat un aforism al marelui poet Grigore Vieru). Evenimentul a avut loc în "inima României", la Sfântu Gheorghe, judeţul Covasna. Deşi un "ventricul" şi două "atrii" ale acestei "inimi" nu mai bat româneşte (adică majoritarii au devenit minoritari în acea unitate teritorial-administrativă, reprezentând cca 25% din populaţie), noi, o mână de tineri, i-am administrat, timp de 3 zile, sânge oxigenat. În cadrul procesului de transfuzie, am făcut infuzie de idei şi perfuzie de mesaje, fără a fi perfizi sau (doar) idealişti. Am conlucrat de la egal la egal, fără a ne lucra pe ascuns. Ne-am spus păsul, pentru că ne pasă. Am discutat românismul, fără a-l disputa. Am pornit de la premisa că un bun comun nu poate decât să rămână în familie şi că acesta trebuie transmis cu pietate generaţiilor următoare. Nu voi eluda faptul că am întâlnit un individ care se credea Baltazar, deşi este doar un baltagiu mahalagiu. Dânsul s-a erijat în postura profesorului recalcitrant (deşi nimeni nu a venit în calitate de student, darămite de discipol de-al său), care nu poate interlocuta decât după principiul celor două opinii, dintre care una e greşită, iar a doua îi aparţine. Un om care nu poate asculta, nu merită să fie ascultat. Acest exemplu nefast al "democraţiei spartane", potrivit căruia are dreptate cel care strigă mai tare, nu face decât să strice cauzei. Finalmente, o să reiterez că nu e suficient să susţii o disertaţie ca să fii intelectual. Per ansamblu, am văzut locuri frumoase şi am cunoscut oameni minunaţi. Şcoala tinerilor unionişti şi-a propus nu doar să lege malurile, dar şi să înfrunte valurile (deseori, în pahar ale) celor parveniţi sau rătăciţi, care au în comun cu Moldova doar chipul de bour. Moldoveni (inclusiv basarabeni), ardeleni, munteni sau olteni, cu toţii am vorbit, am gândit şi am simţit în aceeaşi limbă. Indiferent de convingerile fiecăruia - monarhist sau republicanist, liberal sau socialist, creştin sau ateu etc. - am pus temelia unei noi şcoli unioniste, pentru că nu ne dezbină câte ne unesc; pentru că BASARABIA E PĂMÂNT ROMÂNESC!
În cadrul incubatorului de românism, nimeni nu a fost educat sau instruit, căci scopul nu a constat în a ne învăţa unul pe altul, ci în a învăţa unul de la altul (am parafrazat un aforism al marelui poet Grigore Vieru). Evenimentul a avut loc în "inima României", la Sfântu Gheorghe, judeţul Covasna. Deşi un "ventricul" şi două "atrii" ale acestei "inimi" nu mai bat româneşte (adică majoritarii au devenit minoritari în acea unitate teritorial-administrativă, reprezentând cca 25% din populaţie), noi, o mână de tineri, i-am administrat, timp de 3 zile, sânge oxigenat. În cadrul procesului de transfuzie, am făcut infuzie de idei şi perfuzie de mesaje, fără a fi perfizi sau (doar) idealişti. Am conlucrat de la egal la egal, fără a ne lucra pe ascuns. Ne-am spus păsul, pentru că ne pasă. Am discutat românismul, fără a-l disputa. Am pornit de la premisa că un bun comun nu poate decât să rămână în familie şi că acesta trebuie transmis cu pietate generaţiilor următoare. Nu voi eluda faptul că am întâlnit un individ care se credea Baltazar, deşi este doar un baltagiu mahalagiu. Dânsul s-a erijat în postura profesorului recalcitrant (deşi nimeni nu a venit în calitate de student, darămite de discipol de-al său), care nu poate interlocuta decât după principiul celor două opinii, dintre care una e greşită, iar a doua îi aparţine. Un om care nu poate asculta, nu merită să fie ascultat. Acest exemplu nefast al "democraţiei spartane", potrivit căruia are dreptate cel care strigă mai tare, nu face decât să strice cauzei. Finalmente, o să reiterez că nu e suficient să susţii o disertaţie ca să fii intelectual. Per ansamblu, am văzut locuri frumoase şi am cunoscut oameni minunaţi. Şcoala tinerilor unionişti şi-a propus nu doar să lege malurile, dar şi să înfrunte valurile (deseori, în pahar ale) celor parveniţi sau rătăciţi, care au în comun cu Moldova doar chipul de bour. Moldoveni (inclusiv basarabeni), ardeleni, munteni sau olteni, cu toţii am vorbit, am gândit şi am simţit în aceeaşi limbă. Indiferent de convingerile fiecăruia - monarhist sau republicanist, liberal sau socialist, creştin sau ateu etc. - am pus temelia unei noi şcoli unioniste, pentru că nu ne dezbină câte ne unesc; pentru că BASARABIA E PĂMÂNT ROMÂNESC!
R. Moldova - fără valoare adăugată
În urmă cu 500 de ani, Machiavelli a scris o lucrare fundamentală, care a devenit antologică în zilele noastre. În capitolul III din "Principele", autorul a lansat o frază lipsită de echivoc, dar şi de scrupule: "Pe oameni ori trebuie să-i amăgeşti, ori să-i nimiceşti de tot, întrucât ei se răzbună pe cel mai neînsemnat rău ce le-a fost adus, nefiind, în schimb, în stare s-o facă pentru altele mai grave".
În calitate de promotori fideli ai machiavelismului, guvernanţii de la Chişinău îşi atribuie tot mai des calificatul de "aleşi (în fraudare) ai poporului". Distinşii membri ai coaliţii parlamentare s-o fi gândit că hoţul neprins e negustor cinstit. Şi au comis fărădelegile într-un mod perfid şi stângaci, oripilându-i până şi pe puţinii aderenţi care le-au mai rămas. A nu ştiu câta oară şi-au dat arama pe faţă, demonstrând că nu anti-comunismul, şi nici pro-europenismul îi uneşte, ci doar treuca puterii.
Tentativa meschină de a scuti un agent economic de la plata impozitelor nu este altceva decât împovărarea propriilor cetăţeni. Nu mai menţionez despre încălcarea principiului concurenţei şi al pieţei libere, căci acestea sunt noţiuni abstracte pentru decidenţii de astăzi. Orice pretext şi orice scuză nu ar invoca, guvernarea nu-şi mai poate muşamaliza intenţia de a proteja un antreprenor rău-platnic în detrimentul unei populaţii pauperizate.
"Afacerea Glorinal" îşi are rădăcinile încă în perioada guvernării comuniste, atunci când compania omonimă a fost contractată pentru a efectua lucrări de reconstrucţie şi restaurare a Complexului Monastic "Curchi" (contractul de antepriză nr. G-16 din 17.04.2006). Reiterez: compania a fost contractată, prin urmare nu a prestat servicii pe bază de voluntariat sau sub forma unor acţiuni de caritate, pentru care ar fi putut fi scutită de achitarea penalităţilor pentru nefinisarea lucrărilor în termenii stabiliţi. De altfel, "antreprenorul" beneficiase şi de o amnistie fiscală în 2007, iar invocarea datoriei privind achitarea TVA-ului nu are temei, din moment ce lucrările de restaurare a Mănăstirii "Naşterea Domnului" din s. Curchi au fost scutite de achitarea acesteia (prin Legea Nr. 331-XV din 07.10.2004, în redacţia Legii 81 din 06.04.2006; a se vedea şi art. 103 din Codul Fiscal al RM).
Închei acest subiect prin a preciza că asemenea mişmaşuri confirmă faptul că se vrea o "Moldovă fără comunişti", dar cu perpetuarea metodelor comuniste de delapidare a banilor publici şi o "Moldovă fără sărăcie", dar cu cât mai mulţi săraci.
***
O altă pătăranie a guvernării este "Legea celor 2%". Adoptarea acesteia denotă o lipsă acută de comunicare între Guvern (aşa cum este el) şi societatea civilă (aşa cum este ea). În fond, problema nu vizează includerea sau excluderea instituţiilor religioase din lista beneficiarilor, ci însăşi lipsa oricărei liste a beneficiarilor. Cu alte cuvinte, s-a procedat precum în filmele detective: "bad cop/good cop", iar rolul "poliţistului bun" i-a revenit Guvernului, care are anumite responsabilităţi şi angajamente faţă de organizaţiile internaţionale finanţatoare, pe când Parlamentul a votat în grabă o lege plină de ambiguităţi, că aşa îi vrea "muşchiul" său (ne)imperativ.
În concluzie, până şi una dintre cele mai nobile iniţiative, aplicată pe larg în lumea civilizată, poate fi sucombată sau denaturată într-o manieră mişelească.
***
Ultimul subiect pe care-l abordez în articolul de faţă se referă la mârlănia reducerii taxei de import cu 43% a maşinilor de lux. Nu sunt tentat să comentez declaraţia "cu barbă neagră" a unui individ utilizat în rol de ţap ispăşitor, ci doar să semnalez prejudiciul adus bugetului de stat. Conform informaţiilor oferite de un nou portal de ştiri economice, "reducerea accizelor la importul automobilelor de lux au lipsit bugetul statului de 198 750 de Euro". Deşi cifrele vorbesc de la sine, ţin să precizez că aceşti bani puteau fi investiţi în procurarea unui utilaj medical modern, în reabilitarea unui drum, în gazificarea unui sat, în construcţia unui nou stadion republican sau în oricare alt domeniu de utilitate publică. În acest context mi-amintesc de un fragment din "Scrisoarea către liceeni", semnată de interpretul Tudor Chirilă: "Ştiti voi ceva despre tva şi cum ai putea să-l furi, dar nu vă e încă foarte clar. Nu ăsta e drumul. Cu cât se va fura mai mult, cu atât se va construi mai puţin, iar copiii copiilor noştri vor moşteni un imperiu de cenuşă."
