Preliminarii. – Pînă în prezent Biserica Ortodoxă n-a abrogat nici unul dintre sfintele sale canoane adoptate în primul mileniu.

Faptul acesta a prilejuit şi prilejuieşte discuţii felurite în legătură cu tăria sau vigoarea Sfintelor canoane, care este atribuită fie caracterului lor sacru, fie conţinutului lor, ceea ce le-ar face pe toate indispensabile pentru viaţa Bisericii, ca parte constitutivă a Sfintei Tradiţii.

Cu aceste două explicaţii, în dese împrejurări, elemente devotate sau chiar şi numai interesate, s-au făcut apărătoare zgomotoase a sfintelor canoane sau a canonicităţii, declanşînd uneori acţiuni cărora li s-a putut zice, mai mult exagerîndu-se, «lupte pentru canonicitate». Asemenea «lupte» s-au înregistrat şi în trecutul Bisericii noastre, şi anume, în epoca lui Cuza Vodă, iar mai tîrziu în legătură cu Consistoriul Superior Bisericesc (1909-1910) şi cu reorganizarea Bisericii Ortodoxe Române după cel dintîi război mondial (1918-1925).

De bunăseamă că nimeni nu pune la îndoială caracterul sacru al canoanelor, cărora de aceea li se şi zice în mod current «sfintele canoane», ca unele ce sînt adoptate de marile soboare ale Bisericii din epoca ecumenicităţii ei clasice, sau din vremea care a urmat îndată acestei epoci, şi ca unele pe care conştiinţa Bisericii le păstrază şi le foloseşte fie ca pe nişte rînduieli deosebit de folositoare, fie doar ca pe nişte relicve.

Consacrate prin însuşi modul în care au fost adoptate şi prin întrebuinţarea lor îndelungată, ele se numesc cu bună dreptate «sfintele canoane» şi în această calitate, canoanele au fost primite şi contituite de fapt, alături de Sfînta Scriptură şi de Sfînta Tradiţie, deci alături de învăţătura de credinţă a Bisericii, al doilea stîlp de nădejde al ei, verificat ca atare în decursul istoriei. Căci într-adevăr, oriunde s-a procedat din veacul al III-lea – al IV-lea încoace la organizarea vreunei Biserici locale, sau la reorganizarea întregii Biserici prin desăvîrşirea sistemului ei de organizare şi de conducere, alături de dreapta credinţă şi de rînduielile de cult socotite ca făcînd corp cu însuşi credinţa ortodoxă, s-au folosit sfintele canoane ca al doilea instrument, reazim sau stîlp, fără de care nu se poate imagina viaţa bisericească organizată.

Deci, nimbul sfinţeniei care însoţeşte canoanele nu trebuie să surprindă şi el este pe deplin justificat prin cele arătate pînă aici.

Este însă o chestiune cu totul deosebită aceea de a se şti dacă prin însuşi conţinutul lor, toate canoanele pot fi puse pe acelaşi plan cu Sfînta Scriptură, cu Sfînta Tradiţie, adică cu tezaurul adevărului revelat ?

În această privinţă există două atitudini fundamental deosebite şi anume: una de nivel elementar şi cu rosturi catehetice pentru iniţierea neofiţilor şi alta de nivel teologic principal, care ţine la înlăturarea confuziilor şi la păstrarea curată a învăţăturilor de credinţă.       Potrivit celei dintîi din aceste două atitudini, toate canoanele, fără nici o deosebire, ar face parte din cuprinsul Sfintei Tradiţii, şi, ca atare, ele ar avea valoarea adevărului revelat pe care-l păstrează Sfînta Tradiţie. Asemenea lucruri se şi spun în unele Catehisme sau Mărturisiri de credinţă mai vechi ori mai noi. Mai mult, chiar unele recente manifestări din sînul Ortodoxiei par să tindă la oficializarea, oarecum pe baze teologice, a acestei atitudini. În sensul acesta s-au exprimat recent o seamă dintre ierarhii Bisericii Ortodoxe din Grecia, care nu-şi pot motiva atitudinea decît prin interesul de a se împotrivi noului statut de organizare a Bisericii Greceşti, intrat în vigoare de la 1 martie 1969.

