Fosta mea colegă, Liliana Arnăutu, plecată de curând din R. Moldova, mai mult de nevoie decât de voie, scrie pe blogul personal experienţa pe care a trăit-o în R. Moldova şi de ce a fost nevoită să emigreze. Nu am decât a spune: “Încă o familie de tenieri şi-auluat lumea în cap”. Citiţi atent textul scris de jurnalistă.
Cînd m-am urcat în avionul Chişinău-Frankfurt-Toronto mi-am zis in gînd “Adio Moldova, ţara mea mică şi săracă!” În Canada mi-am dat seama de contrastul dintre cele două ţări. Însă zi de zi mă încearcă un dor nebun de casă. Şi au trecut doar trei săptămâni de cînd am venit. Dar, cînd imi aduc aminte de toate condiţiile în care am trăit, mă strînge ceva în spate şi îmi fuge nostalgia.
La Chişinău stăteam într-un apartament saracacios si minuscul de la periferie. Nu aveam apă caldă la robinet, uneori nici lumină, iar iarna aveam caldură în calorifere abia atunci cand făceam ţurţuri la nas. Erau conectate la agent termic doar grădiniţele, şcolile şi spitalele. Oamenii care traiesc în blocurile ce depind de încălzirea centralizată stau şi acum tremurând sub plapumă.
Cînd veneam în Canada, pe aeroportul din Frankfurt o doamnă de vreo 45 de ani, din Moldova, intră în vorbă cu mine. “Mă întorc la muncă în Germania cu soţul. Aici viaţa e stabilă. Voi reveni acasă cand voi vedea o schimbare. Poate noua conducere va face ceva mai mult, dar pînă va face… vom munci aici!” Cîteva zile mai tîrziu aud acelaşi gînd.
“Crema ţării”
În zona unde locuiesc în Canada stau mulţi basarabeni şi români deopotrivă. Într-o zi, două persoane m-au asaltat cu întrebări despre realitatea din Republica Moldova, dacă pot să se întoarcă acasă în următorii ani sau trebuie să mai aştepte? Nu am ştiut ce să le răspund. Am bolborosit şi eu câteva cuvinte: “Este greu, foarte greu!” Spun asta pentru că, de aproape 20 de ani, în Moldova nu se schimbă mai nimic. Nimic altceva decît guvernarile. “Crema ţării” s-a fixat pe Chişinău, unde, de altfel, se trăieşte mai bine. Aici se mai organizează proteste, concerte sau diferite acţiuni cu caracter social-politic. În capitală se dicută aprins despre unele probleme sociale: cîinii vagabonzi de pe străzi, mirosul urît de la staţia de epurare a apei, majorarea taxei pentru o călatorie în transportul public, salarii şi pensii mizere, etc.
Sărac şi bogat
Străzile din Chişinău, prăfuite şi găurite, ca nicăeri în lume, sunt astăzi pline de Audi X5, Mercede-suri, sau BMW-uri. Mai rar vezi o maşină sovietică moştenită de la ruşi: Moscvici ori Jiguli. Troleibuzele « de vîrsta bunicii mele » încă mai circulă pe străzile Chişinăului şi ale Bălţiului (capitala de nord a RM). Primăria, îngenunchiată de sărăcie, nu-şi mai permite să achiziţioneze altele noi. Mai bine le repară pe cele vechi şi cheltuie bani mai puţini, decît sa dea milioane de dolari pe altele de import. Ne-am convins că bugetul municipal este auster. Asta după ce primaria a decis sa lichideze toate facilităţile pe care le oferea pensionarilor, invalizilor şi veteranilor de război (aceştia călătoreau gratis în transportul public). De aceea, nu e de mirare cînd vezi oameni posomorîţi pe drumuri, cu nasul în pământ, supăraţi pe ţara în care traiesc. La noi nu mai este loc de “how are you?” sau “have a nice day!” În centrul oraşului, unde este amplasată una dintre cele mai renumite pieţe comerciale, o mulţime de oameni ponosiţi şi sărmani, încovoiati de pungi de plastic, îmbrăcaţi în hainele din prima tinereţe, adunaţi gramadă în staţii şi, tot în aceeaşi zonă, tineri îmbrăcaţi la modă, parfumaţi, împodobiţi cu aur şi plini de viaţă stau la o cafea pe terase. De obicei, aceştia fie că sunt copii de bani gata, fie că sunt din cei ai căror parinţi au plecat să muncească la negru în Grecia, Italia, Rusia sau alte ţări din fosta CSI.
“Gavari na celoveceskom iazîke!”
La Chişinău limba rusă încă predomină în toate domeniile. Dacă nu ştii rusa, este prea puţin probabil să îţi găseşti un job bun în capitală, sau sa deţii o funcţie de conducere, spre exemplu. Îmi amintesc că la începutul anilor ‘90 ruşii de la Chişinău s-au pus cu burta pe cărţile de română. Au simţit că vremurile se schimbă şi că vor trebui să urmeze zicala: “Cemodan, vogzal, Rossia” (Trad. Rusă – Bagajul, gara, Rusia) dacă nu vor cunoaşte limba de stat. Părinţii îşi dădeau copiii la şcoli cu predare în limba română ori la grădiniţe, unde educatoarele vorbeau perfect româna. Acest “fenomen” a durat, din păcate, prea puţin. Cel mult 5-6 ani. După venirea agrarienilor la conducere frâiele au cedat. Limba română (moldovenească în Constituţia RM) nu mai prezintă mare importanţă, iar asta se resimte în societate. Dacă te adresezi în transport în română, ţi se poate răspunde în rusă. Uneori, fie interlocutorul tace mâlc, fie îţi zice scurt : “ia ne ponimaiu”(nu înţeleg!) În magazine, pieţe, instituţii private este la fel. Peste tot ţi se cere să vorbeşti “na celovecescom iazîche!” (Trad. rusă – într-o limba omenească). Daca te întreabă în rusă menţii ritmul, dacă în româna tot aşa. Şi nimeni nu se revoltă. Oamenii au obosit de proteste, dezbateri publice pe aceasta problemă, au obosit să mai asculte promisiuni electorale, să mai voteze, să participe la schimbările care au loc în societate.
Sate pustiite
Contrastul dintre capitală şi satele din Republica Moldova este ca de la cer la pământ. Satele basarabene au ramas fără tineret. Astăzi copiii şi bătrînii constitue, în mare parte, societatea rurală.