În rest, să ne auzim numai de bine!
Demitizarea hotărârii de recunoaştere a limbii române
Hotărârea Curţii
Constituţionale din data de 05.12.2013, nefiind încă publicată în Monitorul
Oficial, a reuşit să suscite interes şi să incite spiritele. Tot felul de
analişti incapabili de analiză, de specialişti fără specializare şi de versaţi
doar în versete s-au înscris deja în competiţia datului cu părerea. În cele ce
urmează, voi prezenta câteva dintre miturile care se coagulează şi sugestiile
de rigoare pentru combaterea acestora:
·
Declaraţia de Independenţă substituie
Constituţia
De iure şi de facto, Constituţia rămâne Constituţie, în timp ce
Declaraţia încetează a mai fi doar un act declarativ. Curtea Constituţională
nu a făcut decât să constate caracterul imuabil şi peren al „certificatului de
naştere” al Republicii Moldova, care i-a fost atribuit de primul Parlament şi a
rezultat în virtutea voinţei populare exprimate în cadrul Marilor Adunări
Naţionale. Cu alte cuvinte, Declaraţia,
care nu poate fi supusă revizuirii,
deţine ab initio un statut privilegiat
în raport cu Constituţia. Dar asta nu înseamnă că textul integral al
Declaraţiei, începând cu sintagma „Parlamentul Republicii Moldova” şi
finalizând cu expresia „Aşa să ne ajute Dumnezeu!”, a devenit superior Legii
Supreme sau a substituit-o, ci doar că principiile constituţionale inserate în
actul fondator al statului obţin calitatea de izor de drept şi li se conferă
primatul în caz de contradicţie cu textul subsecvent al Constituţiei.
Ceea ce neavizaţii nu reuşesc
să priceapă şi rău-intenţionaţii vor să eludeze este că prevalarea Declaraţiei asupra Constituţiei se produce doar în cazul prevederilor divergente. Dacă una
şi aceeaşi prevedere, cum ar fi condamnarea separatismului şi a ocupaţiei
militare străine, este consemnată atât în Declaraţie („SUBLINIIND dăinuirea în
timp a moldovenilor în Transnistria – parte componentă a teritoriului istoric şi
etnic al poporului nostru (...) HOTĂRĂŞTE ca pe întregul său teritoriu să se
aplice numai Constituţia, legile şi celelalte acte normative adoptate de organele
legal constituite ale Republicii Moldova”), cât şi în Constituţie (articolul
11, aliniatul 2: „Republica Moldova nu admite dislocarea de trupe militare ale
altor state pe teritoriul său”), ambele acte juridice converg, fiind astfel complementare.
Prin urmare, Curtea Constituţională nu a făcut decât să
recunoască valoarea politico-juridică şi
istorică a Declaraţiei de Independenţă, care era anterior evocată doar în
discursuri patriotarde, fără a produce efecte juridice asupra actelor normative
interne, emise de statul în baza căreia a şi fost creat.
·
Limba română – limbă oficială a Republicii
Moldova
Supoziţiile precum că prin
Hotărârea Curţii din 5 decembrie a.c. limba română ar fi fost decretată ca
limbă oficială tentează, dar totodată atentează la realitatea juridică,
întrucât Curtea Constituţională nu modifică prevederile constituţionale, ci
doar le interpretează. Astfel, articolul
13, aliniatul (1) din Constituţie rămâne în vigoare, dar nu produce efecte
juridice (devine „literă moartă”), din moment ce este contrar Declaraţiei de
Independenţă, care face corp comun cu Constituţia. În consecinţă, organul
legislativ trebuie să se conformeze actului fondator al statului, dar şi hotărârii
organului de jurisdicţie constituţională, cu scopul de a repara eroarea
inserată în textul Legii Supreme. În acelaşi timp, s-a recunoscut, indirect, că sintagma „limba moldovenească funcţionând
în baza grafiei latine” nu derivă din Declaraţia de Independenţă şi nu are
suport ştiinţific, fiind produsul unor raţiuni politice meschine şi
neputând fi interpretată ca o denumire şi noţiune distinctă de limba română.
·
Hotărârea Curţii este neconstituţională
În susţinerea elucubraţiei
sus-menţionate, se invocă într-un mod perfid şi tâmpit articolul 7 din
Constituţie, care stipulează că „nici o lege şi nici un alt act juridic care
contravine prevederilor Constituţiei nu are putere juridică”. Cei care se dedau
unor asemenea artificii nu au habar de atribuţiile Curţii Constituţionale şi
sunt limitaţi în a discerne. Dânşii nu ar putea răspunde ce se întâmplă în cazul în care o prevedere constituţională contravine
altei prevederi constituţionale? Vă ofer doar un exemplu: art. 60,
aliniatul (2) din Constituţie indică faptul că Parlamentul este „compus din 101
deputaţi”, pe când art. III din capitolul VII al aceleiaşi Legi Supreme
menţionează că Legislativul este „constituit din 104 deputaţi”. Care prevedere
constituţională primează în acest sens şi ce autoritate este în măsură să se
pronunţă exhaustiv, definitiv şi irevocabil? Conform art. 134 – Curtea
Constituţională.
Revenind la Hotărârea din 5
decembrie, precizez că organul de jurisdicţie constituţională a recunoscut,
întâi de toate, că „Declaraţia de Independenţă, fiind parte integrantă a
Preambulului Constituţiei, are valoare de text constituţional”. În consecinţă,
Curtea a acţionat în conformitate cu Constituţia şi s-a expus reieşind din
prerogativele conferite.
·
Pericolul separatist şi atentatul la
„statalitate”
Există voci care vehiculează
că forţele revanşarde şi separatiste sunt predispuse să se activizeze. În mare, aceste voci sunt exponenţii acelor forţe. La drept
vorbind, indiferent de verdictul Curţii, pericolul unor provocări din partea
neprietenilor Republicii Moldova planează constant. Nu vom reuşi să ne
debarasăm de temeri, acţionând cu laşitate. Nu vom putea să obţinem respect
atâta timp cât ne lăsăm şantajaţi. De fapt, desconsiderarea Declaraţiei
înseamnă atentarea la independenţa statului Republica Moldova.
În loc de P.S.: Celor care
caută fie prilej de euforie falsă, fie nod în papură, îi îndemn să se felicite
„cu limba”, dacă nu vor să-şi pună mintea în mişcare.
Marea Unire - asumarea şi recunoaşterea identităţii româneşti
Motto:
„Marea Unire din 1918 a
fost şi rămâne pagina cea mai sublimă a istoriei româneşti. Măreţia ei stă în
faptul că desăvârşirea unităţii naţionale nu este opera nici unui om politic, a
nici unui guvern, a nici unui partid; este fapta istorică a întregii naţiuni
române, realizată într-un elan ţâşnit cu putere din străfundurile conştiinţei
unităţii neamului, un elan controlat de fruntaşii politici, pentru a-l călăuzi
cu inteligenţă politică remarcabilă spre ţelul dorit.”[1]
Momentul istoric de la 1 decembrie 1918 este memorabil
şi unic nu pentru că românii şi-ar fi asumat identitatea naţională doar cu acea
ocazie, ci pentru că dezideratul multisecular al unificării tuturor regiunilor
româneşti a fost, într-un final, realizat şi recunoscut pe plan internaţional.
De-a lungul timpului, românilor nu le-a lipsit
atât asumarea, cât recunoaşterea internaţională a propriei lor identităţi. De
la etnogeneză şi până la crearea naţiunii medievale[2],
românii au figurat în diverse surse scrise cu diferite etnonime externe:
„valahi”, „vlahi”, „volohi”, „blachi”, „olachi” etc. Totodată, descentralizarea
şi apoi centralizarea feudală au contribuit la evidenţierea identităţii
regionale (moldovean, muntean, ardelean, bănăţean etc.), în detrimentul celei
naţionale. Deşi fenomenul respectiv nu este singular în istorie (şi alte
naţiuni europene şi-au exacerbat sentimentul originii locale – pariziană,
toscană, veneţiană, bavareză, saxonă, catalană etc.), în cazul nostru s-a
dovedit a fi pregnant şi durabil din două motive:
1)
Factorul
extern – numeroşii pretendenţi la succesiunea imperială romană (suveranii bizantini,
merovingieni, carolingieni, habsburgi şi chiar sultanii otomani pretindeau că
se trag din împăraţii romani), creau impedimente revendicării descendenţei romane
a poporului român;
2) Factorul
intern – competiţia (uneori simbolică, alteori făţişă) dintre
voievozii/cnezii/domnii români în obţinerea întâietăţii regionale şi naţionale,
în virtutea manifestării conceptului de primat medieval (Moldova a fost o
perioadă denumită „Bogdania”, iar Munteniei i se mai spunea „Basarabia”, deşi
ambele erau româneşti) şi de legitimare divină a tronului (un popor putea avea
mai mulţi „unşi ai lui Dumnezeu”).