Cea de-a doua atitudini dintre cele menţionate face dinstincţie între canoane după conţinutul lor şi pe toate cele de cuprins dogmatic le socoteşte ca făcînd parte cu adevărat din Sfînta Tradiţie, împreună cu toate hotărîrile dogmatice adoptate sau aprobate de Sinoadele Ecumenice. Nu socoteşte însă nicidecum că ar intra în cuprinsul Sfintei Tradiţii şi deci că ar avea valoare egală cu adevărul revelat şi ar fi oarecum chiar expresii ale acestui adevăr, acele canoane care n-au conţinut dogmatic şi care în cea mai mare parte, se referă ori la diverse stări de lucruri nerevelate, ori la diverse realităţi dispărute şi tot atît de nerevelate şi acestea, ori la o seama de relaţii şi treburi profane ale credincioşilor care n-au nici ele nimic comun cu Revelaţia, şi, în fine, la unele rînduieli adoptate sub imperiul unor necesităţi dispărute din viaţa bisericească şi apoi abandonate sau chiar abrogate pe cale de obicei, adică prin tăria obiceiului care prevalează şi acum faţă de anumite norme fixate în textul canoanelor, – rînduieli care nici nu pot fi apropiate de revelaţie necum incluse în aceasta.

Se pune acum întrebarea: este cazul să fie oficializată ca învăţătură de credinţă, atitudinea elementar catehetică care e firesc să servească începătorilor, numai nişte noţiuni generale şi nedefinite, menite doar să iniţieze şi să stîrnească interesuri neofiţilor?

Se pare că o asemenea treabă, pentru care au militat şi militează unii luptători pentru canonicitatea – care în fond sînt amarnic certaţi cu sfintele canoane –, nu numai că ar cauza mari prejudicii Ortodoxiei, ci ar însemna oficializarea unei grave abatei de la învăţătura de credinţă ortodoxă.

Pentru a se înţelege în chip mai lămurit lucrurile, trebuie să facem cîteva distincţii deosebit de utile. Astfel, spre a evita confuziile, trebuie să facem deosebirea cuvenită între ceea ce se numeşte Sfînta Tradiţie în sens propriu, şi ceea ce se numeşte tradiţie bisericească şi uneori chiar tradiţia apostolică, în sens general.

În cuprinsul Sfîntei Tradiţii intră numai chestiunile cu caracter dogmatic, adică cele care au caracter de adevăr revelat sau dedus din adevărul revelat, indiferent că acestea au fost definite sau nu de Sinoadele Ecumenice, că se cuprind sau nu în formele esenţiale ale cultului şi că se cuprind sau nu în textul sfintelor canoane. Nu întreaga Sfîntă Tradiţie este fixată în scris. O bună parte a ei mai este păstrată în conştiinţa Bisericii, din care, ca dintr-un izvor nesecat pot fi aduse la expresie în forme noi, după trebuinţă, adevăruri mîntuitoare a căror păstrătoare deplină şi fără de greş este Biserica în întregimea ei.

Moştenitoarea tezaurului de credinţă revelat, care intră ca cea dintîi parte constitutivă în succesiunea sau moştenirea apostolică, este Biserica în întregimea ei. Ea păstrează şi cea de a doua parte a succesiunii apostolice, care constă în harul sfinţitor, har pe care nu-l deţine nimeni decît în şi prin Biserică, prezenţa şi lucrarea lui în Biserică fiind una şi acceaşi decînd există Biserica, prin prezenţa şi lucrarea permanentă a Sfîntului Duh, care sălăşluieşte în Biserică în acelaşi fel, în acelaşi chip deplin şi cu aceeaşi eficienţă cu care a sălăşluit dotdeauna.

Din conţinutul adevărului revelat trebuitor pentru mîntuire pe care îl păstrează Biserica fie din textul Sfintei Scripturi, fie în textul Sfintei Tradiţii, nu au făcut şi nu fac parte acele elemente prin care se dă expresie modului de a se manifesta a pietăţii comune, sau a atitudinii adoptată de creştini în decursul timpului faţă de diverse realităţi, relaţii, evenimente, trebuinţe etc. Toate acestea intră în cuprinsul larg al Tradiţiei Bisericeşti, după cum altele au făcut şi fac parte din Tradiţia apostolică în sens larg, cum ar fi, de exemplu, tăierea împrejur care nu este inclusă în rînduielile Revelaţiei noutestamentare.

Ţinînd seamă de acestea, este evident că nimeni nu trebuie să atribuie caracter revelat oricăror ecfonise, ori oricăror ectenii, sau oricăror rugăciuni din cultul Bisericii şi nici acelor rînduieli din textul canoanelor care ar arăta, de exemplu, cum să se ţină şi cum nu se ţin agapele, cum să fie primiţi şi cum să fie trataţi penitenţii de diverse categorii, cum sa fie trataţi catehumenii de diverse categorii, de ce să nu se postească sîmbăta şi duminca, cînd şi cum să se îngenuncheze, ce cunoştinţe se cereau candidaţilor la preoţie şi la episcopat, cîte feluri de trepte clericale şi de slujitori auxiliari, deosebite de cele trei trepte de institurire divină, au apărut şi au dispărut din viaţă Bisericii şi alte asemenea lucruri foarte trecătoare şi necondiţionate de dreapta credinţă.