În context, devine explicabil de ce „întâii noştri
scriitori, Grigore Ureche sau Miron Costin, îşi încep orice meditaţie istorică,
îndată după descendenţa romană, de la latinitatea şi unitatea limbii”[3].
De altfel, argumentul originii latine a poporului român şi al limbii române se
regăseşte la numeroşi autori: Şerban Papacostea considera că numele poporului
român a „perpetuat direct amintirea Romei”[4],
Miron Costin afirma că „neamul acésta, de carele scriem, al ţărâlor acestora,
numele vechiŭ şi mai direptŭ ieste rumân, adecă râmlean, de la Roma”[5],
umanistul sas Iohannes Lebel (cca 1490-1566) susţinea că valahii nu-şi zic decât
„romuini”, iar limba lor nu este alta decât „limba română”[6],
călugărul ungur Anton Verancsis (1504-1573) menţiona că „locuitorii acestora
(Ţara Moldovei, Transilvania şi Muntenia – n.n.) se numesc români”[7],
şi chiar Karl Marx constatase că „băştinaşii din Moldo-Vlahia se numesc ei
înşişi români”[8].
Cu toate că naţiunile occidentale s-au edificat pe
fundamentul civilizaţional roman, niciuna dintre acestea nu s-a pretat a fi „de
origine romană”. Englezii, francezii, germanii ş.a., deşi au revitalizat arhitectura
urbanistică a Vechii Rome (marile oraşe europene au fost, iniţial, castre sau
urbe), au preluat grafia latină, jurisprudenţa şi organizarea statală romană etc.,
nu au putut decât să-şi aroge veleităţi ale descendenţei romane. În schimb, locuitorii
spaţiului carpato-danubiano-pontic, prin însuşi etnonimul lor intern (români),
prin preponderenţa cuvintelor de origine latină în lexicul românesc, prin
perpetuarea legislaţiei romane (boierii basarabeni, într-o scrisoare din 1814
către mitropolitul Bănulescu-Bodoni, evocă „legile lui Iustinian”) etc. nu s-au
dezis de identitatea naţională nici fiind separaţi în trei state medievale
(Moldova, Muntenia, Transilvania), şi nici aflându-se sub dominaţia vreunui
imperiu (otoman, ţarist sau habsburgic).
Aparent, naţiunea română s-a format ca oricare
altă naţiune europeană: îşi are originile în epoca antică, s-a constituit în
evul mediu şi s-a afirmat în perioada modernă. Dar spre deosebire de naţiunile
occidentale, românii au avut dificultăţi nu doar în a-şi asuma propria
identitate, ci şi în a obţine recunoaşterea acesteia. Iluminiştii se confruntau
cu multitudinea paradoxurilor ce ne caracterizează: suntem unicul popor ortodox
de sorginte latină; suntem urmaşi ai civilizaţiei urbane romane, dar ne-am
format ca naţiune în cadrul comunităţilor rurale (relevante sunt „Romaniile
populare” evocate de Iorga); fiind din cele mai vechi timpuri stabiliţi în
spaţiul nord-dunărean, nu ne-am făcut simţită prezenţa timp de aproape un
mileniu (Gh. Brătianu argumentase în ce măsură poporul român este „o enigmă şi
un miracol istoric”); chiar dacă am utilizat secole la rând grafia chirilică şi
limba slavonă (mai întâi în biserică, apoi în cancelariile domneşti), trecerea
la grafia latină şi limba română s-a produs firesc şi ireversibil, astfel încât
reminiscenţele sunt doar de domeniul paleografiei sau specifice procesului de
rusificare (anterior în Basarabia ţaristă, astăzi în stânga Nistrului) etc.
Xenopol făcea distincţia dintre faptele „de
repetiţie”, ce se desfăşoară în natură şi care pot fi reproduse în condiţii de
laborator, şi faptele istorice, adică cele „de succesiune”, care nu mai pot fi
reproduse în aceleaşi condiţii.[9]
Cu riscul de a părea intransigenţi, considerăm că identitatea românească este
un „dat al naturii”, pe când asumarea şi recunoaşterea acesteia – un succes al generaţiilor,
dar şi al conjuncturii favorabile.
Efemera unire politică a lui Mihai
Viteazul, precum şi viziunile de emancipare naţională, uneori divergente ale
reprezentaţilor diferitor categorii sociale, nu au diminuat din imperiozitatea
unificării. Astfel, deşi ţăranii s-au dedat revoltelor, cu scopul revenirii la
„jus valachorum” (Răscoala lui Horia) sau al eliberării de regimul
turco-fanariot (Mişcarea revoluţionară a lui Tudor Vladimirescu), deşi intelectualii
au încercat să reziste prin cultură (Şcoala
Ardeleană şi Junimea) şi apoi s-au
angajat în lupte revoluţionare (paşoptiştii), iar elitele politico-religioase
au ales calea revendicării unirii prin petiţionare (Supplex Libellus Valachorum ş.a.) şi a comuniunii cu Biserica
Catolică – cu toţii se considerau membri ai naţiunii române şi se vedeau parte
a aceluiaşi stat naţional unitar. Nicăieri şi nicicând românii din diferite
regiuni istorico-geografice nu s-au pretat asupra edificării unei „naţiuni”
muntene, moldoveneşti sau transilvănene.
Inevitabil, Marea Unire avea să se producă
(legăturile culturale şi economice dintre Principatele Române îşi demonstraseră
caracterul peren)[10],
dar nu putem afirma cu certitudine că provinciile româneşti înstrăinate s-ar fi
regăsit în cadrul aceluiaşi stat dacă Vechiul Regat nu devenea subiect de drept
internaţional (1856-1864) şi nu obţinea recunoaşterea independenţei
(1877-1878). Cu alte cuvinte, dacă România nu ar fi existat pe harta politică a
lumii, unirea de la 1918 nu s-ar fi realizat. În acest sens, dubla alegere a
lui Ioan Cuza a fost, de fapt, o „Mare Unire” (aşa cum o numeau contemporanii).
Odată puse în faţa faptului împlinit, marile puteri europene au recunoscut existenţa
naţiunii române şi dreptul acesteia de a-şi crea un stat naţional.
Momentul istoric de la 1 decembrie 1918 a fost posibil graţie
sacrificiului militar (Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz) şi politic, de care a dat
dovadă o generaţie întreagă de români, dar şi datorită conjuncturii
internaţionale favorabile. Lovitura de stat bolşevică, precum şi reverberaţia
Antantei pe frontul de vest au accelerat realizarea dezideratului naţional
românesc, iar spiritul de iniţiativă, secondat de conştientizarea apartenenţei naţionale,
a permis elitelor româneşti din regiunile înstrăinate să ia atitudine şi să se
manifeste pentru realizarea idealului statului unitar naţional. Fireşte, nu a
existat un plan prestabilit, ci un ansamblu de circumstanţe. Adică românii din
Vechiul Regat conştientizaseră că prin participarea în Primul Război Mondial ar
putea redobândi o regiune românească în detrimentul alteia (Antanta oferea
Transilvania ocupată de Austro-Ungaria, iar Puterile Centrale promiteau
Basarabia ţaristă), dar sacrificiul şi coeziunea generaţiei unirii, presărate cu o doză de hazard, a făcut posibilă
obţinerea tuturor teritoriilor înstrăinate.
Esenţiale s-au dovedit a fi ataşamentul populaţiei
majoritare din provinciile româneşti şi contribuţia organelor regionale
reprezentative (Consiliul Naţional şi Congresul General pentru Bucovina, Sfatul
Ţării pentru Basarabia şi Consiliul Naţional Român pentru Transilvania) care au
făcut posibil transferul de suveranitate de la puterea imperială la cea
naţională.
Indubitabil că „unitatea românilor, câtă a
fost în epoca modernă şi câtă există astăzi, nu s-a născut ca o generaţie
spontanee, ci prin acumulări succesive”[11],
dar jertfirea şi perseverenţa de care a dat dovadă generaţia Unirii făcut posibilă realizarea şi, îndeosebi,
recunoaşterea internaţională a actului istoric de la 1 decembrie 1918.
[1] Constantiniu Fl.,
O istorie sinceră a poporului român,
Bucureşti, 1997.
[2] Pop I-A., Geneza medievală a naţiunilor moderne (secolele XIII-XVI), Bucureşti, 1998.
[3] Chindriş I., Naţionalismul modern. Eseuri
infidele, Cluj-Napoca, 1996.
[4] Papacostea Ş., Geneza statului în evul mediu românesc, Cluj-Napoca, 1988.
[5] Costin M., Letopiseţul Ţării Moldovei. De neamul moldovenilor, Iaşi, 1984.
[6] Armbruster A., Romanitatea românilor. Istoria unei idei, Bucureşti, 1993.
[7] România.
Documente străine despre români, Bucureşti, 1992.
[8] Marx K., Însemnări despre români, Iaşi, 1995.
[9] Xenopol A. D., Principiile fundamentale ale istoriei,
Iaşi, 1900.
[10] Panaitescu P. P., Interpretări româneşti, Bucureşti, 1994.
[11] Pop I-A., Istoria, adevărul şi miturile, Bucureşti, 2002.
Articolul care nu a mai apărut în "Evenimentul Zilei"
Revenind la
oile noastre (ne)europene
Nu spera
şi nu ai teamă,
Ce e val,
ca valul trece,
De
te-ndeamnă, de te cheamă,
Tu rămâi
la toate rece
(M.
Eminescu)
Pentru că suntem un popor mioritic,
ale cărui trăsături definitorii sunt răbdarea şi resemnarea, vă rog să uzaţi de
prima caracteristică pentru a-mi permite să vă relatez următorul experiment:
s-au luat două turme cu acelaşi număr de oi, cu câte un cioban, care urmau să
pască, în aceeaşi perioadă de timp, pe păşuni similare. Prima turmă mergea
înaintea ciobanului, pe când cea de a doua era condusă de către oier. Concluzia
firească a experimentului derivă din întrebarea: care dintre aceste turme a
produs mai mult lapte? Răspunsul îl veţi găsi în rândurile de mai jos:
Mitingul de duminică, din PMAN, nu a fost
nici pro-Moldova, nici pro-european, ci doar pro-guvernare. Analogic,
protestele comuniştilor, la care deşi se flutură imitaţii nereuşite ale
drapelului medieval moldovenesc şi se scandează lozinci de aderare la Uniunea
Vamală, nu sunt nici pro-Moldova istorică şi nici pro-euro-asiatice (a se vedea
statutul PCRM în care se pledează pentru aderarea la UE), ci doar pro-opoziţie.
Unele voci susţineau că nu-şi schimbă dreptul
lor de a-şi manifesta adeziunea pentru o idee (integrarea europeană) cu
presupusa obligaţie a altora de a sta acasă, deşi aceştia din urmă se declară
părtaşii aceleiaşi idei. O asemenea interpretare este una sofistă şi chiar
secesionistă. Dacă eu accept că printre participanţi s-au numărat şi persoane care
s-au prezentat din convingere, şi nu din constrângere, de ce cineva trebuie să mă
acuze că nu m-am prezentat pentru că aş fi fost obligat să stau acasă? De ce
prezumţia bunei-credinţe este valabilă doar pentru unii? Or, conştiinţa civică nu-mi
permite să uzez de un drept (în cazul dat, de a protesta) prin care altuia i se
comite un abuz (de a fi impus să protesteze).
Reiterez: nu am dat curs îndemnului agasant
de a participa la manifestaţia din 3 noiembrie, nu pentru că aş fi fost obligat
să nu vin sau pentru că nu aş împărtăşi valorile europene, ci pentru că acest
miting nu are nimic în comun cu procesul de integrare europeană. Cu sau fără
această manifestaţie, nu am devenit nici mai europeni, nici mai aproape de UE.
A fost doar o acţiune de PR, plăsmuită în sediile partidelor din coaliţia de
guvernare şi realizată prin metode comuniste: prezenţa obligatorie a mai multor
categorii sociale (studenţii cazaţi în cămine, unii bugetari din domeniul
sănătăţii, al educaţiei, al asistenţei sociale etc.); liste nominale ale
participanţilor (şefii unor instituţii de stat trebuiau să oblige câte 10-50 de
subalterni să vină în piaţă); închirierea mijloacelor de transport din fonduri
dubioase (arendarea a zeci de autocare şi maxi-taxiuri în mai multe raioane,
printre care: Bălţi – 30 de unităţi, Donduşeni – 2, Căuşeni – 13, Orhei – 33
etc.).
Anterior, condamnam atribuirea acestei
demonstraţii pro-guvernare a calificativului de „Mare Adunare Naţională”,
argumentând că inocularea ideii respective denotă neruşinare şi disperare
politică, întrucât contribuie la profanarea memoriei celor fără de care marile
adunări naţionale din ‘89 – ‘91 nu ar fi fost nici mari, nici naţionale. Astăzi, după consumarea
evenimentului, vă întreb şi mă întreb: ce efecte juridice a produs mitingul de
ieri? S-a schimbat cumva denumirea statului sau forma de guvernământ? S-a decis
unirea cu România sau, la polul opus, recunoaşterea regimului separatist de la
Tiraspol? Până şi Declaraţia citită în PMAN, prin care se proclamă
ireversibilitatea integrării europene, se va regăsi cumva în Constituţie? Adică
vectorul european va deveni cu adevărat imposibil de anulat? Nicidecum.
Cât priveşte concluzia experimentului din
preambulul textului, turma care a produs mai mult lapte a fost cea care mergea
înaintea ciobanului şi nu cea care păşea în urma acestuia. Asta deoarece oierul
nu mânâncă iarba pe care o pasc oile (după cum nici guvernanţii nu se hrănesc
din pensiile sau salariile oamenilor simpli) şi s-a dovedit că animalele ştiu
mai bine care porţiune din păşune este mai îmbelşugată (după cum şi majoritatea
conştientizează că se trăieşte mai bine în Europa decât în Rusia). Respectiv,
societatea condusă de diverşi „tătuci”, care îi impun o anumită direcţie, nu
poate fi mai prosperă şi mai democratică decât cea care decide de sinestătător,
iar liderii ei doar urmează să implementeze cu stricteţe opţiunea lor
(combaterea corupţiei, eradicarea sărăciei, crearea locurilor de muncă,
reabilitarea infrastructurii etc.).
"Marea Adunătură Naţională" pentru integrarea europeană
Sărăcia noastră ne omoară,
De atâta marş ne doare splina,
Cine iese ultimul din ţară
E rugat să stingă şi lumina.
(A. Păunescu)
Românii dintre Prut şi Nistru au avut trei mari adunări naţionale: de la 27 august 1989 (revendicarea alfabetului şi a grafiei latine), de la 23 iunie 1990 (declararea Suveranităţii) şi de la 27 august 1991 (proclamarea Independenţei). Abordând istoriceşte aceste manifestaţii de amploare, rezultatul scontat – cel al reunificării, nu a avut finalitate, pe când din perspectivă politologică, fenomenul s-ar fi consumat prin trecerea de la „romantism” la „pragmatism”. În tot cazul, marile adunări naţionale de la Chişinău au fost expresia unor reverberaţii populare şi nu a unor elucubraţii populiste.
Similar ghinionului generaţiilor precedente, în aprilie 2009, tinerii au reuşit să scape de răul mai mare, dând peste răul mai mic. Într-un sens anume, suferim de un blestem al semi-eşecurilor: deşi îngropăm securea războiului, ne pomenim pe baricade; deşi repurtăm victorii, acestea se dovedesc a fi efemere.
În tot acest răstimp, am pierdut oameni de o valoare incontestabilă. Nu mai sunt printre noi soţii Aldea-Teodorovici, ale căror cântece sunt şi alinare, şi imnuri de rezistenţă. A plecat în lumea celor drepţi şi poetul Grigore Vieru, ale cărui opere constituie un indubitabil reper de moralitate şi demnitate. Ne lipseşte şi disidentul Gheorghe Ghimpu, ale cărui discursuri înflăcărate nu mai pot fi reproduse sau egalate. Şi mulţi, mulţi alţii, fără de care adunările din 1989-1991 nu ar fi fost nici mari, nici naţionale…
Tocmai din acest considerent, la 3 noiembrie anul curent, vom asista la denaturarea conceptului de „Mare Adunare Naţională”. Cel două partide şi jumătate de la guvernare, care au anunţat intenţia de a organiza o manifestare nu atât pentru susţinerea opţiunii de integrare europeană, cât pentru măsurarea potenţei lor electorale, devin complicii profanării memoriei celor care au făcut posibilă descătuşarea de regimul sovietic. Să fiu înţeles corect: nu sunt contra aderării la Uniunea Europeană, sunt împotriva metodelor comuniste de impunere a acestui deziderat. Oriunde în lumea civilizată, dragostea cu de-a sila nu este altceva decât viol. Or, a-ţi obliga membrii şi simpatizanţii să dea buzna cu căţel şi purcel în PMAN este dovada supremă a iresponsabilităţii şi a disperării politice.
Nu insist să abordez aspectul privind autodeconspirarea lipsei de legitimitate a puterii care-şi cheamă susţinătorii, ci doar să precizez că participanţii la veritabilele Mari Adunări Naţionale din ’89–’91 au fost mai europeni în gândire, cu toate că trăiau încă în URSS, decât toţi „euro-optimiştii” de astăzi.
Aristotel spunea că „orice asociaţie trebuie să aibă un fel de unitate, dar nu o unitate absolută. E ca şi cum ai încerca să faci o armonie dintr-un sunet”. De aceea, chemarea monstruoasei coaliţii „pro-europene” la manifestarea euforică şi butaforică a aspiraţiilor europene nu este altceva decât un urlet în surdină, nicidecum o odă a bucuriei. Toboşarii comunişti şi trâmbiţaşii de la guvernare mi se par a fi doi fraţi siamezi. Atât unii, cât şi alţii încearcă să ne încânte cu un râgâit din măruntaiele lor îndestulate. Mie nu-mi este a zâmbi pe stomacul gol şi nici nu-mi doresc să joc pe muzica vreunei tabere. Prin urmare, stimaţi guvernanţi, nu contaţi pe prezenţa mea la „Marea Adunătură Naţională”.
Dostoievski spunea că „una este temperatura de fierbere a apei şi alta este temperatura de topire a fierului”. Similar, una este să îndrăgeşti valorile europene şi cu totul altceva este să te prostituiezi în public de dragul unui partid mai compromis decât altul.
Acest articol a fost publicat în "Evenimentul Zilei", ediţia din 28.10.2013
"Munteanul" primitiv
Acest text nu abordează o anumită
trăsătură sau tipologie, de altfel inexistentă, a celor originari din regiunea geografică
a Munteniei, ci reprezintă o replică la comentariul unuia dintre
articolele mele anterioare – Moldoveanul primitiv. Titlul materialului de faţă rezidă din propria intuiţie că
autorul comentariului este un „maldavan” cu nume de muntean. În tot cazul, cel responsabil
de apariţia şi plasarea textului pe site-ul graiesc.md nu avut nici măcar
curajul, darămite bunul simţ, să-şi indice numele. I-o fi ruşine de propria
persoană, de aceea cred că este vorba despre un „muntean” complexat, frustrat
şi, bineînţeles, primitiv.
Precizez că acel comentariu a
fost scris în limba rusă, după care o parte a fost tradusă în „moldovenească”.
Respectiv, deşi autorul este în mod cert alolingv, acesta s-a regăsit în textul
Moldoveanul primitiv, fapt ce-l priveşte,
având tot dreptul la autodeterminare.
1. În comentariu se spune că:
„existenţa rusismelor în limba română a devenit pentru români un fapt
inconvenabil din punct de vedere politic, motiv pentru care aceştia au demarat
o largă campanie lingvistică împotriva noastră. Scopul campaniei este de a
exclude şi de a înlocui rusismele cu franţuzismele, ba chiar de a îmbogăţi
limba română pe seama limbii franceze”.
Întâi de toate, nu sunt
convins că limba română ar conţine un număr signifiant de rusisme (cuvinte
preluate exclusiv din limba rusă). Mai degrabă, respectivul ins s-a referit la lexemele
de origine slavă. Dar ce are sula cu perfectura? Rusa este una dintre
succesoarele limbii slavone, nu invers. Românii au adoptat slavona în sec. al
X-lea, prin filiera sudică (de la sârbi şi bulgari), ca urmare a faptului că făceau
parte din Commonwealth-ul bizantin. În
acea perioadă, slavii de est au apelat la varegi, ca să-i conducă, fiind o
seminţie depravată şi abrutizată (trăiau în păduri precum animalele, dacă e să
dăm crezare Cronicii lui Nestor, ce datează din sec. XII), iar limba rusă
literară, de la care am fi putut împrumuta anumite cuvinte (rusisme), nici
măcar nu era în faza embrionară. Acceptarea slavonei în arealul lingvistic de
la nord de Dunăre s-a făcut din considerente politice, întrucât acestei limbi i
s-a conferit statutul de „limbă sfântă”, alături de ebraică, greaca veche şi
latina. Prin urmare, perpetuarea utilizării slavonei în Biserică şi, ulterior,
în cancelariile domneşti ale Ţărilor Române s-a făcut din aceleaşi raţiuni
practice pentru care latina a devenit limba oficială a Regatului Ungariei.
Menţionez, totodată, că
numeroasele cercetări lingvistice pertinente au demonstrat originea slavă a mai
multor lexeme româneşti, unele desemnând forme de relief (deal) şi
termeni din domeniul organizării sociale (stăpân, boier, jupân),
altele fiind hidronime (Bistriţa – râul repede, Milcovul, Râmnicul
– râul cu peşte) şi toponime (Zimnicea, Putna, Slatina,
Zlatna etc.), nemaivorbind de noţiuni de afectivitate (iubire, dragoste,
nevastă) şi de unele privind cultul religios (praznic, a
blagoslovi, vecernie, pomelnic, bodgaproste etc.).[1] Dar după cum a demonstrat B.P. Haşdeu, de
altfel un împătimit slavist, „într-o limbă nu contează atât cantitatea, cât
valoarea de circulaţie a cuvintelor”, astfel încât, „în română se pot formula
fraze întregi numai cu cuvinte latine, dar este imposibil de alcătuit o frază
exclusiv din elemente slave, turceşti, greceşti şi maghiare etc.”[2]
În ceea ce priveşte „campania
lingvistică” împotriva moldovenilor primitivi, îl asigur pe autorul
comentariului că nu sunt nici flatat, şi nici indignat de obsesiile sale conspiraţionale.
Dacă dânsul crede că un articol pe blog face parte dintr-o „largă campanie”, nu
pot decât să-l compătimesc şi să încerc să-l abordez precum un psihiatru îşi
tratează pacienţii.
Totodată, acuzele aduse limbii
române, precum că s-ar îmbogăţi „pe seama limbii franceze”, denotă
superficialitate crasă şi diletantism. Orice limbă se dezvoltă organic prin
împrumuturi; asimilează şi adaptează anumiţi termeni din alte limbi. În acest
sens, rusa nu este o excepţie. Dacă scriitorii ruşi s-ar fi cramponat în fondul
lexical slavon, rusa literară ar fi devenit o limbă moartă. Ţin să-l atenţionez
pe autorul comentariului că a comis o „gravă eroare”, un „sacrilegiu”,
utilizând în textul său lexeme a căror origine este alta decât cea slavă.
Bunăoară, următoarele cuvinte ruseşti provin din latină: лингвистическую
(lingua), компания (comitatu), абсолютном (absolute), фрагмент (fragmentum),
литературном (litterarum), идеологи (ideologues), вектор (vector),
продемонстрировать (demonstrabimus) etc. În acest context, trebuie precizat că
întreaga intelectualitate şi cancelarie imperială de la Sankt Petersburg scria,
în sec. XIX, răvaşe şi rapoarte în franceză, limba de circulaţie internaţională
a acelei perioade. Prin urmare, şi rusa s-a îmbogăţit „pe seama limbii
franceze”.
2. Autorul comentariului îmi
reproşează tacit că aş fi întrebuinţat în articolul Moldoveanul primitiv cca 25% de franţuzisme. Motiv pentru care,
acesta se întreabă „de ce dezvoltarea limbii române pe seama celei franceze
denotă inteligenţă, însă dezvoltarea limbii „moldoveneşti” pe seama celei ruse
este primitivism?”.
În susţinerea afirmaţiilor
sale, „munteanul” primitiv prezintă neologismele româneşti din textul meu şi
echivalentele acestora în franceză, de la care ar fi provenit: asist (assister),
revelaţiune (revelation), elucubraţiile (élucubration), abjecte (abject),
atribuie (attribuer), perimat (périmer), opinie (opinion), complac (complaire),
abundă (abonder), infatuare (infatuer), respectivii (respectif), flatulenţă (flatulence),
elimina (éliminer), oripilat (horripiler), repugnă (répugner), lamentează (lamenter),
condiţia (condition), derizorie (dérisoire), fracţiune (fraction), aroge (s'arroger),
parvenirea (parvenir), pervertirea (pervertir).
Autorul anonim pare rupt de
realitate, ca să nu zic imbecil. Prin exemplele invocate, mi-a ridicat mingea
la fileu şi îmi este destul de facil să-l contrazic. Dar având în vedere că
„munteanul” primitiv nu a înţeles diferenţa dintre rusisme şi cuvintele de
sorginte slavonă, nu sunt convins că cei doi neuroni ai săi vor fi capabili să
asimileze următoarea informaţie:
Cele 25% de „franţuzisme” din
textul meu sunt cuvinte de origine latină. Româna este una dintre puţinele
limbi romanice în care majoritatea covârşitoare a fondul lexical şi chiar uzual
provine din latină. Bineînţeles, contează şi filiera prin care anumiţi termeni au
redevenit parte a limbii române (în cazul dat – prin intermediul limbii
franceze), dar nu poate fi eludat substratul lingvistic. Prin urmare, cuvintele
pe care „munteanul” primitiv le-a evocat ca fiind pur şi simplu franţuzisme,
sunt lexeme readuse în circuitul lingvistic românesc graţie influenţei
culturale franceze, dar care au origine latină:
a asista (assideo, -tere),
revelaţiune (revelo, -are), elucubraţie (elucubratio), abject (abjectus), a atribui
(attribuere), perimat (perimo, -ere), opinie (opinio, -nis), a abunda (abundare),
infatuare (infatuare), respectiv (respectivus), flatulenţă (flatus), a elimina
(e-limino, -are), oripilat (horripilari), a repugna (repugnare), lamentează (lamentare,
-ari), condiţie (condicio, -onis, conditio), derizoriu (derisorius), fracţiune
(fractio, -onis, fractus), a aroga (ar-rogo, -rogare), a parveni (pervenire), a
perverti (pervertere, -versum).
3. În definitiv, asemenea
„munteni” primitivi îşi fac un deserviciu atunci când încearcă să manipuleze şi
să inoculeze ideea prevalării rusismelor în limba vorbită de românii basarabeni.
Cad în derizoriu, ca să nu zic că se fac de râsul găinilor. Pentru final, vă
propun atenţiei o mostră de schimonosire a limbii române, pe care autorul
anonim jinduieşte să o considerăm „moldovenească”:
„Citesc şi mă minunez, deşi nu
присутствуеск (asist) la o minune sau la o откровение (revelaţiune), ci la ун
презренный полет де фантазии (elucubraţiile abjecte) ale moldovenilor care nu
privesc mai departe de streaşina casei, dar care îşi присуждаеск (atribuie) un
punct de vedere устаревшый (perimat) şi au pretenţii de formatori de мнение
(opinie); care примеск удовольствие де ла ничтожества (se complac în nimicnicia)
lor, dar care изобилуеск (abundă) de тщеславие (infatuare). Respectivii suferă
de газообразование (flatulenţă) şi nu pot спусти (să-şi elimine) gazele decât
în обште (public).”
[1] Magazin istoric, nr. 8 (509), august 2009, „Între Occidentul
latin şi Orientul bizantin” (Ioan Aurel-Pop), p.10.
[2] L. Boia, România – ţară de frontieră a Europei, ed. Humanitas,
Bucureşti, 2002, p.48.
23 august 1944 - lovitură de stat sau "resurecţie de palat"?
Lovitura de stat este răsturnarea rapidă şi adesea neconstituţională a regimului politic existent, impusă de un grup de persoane, de regulă format din comandanţi militari.
"Resurecţia de palat" o considerăm a fi redeşteptarea politică a monarhului legitim, prin revendicarea paşnică a prerogativelor sale, cu scopul restabilirii ordinii de drept.
Regele Mihai era suveranul României Mari în 1944. Atinsese deja vârsta majoratului când a urcat la tron pentru a doua oară, în '40, fapt ce exclude versiunea ineptă a perpetuării regenţei în persoana lui Ion Antonescu. Un alt aspect esenţial, ce trebuie reţinut, este că Alteţa Sa l-a succedat pe tatăl său în calitatea de principe moştenitor, şi nu de marionetă sau de uzurpator. Carol al II-lea menţionase, în actul de abdicare, că îi transmite fiului său "grelele sarcini ale domniei" (Fl. Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român). Mihai I nu guverna, nu era "Conducătorul statului", dar continua să domnească. România nu a încetat, în '44, să mai fie monarhie.
Arestarea lui Antonescu nu poate fi considerată "lovitură de stat" şi din considerentul că aceasta s-a produs în limitele Constituţiei din '38, care stipula că şef al statului român este Regele, nu prim-ministrul. Altfel spus, dacă generalul Sănătescu nu i s-ar fi supus regelui şi nu Mihai I ar fi ordonat arestarea mareşalului, ci invers, am fi putut vorbi de o autentică şi indubitabilă lovitură de stat. Prin urmare, forma de guvernare existentă în România (monarhia) nu a fost modificată pe 23 august 1944. De asemenea, regimul politic doar aparent a fost schimbat, prin tentativa de revenire la monarhia constituţională interbelică, în detrimentul dictaturii militare antonesciene. Din nefericire, Constituţia din '23 nu a mai fost restabilită, iar odată cu abdicarea forţată a regelui Mihai, putem vorbi de o "lovitură de stat", pusă la cale de comunişti, după fraudarea alegerilor din toamna anului 1947. Prin urmare, Groza a făcut ceea ce Antonescu nu ar fi îndrăznit să facă, întrucât un rege l-a făcut Conducător al statului, iar altul i-a conferit gradul de Mareşal. Finalmente, ţin să precizez că prin cercetarea, analizarea şi interpretarea evenimentelor din acele vremuri tulburi, putem oricând să ne dedăm erorilor. Însă, în umila mea opinie, nu avem dreptul să greşim atunci când denumim un fapt istoric sau altul. Este cât se poate de evident că orientarea politico-militară a României s-a schimbat radical după 23 august 1944: din aliaţi ai Axei am devenit duşmani, iar din potenţiali învinşi/învingători am devenit victime, dar o lovitură de stat nu înseamnă (doar) schimbarea vectorului extern.
Arestarea lui Antonescu nu poate fi considerată "lovitură de stat" şi din considerentul că aceasta s-a produs în limitele Constituţiei din '38, care stipula că şef al statului român este Regele, nu prim-ministrul. Altfel spus, dacă generalul Sănătescu nu i s-ar fi supus regelui şi nu Mihai I ar fi ordonat arestarea mareşalului, ci invers, am fi putut vorbi de o autentică şi indubitabilă lovitură de stat. Prin urmare, forma de guvernare existentă în România (monarhia) nu a fost modificată pe 23 august 1944. De asemenea, regimul politic doar aparent a fost schimbat, prin tentativa de revenire la monarhia constituţională interbelică, în detrimentul dictaturii militare antonesciene. Din nefericire, Constituţia din '23 nu a mai fost restabilită, iar odată cu abdicarea forţată a regelui Mihai, putem vorbi de o "lovitură de stat", pusă la cale de comunişti, după fraudarea alegerilor din toamna anului 1947. Prin urmare, Groza a făcut ceea ce Antonescu nu ar fi îndrăznit să facă, întrucât un rege l-a făcut Conducător al statului, iar altul i-a conferit gradul de Mareşal. Finalmente, ţin să precizez că prin cercetarea, analizarea şi interpretarea evenimentelor din acele vremuri tulburi, putem oricând să ne dedăm erorilor. Însă, în umila mea opinie, nu avem dreptul să greşim atunci când denumim un fapt istoric sau altul. Este cât se poate de evident că orientarea politico-militară a României s-a schimbat radical după 23 august 1944: din aliaţi ai Axei am devenit duşmani, iar din potenţiali învinşi/învingători am devenit victime, dar o lovitură de stat nu înseamnă (doar) schimbarea vectorului extern.
Moldoveanul primitiv
Ştiu că sunt prost. Dar când mă uit în jur, prind curaj
(Ion Creangă)
Am învăţat să citesc şi să scriu, să selectez informaţiile şi să le analizez, dar n-am învăţat să accept incultura, inepţia şi lipsa bunului simţ. Pe de o parte, am evoluat ireversibil, nu pot regresa în această privinţă, pe de altă parte, însă, sunt un "inadaptabil", care nu v-a înţelege niciodată, la modul exhaustiv, prostia moldoveanului primitiv.
Citesc şi mă minunez, deşi nu asist la o minune sau la o revelaţiune, ci la elucubraţiile abjecte ale moldovenilor care nu privesc mai departe de streaşina casei, dar care îşi atribuie un punct de vedere perimat şi au pretenţii de formatori de opinie; care se complac în nimicnicia lor, dar care abundă de infatuare. Respectivii suferă de flatulenţă şi nu pot să-şi elimine gazele decât în public. Sunt oripilat şi mă repugnă prostia, îndeosebi cea a concetăţeanului meu, care nu poate discerne bobul de neghină, se lamentează de condiţia sa derizorie, pentru ca peste o fracţiune de secundă să-şi aroge aere de intelectual. Parvenirea şi pervertirea sunt două târfe care i-au pus poalele moldovenismului pe cap. Îl descalifică şi-l dezumanizează. Îl readuc la condiţia omului din peşteră, care îşi lasă scârnăviile şi dejecţiile verbale tot acolo unde le-a consumat şi formulat. Moldoveanul primitiv nu este idiot, căci produce idiotisme. Dar nu este nici versat în vreun domeniu anume, căci e specialist în toate. Dânsul vorbeşte cu nonşalanţa unui om elevat despre lucruri care-l depăşesc. "De tăceai, filosof rămâneai" nu este un aforism pe care să i-l recomanzi. De ce să tacă, să nu se manifeste, dacă doar astfel se poate forma ca lider (de trib)? Respectivul nu tinde să polemizeze, să cunoască, să chibzuiască. Emulaţia sa prematură e a unui copil care vrea jucăria şi atât. Nu-l interesează cu ce efort se obţine aceasta şi dacă are nevoie de ea; nu vrea să convingă, să argumenteze, dânsul este purtătorul adevărului în ultimă instanţă. Pentru moldoveanul primitiv, noi vorbim o limbă înrudită cu româna. Nu-l interesează, bunăoară, că din punct de vedere al lingvisticii, italiana şi spaniola sunt înrudite, având acelaşi fond latin, deşi sunt două limbi diferite. Acest individ înţelege că vorbeşte româna, dar vrea să-şi numească limba moldovenească şi afirmă că suntem "înrudiţi lingvistic". E îndărătnic ca bourul de pe stemă. Şi e prost precum căţeaua Molda, din legenda lui Dragoş. În accepţiunea specimenului la care mă refer, românii sunt ţigani. De aceea, el s-ar face frate şi cu dracul, adică cu tot felul de seminţii cu ochii înguşti, care se vor a fi "euro-asiatici". Nu contează că în Republica Moldova locuiesc mai mulţi ţigani (raportat la numărul populaţiei), decât în România, şi că e dispus să lucreze la străini o viaţă întreagă, fix ca ţiganii, doar de dragul încropirii unei averi. N-are treabă cu logica şi etica. Dânsul are prejudecăţi şi stereotipuri. Pentru acest incult, Marea Unire nu a fost decât "un profit a (!) elitei româneşti". Elita la care se referă e departe de dânsul ca Pluto de Soare. Moldoveanul primitiv nu poate să priceapă că în perioada interbelică ţăranii basarabeni au fost împroprietăriţi şi educaţi. Respectivul crede că atunci s-a produs "românizarea forţată", care "era mult mai amorală decât rusificarea din 1812-1917". Logică de babuin: cel mai bine ne-a fost când ruşii au plecat şi românii n-au venit. Exact ca primatele, moldoveanul primitiv crede că un arbore creşte din pod şi că dacă-i tai rădăcinile, el n-o să cadă cu tot cu copac. Un alt subiect intrigant, în care ingratul se crede versat, îl constituie cedarea Basarabiei în 1940. Dânsul nu înţelege de ce statul român a renunţat, pentru o perioadă efemeră, la o "podoabă" atât de "preţioasă" ca neamul lui de primitivi. Probabil, nu-şi poate forţa creierul lipsit de circumvoluţiuni ca să priceapă că renunţarea temporară la Basarabia şi Bucovina de Nord a fost dureroasă, dar şi imperioasă. De ce respectivul nu critică retragerea aureliană, ci, dimpotrivă, o consideră un fapt benefic, după care, în spaţiul carpato-danubiano-pontic, s-au perindat mai multe popoare barbare? Finalmente, moldoveanul primitiv este majoritar în R. Moldova. Despre asta a spus şi Băsescu, dar cu alte cuvinte. Ceea ce trebuie reţinut este că nu majorităţile decid, ci elitele minoritare şi solidare. Nu are rost să lupţi cu "morile de vânt", dar nici nu le poţi lăsa "să semene pleava şi să vânture grâul".
Citesc şi mă minunez, deşi nu asist la o minune sau la o revelaţiune, ci la elucubraţiile abjecte ale moldovenilor care nu privesc mai departe de streaşina casei, dar care îşi atribuie un punct de vedere perimat şi au pretenţii de formatori de opinie; care se complac în nimicnicia lor, dar care abundă de infatuare. Respectivii suferă de flatulenţă şi nu pot să-şi elimine gazele decât în public. Sunt oripilat şi mă repugnă prostia, îndeosebi cea a concetăţeanului meu, care nu poate discerne bobul de neghină, se lamentează de condiţia sa derizorie, pentru ca peste o fracţiune de secundă să-şi aroge aere de intelectual. Parvenirea şi pervertirea sunt două târfe care i-au pus poalele moldovenismului pe cap. Îl descalifică şi-l dezumanizează. Îl readuc la condiţia omului din peşteră, care îşi lasă scârnăviile şi dejecţiile verbale tot acolo unde le-a consumat şi formulat. Moldoveanul primitiv nu este idiot, căci produce idiotisme. Dar nu este nici versat în vreun domeniu anume, căci e specialist în toate. Dânsul vorbeşte cu nonşalanţa unui om elevat despre lucruri care-l depăşesc. "De tăceai, filosof rămâneai" nu este un aforism pe care să i-l recomanzi. De ce să tacă, să nu se manifeste, dacă doar astfel se poate forma ca lider (de trib)? Respectivul nu tinde să polemizeze, să cunoască, să chibzuiască. Emulaţia sa prematură e a unui copil care vrea jucăria şi atât. Nu-l interesează cu ce efort se obţine aceasta şi dacă are nevoie de ea; nu vrea să convingă, să argumenteze, dânsul este purtătorul adevărului în ultimă instanţă. Pentru moldoveanul primitiv, noi vorbim o limbă înrudită cu româna. Nu-l interesează, bunăoară, că din punct de vedere al lingvisticii, italiana şi spaniola sunt înrudite, având acelaşi fond latin, deşi sunt două limbi diferite. Acest individ înţelege că vorbeşte româna, dar vrea să-şi numească limba moldovenească şi afirmă că suntem "înrudiţi lingvistic". E îndărătnic ca bourul de pe stemă. Şi e prost precum căţeaua Molda, din legenda lui Dragoş. În accepţiunea specimenului la care mă refer, românii sunt ţigani. De aceea, el s-ar face frate şi cu dracul, adică cu tot felul de seminţii cu ochii înguşti, care se vor a fi "euro-asiatici". Nu contează că în Republica Moldova locuiesc mai mulţi ţigani (raportat la numărul populaţiei), decât în România, şi că e dispus să lucreze la străini o viaţă întreagă, fix ca ţiganii, doar de dragul încropirii unei averi. N-are treabă cu logica şi etica. Dânsul are prejudecăţi şi stereotipuri. Pentru acest incult, Marea Unire nu a fost decât "un profit a (!) elitei româneşti". Elita la care se referă e departe de dânsul ca Pluto de Soare. Moldoveanul primitiv nu poate să priceapă că în perioada interbelică ţăranii basarabeni au fost împroprietăriţi şi educaţi. Respectivul crede că atunci s-a produs "românizarea forţată", care "era mult mai amorală decât rusificarea din 1812-1917". Logică de babuin: cel mai bine ne-a fost când ruşii au plecat şi românii n-au venit. Exact ca primatele, moldoveanul primitiv crede că un arbore creşte din pod şi că dacă-i tai rădăcinile, el n-o să cadă cu tot cu copac. Un alt subiect intrigant, în care ingratul se crede versat, îl constituie cedarea Basarabiei în 1940. Dânsul nu înţelege de ce statul român a renunţat, pentru o perioadă efemeră, la o "podoabă" atât de "preţioasă" ca neamul lui de primitivi. Probabil, nu-şi poate forţa creierul lipsit de circumvoluţiuni ca să priceapă că renunţarea temporară la Basarabia şi Bucovina de Nord a fost dureroasă, dar şi imperioasă. De ce respectivul nu critică retragerea aureliană, ci, dimpotrivă, o consideră un fapt benefic, după care, în spaţiul carpato-danubiano-pontic, s-au perindat mai multe popoare barbare? Finalmente, moldoveanul primitiv este majoritar în R. Moldova. Despre asta a spus şi Băsescu, dar cu alte cuvinte. Ceea ce trebuie reţinut este că nu majorităţile decid, ci elitele minoritare şi solidare. Nu are rost să lupţi cu "morile de vânt", dar nici nu le poţi lăsa "să semene pleava şi să vânture grâul".
Demisec de secole (pamflet)
Ziua I – Elicoptere
pacificatoare survolează spațiul aerian al Republicii Moldova, inclusiv Chișinăul.
Membri și simpatizanți ai unor organizaţii, precum „Liga Tineretului Rus”, s-au
adunat în Piața Marii Adunări Naționale și au urcat pe clădirea Guvernului, pe
Arcul de triumf şi pe Catedrala „Nașterea Domnului”, pentru a-i întâmpina pe
pacificatori. Parlamentul Republicii Moldova se află în vacanță.
Ziua II – Unități de
infanterie ale trupelor de pacificatori ocupă Vadul lui Vodă, punct strategic
de importanță vitală pe Nistru. Președintele Parlamentului convoacă o ședință
extraordinară a legislativului, la care se prezintă doi vicepreședinți și încă
7 deputați, toţi bronzaţi, pardon – reformaţi. Ședința se amână din lipsă de
cvorum.
Ziua III – Proteste
la sediul Primării mun. Chișinău împotriva primarului general. Protestatarii
acuză instituţia de acordarea ilegală pacificatorilor a dreptului de a se
odihni la Vadul
lui Vodă. Ședință extraordinară a Guvernului. Ministrul Educaţiei propune
instalarea unor camere de luat vederi pe Nistru, pentru a supraveghea dacă soldații
pacificatori nu şi-au copiat „examenul” susţinut în 1992.
Ziua IV – Elicoptere
survolează din nou Chișinăul. În regim de urgență apărarea antiaeriană este
dotată cu noi rachete antigrindină. Premierul decide să efectueze o vizită de
lucru la Bruxelles.
În sfârșit, se convoacă ședința extraordinară a Parlamentului, după ce
deputaților li se promite câte o indemnizaţie de 30 000 de lei pentru
tratament medical după fiecare şedinţă plenară. Aflat în vizită la Brigada din Bălți, ministrul
Apărării emite un ordin prin care interzice sinuciderile și împușcarea din
greșeală a camarazilor în Armata Națională.
Ziua V – Noi unități
militare pacificatoare trec Nistrul. Ședința extraordinară a Parlamentului
continuă, sunt adoptate peste 50 de legi în toate lecturile posibile, la
interval de 2 minute. Un deputat neafiliat propune lichidarea unor universități
de stat, pentru a le proteja de un eventual bombardament. Ministrul de Interne
ordonă urgentarea procesului de dotare a poliției cu noi uniforme. Premierul
ajunge la Bruxelles,
unde nu a fost pus picior de moldovean tocmai de o săptamână. Purtătorul de
cuvînt al şefului statului organizează o conferință de presă, la care anunță că
președintele consideră trupele pacificatoare ca fiind parte agresoare și că va
supraveghea situația din Kiev, unde participă într-o expediţie misionară. Pe
malul drept al Prutului aterizează aeroplane cu țigări de contrabandă refugiate
din Moldova. La spitalul municipal Ignatenco sunt descoperite 4 bormașini
industriale folosite de serviciile de spionaj pacificatoare. Ministerul
Sănătății se autosesizează și promite dotarea spionilor cu bormașini
specializate.
Ziua VI – Unități de
infanterie motorizată ale pacificatorilor trec Nistrul și ajung la intrarea în
Chișinău. Grupe de voluntari, nemulțumiți de activitatea primarului general al
capitalei, formează primele detașamente de partizani în Pădurea Domnească. Președintele
Parlamentului decide să se deplaseze și el la Bruxelles, în ajutorul
premierului. Parlamentul adoptă o Declarație oficială prin care își exprimă
dorința de rezolvare pașnică a conflictului. Autoritățile de la Comrat acuză Chișinăul de
provocări și proclamă independența Găgăuziei, precum și mobilizarea generală pentru
apărarea „patriei istorice”.
Ziua VII – Primele
victime ale conflictului militar pacificator. S-a tamponat automobilul unui procuror cu maşina unui combatant, la intersecţia străzii Calea Ieşilor cu şoseaua Balcani, în timp ce se deplasau
spre front. Vinovat este declarat automobilul poliţiei de patrulare, venit la locul accidentului. Mişcarea „Nu Războiului Mafiot” îşi revendică isprava. Apar și
vești îmbucurătoare: Ministrul Apărării declară ca Armata națională este
pregătită să înfrunte orice agresiune, săpile și lopețile sunt ascuțite, artileria
este dotată cu cei mai calitativi bolovani de piatră și cele mai moderne praștii,
iar baloanele unui operator de telefonie mobilă sunt gata oricând de decolare, după
care-și prezintă demisia. Statul Tuvalu din Oceanul Pacific, aflând (abia acum)
despre înfrângerea lui Ștefan cel Mare la Războieni, își oferă sprijinul militar, în număr
de 10 bărci, care se proconizează să ajungă în portul Giurgiulești într-un an, pentru
a împiedica retragerea turcilor. Între timp, înaintarea trupelor pacificatoare
este împiedicată de drumurile recent reparate care păzesc cu strășnicie
intrarea în capitală. Dar, din păcate, aviația inamică începe bombardarea
princilalelor centre economice şi culturale ale orașului. Cea mai avariată
este Piața Centrală.
(În loc de epilog):
Trezit brusc de orologiu, vădit
îngrijorat și transpirat, suferind de o sete necruțătoare și de o teribilă
durere de cap, demnitarul exclamă: "Tfiu, Doamne, iartă-mă, nu mai sărbătoresc creştinarea Rusiei Kievene!"
Autor: Mihail Iustinian Ţurcanu
Dialog pe blog (26.07.2013)
Cu aceasta postare, depasim numarul de 10 mii de vizualizari!
Va multumesc!
"Mizerabilii" reformatori
Anterior, într-un text
intitulat „Moromeţii reformatori”, scriam că preşedintele PL, Mihai Ghimpu, s-a
pomenit în situaţia personajului Ilie Moromete, cel care se face vinovat nu atât
de plecarea „fiilor rătăciţi” Nilă, Achim şi Paraschiv (alias „grupul Hadârcă”),
care l-au deposedat şi de oi (alias fracţiunea parlamentară), şi de cai (alias
co-participarea la guvernare), cât de faptul că nu i-a convins să revină acasă
(alias în partid). Spuneam, totodată, că aidoma familiei Moromete, supusă unei
presiuni sociale căreia nu i-a rezistat, la fel şi „familia PL” este supusă
unor presiuni mediatice şi secesioniste.
Având în vedere declaraţia recentă
a Consiliului Reformator, prin care transfugii au anunţat crearea unei noi
formaţiuni politice, fără a conveni în prealabil în privinţa unui lider sau cel
puţin a unei denumiri, şi prin care au renunţat, într-un final, la intenţia
temerară de a reforma Partidul Liberal, unele completări sunt imperioase.
Astfel, devine tot mai evident că reformatorii şi-au arogat nu doar trăsăturile
Moromeţilor lui Preda, dar şi pe cele ale Mizerabililor lui Hugo.
Carnetul de membru PL al lui Ion Hadârcă poate fi asemuit cu carnetul galben al lui Jean Valjean, ambele reprezentând o evadare din captivitatea metehnelor trecutului, dar nu şi o exonerare. Deşi lui Jean i s-a oferit o a doua şansă, acesta a pretat asupra unui gest abominabil, furând argintăria din casa unui preot. Într-un anume fel, Mihai Ghimpu s-a comportat precum Myrel Bienvenu, atunci când l-a reabilitat pe Hadârcă şi l-a propulsat în funcţia de preşedinte a fracţiunii parlamentare. Acest poet printre politicieni şi politician printre poeţi reprezintă o dovadă elocventă a necesităţii adoptării unei legi a lustraţiei. Pe lângă poemul „Omul cât vremea”, publicat în volumul „Lenin – o stea îndrumătoare”, Jean Valjean al Moldovei este autorul mai multor osanalii la adresa regimului sovietic, printre care şi un material apărut în ziarul Literatura şi Arta, la 12 noiembrie 1987, în care trubadurul reformator îşi încheia astfel pledoaria: „Aceasta-i calea luminată de Lenin, calea uniunii celor egali! Aceasta-i lumina sfântă a Marelui Octombrie”. Dacă cele câteva versuri elogioase la adresa lui Lenin pot fi oarecum justificate, pornind de la premisa că era să-i fie cenzurată orice operă lirică, atunci articolele de adulaţie din presa periodică nu pot fi nici măcar muşamalizate. Aidoma lui Valjean, care nu s-a abţinut de la jefuirea unui copil, Hadârcă nu a rezistat tentaţiei să încerce să preia un partid cu o vârstă fragedă. Acum, probabil, dânsul este în căutarea unui lider pe care să-l idolatrizeze, motiv pentru care îi sugerăm revenirea la „învăţătura” lui Vladimir Ilici şi nu pretindem la drepturile de autor pentru denumirea viitoarei formaţiuni politice: Partidul Leninist Reformator (dacă tot jinduieşte la abrevietura PLR). În ceea ce-i priveşte pe ceilalţi mizerabili reformatori, soarta politică a acestora a fost pecetluită, odată cu demiterea ultimilor mohicani liberali din fruntea instituţiilor de stat. Despre Ana Guţu, cea care a propus lichidarea a două universităţi de stat, dar care activează ca prorector la o universitate privată şi care se simte ruşinată de salariul de deputat, pe care-l primeşte, însă, cu regularitate; sau despre Vitalie Marinuţa, care face declaraţii hazardate şi nu poate combate încălcările statutare din armată, darămite că instruiască potenţiali combatanţi, nici nu merită să menţionez. Odată ce procesul de salubrizare a formaţiunii politice liberale pare să se fi încheiat, o eventuală alegere a primarului general al municipiului Chişinău, Dorin Chirtoacă, în funcţia de preşedinte PL, va avea efectul unui bumerang împotriva reformatorilor neretractabili. Şi-atunci mizerabilii vor deveni indezirabili.
Carnetul de membru PL al lui Ion Hadârcă poate fi asemuit cu carnetul galben al lui Jean Valjean, ambele reprezentând o evadare din captivitatea metehnelor trecutului, dar nu şi o exonerare. Deşi lui Jean i s-a oferit o a doua şansă, acesta a pretat asupra unui gest abominabil, furând argintăria din casa unui preot. Într-un anume fel, Mihai Ghimpu s-a comportat precum Myrel Bienvenu, atunci când l-a reabilitat pe Hadârcă şi l-a propulsat în funcţia de preşedinte a fracţiunii parlamentare. Acest poet printre politicieni şi politician printre poeţi reprezintă o dovadă elocventă a necesităţii adoptării unei legi a lustraţiei. Pe lângă poemul „Omul cât vremea”, publicat în volumul „Lenin – o stea îndrumătoare”, Jean Valjean al Moldovei este autorul mai multor osanalii la adresa regimului sovietic, printre care şi un material apărut în ziarul Literatura şi Arta, la 12 noiembrie 1987, în care trubadurul reformator îşi încheia astfel pledoaria: „Aceasta-i calea luminată de Lenin, calea uniunii celor egali! Aceasta-i lumina sfântă a Marelui Octombrie”. Dacă cele câteva versuri elogioase la adresa lui Lenin pot fi oarecum justificate, pornind de la premisa că era să-i fie cenzurată orice operă lirică, atunci articolele de adulaţie din presa periodică nu pot fi nici măcar muşamalizate. Aidoma lui Valjean, care nu s-a abţinut de la jefuirea unui copil, Hadârcă nu a rezistat tentaţiei să încerce să preia un partid cu o vârstă fragedă. Acum, probabil, dânsul este în căutarea unui lider pe care să-l idolatrizeze, motiv pentru care îi sugerăm revenirea la „învăţătura” lui Vladimir Ilici şi nu pretindem la drepturile de autor pentru denumirea viitoarei formaţiuni politice: Partidul Leninist Reformator (dacă tot jinduieşte la abrevietura PLR). În ceea ce-i priveşte pe ceilalţi mizerabili reformatori, soarta politică a acestora a fost pecetluită, odată cu demiterea ultimilor mohicani liberali din fruntea instituţiilor de stat. Despre Ana Guţu, cea care a propus lichidarea a două universităţi de stat, dar care activează ca prorector la o universitate privată şi care se simte ruşinată de salariul de deputat, pe care-l primeşte, însă, cu regularitate; sau despre Vitalie Marinuţa, care face declaraţii hazardate şi nu poate combate încălcările statutare din armată, darămite că instruiască potenţiali combatanţi, nici nu merită să menţionez. Odată ce procesul de salubrizare a formaţiunii politice liberale pare să se fi încheiat, o eventuală alegere a primarului general al municipiului Chişinău, Dorin Chirtoacă, în funcţia de preşedinte PL, va avea efectul unui bumerang împotriva reformatorilor neretractabili. Şi-atunci mizerabilii vor deveni indezirabili.
Generat în 0.294 secunde.