Tocmai din cauza constatărilor făcute în orice împrejurare nu numai de către clerici, ci şi de către simplii credincioşi, a apărut în conştiinţa tuturor celor ce s-au preocupat de sfintele canoane, ca un adevăr elementar şi atat de evident încît nu poate fi tras la îndoială, faptul că între sfintele canoane există foarte multe deosebiri care obligă la împărţirea lor în mai multe categorii. Astfel s-a ajuns ca pe bună dreptate să se adopte împărţirea lor în cinci grupuri şi anume: Canoane de cuprins dogmatic; canoane de cuprins moral; canoane de cuprins cultic; canoane de cuprins juridic; şi canoane de cuprins mixt.

Această împărţire în mai multe categorii nu conţine nici un atentat la sfintele canoane, dar arată foarte clar că sub raportul conţinutului lor se deosebesc esenţial unele de altele, neavînd toate aceeaşi greutate, aceeaşi importanţă şi aceeaşi utilitate pentru viaţa Bisericii şi raportîndu-se fiecare în chip deosebit la adevărul revelat.

Cu toate acestea însă nu au fost abrogate în mod formal nici cele căzute de foarte multă vreme în desuitudine sau rămase fără de obiect, şi nici cele care se refereau la realităţi, atitudini şi situaţii dispărute iremediabil, deşi este evident că ele nu mai reprezintă nici o utilitate practică pentru Biserică.

Motivele care au determinat Biserica să nu le abroge nu constau în faptul că nu s-a mai întrunit un Sinod Ecumenic de la anul 787 şi nici socotinţa potrivit căreia Biserica ar fi atît de excesiv de tradiţionalistă încît nici n-ar vrea şi nici n-ar putea să schimbe vreo iotă sau vreo cirtă din textul canoanelor; de asemenea, nici opreliştea cuprinsă în canonul 2 al Sinodului al VI-lea Ecumenic şi în canonul 1 al Sinodului al VII-lea Ecumenic, care dispune că «nimic să nu se adauge la acelea, nici să se scoată ceva din ele», ce constau în alte două cauze care au determinat neabrogarea şi păstrarea în vigoare a tuturor canoanelor, inclusiv a celor care şi-au pierdut de fapt de multă vreme orice vigoare.

Aceste două cauze sînt: Rînduiala dreptului bizantin, care nu cunoaşte practica abrogării exprese a legilor vechi prin legiuiri noi; şi buna chibzuinţă şi prevedere a Bisericii, care păstreaza în Codul său canonic chiar şi cele mai anacronice rînduieli care sînt adevărate piese de muzeu, pentru că ele au fost şi sunt folosite mereu ca model după care se poate procede la soluţionarea prin anologie a deverselor situaţii, cauze şi cazuri care pot surveni în viaţa Bisericii.

Ar fi cu totul greşit să se creadă că Biserica nu ar putea să abroge canoanele căzute în desuetudine, cele de cuprins anacronic şi în orice caz pe cele care n-au un conţinut dogmatic, sau unul derivat dintr-un adevăr de credinţă, pentru că Biserica nu şi-a schimbat natura şi nu a pierdut nimic din puterea pe care o avea la data cînd a adoptat canoanele din codul ei actual.

Biserica este una şi aceeaşi. Ea nu şi-a pierdut nici din sfinţenie, nici din apostolicitatea şi nici din sobornicitatea ei, iar în virtutea identităţii ei cu sine însuşi, ea deţine şi exercită şi în prezent în chip deplin, ca oricînd şi ca întotdeauna în decursul istoriei întreaga sa puterea învăţătorească, sfinţitoarea şi cîrmuitoare, din această din urmă făcînd parte şi puterea legislativă a Bisericii, pe care de asemenea n-a împuţinat-o nimic, nici trecerea vremii, nici efortul ei legislativ de pînă acum.

Ca urmare, Biserica este îndreptăţită ca oricînd şi ca totdeauna, nu numai ai să propovăduiască, să păstreze şi să apere adevărul revelat, nu numai să săvîrşească toate lucrările de împărtăşire a harului sfinţitor trebuitor pentru mîntuire, ci, de asemenea, ca oricînd şi ca totdeauna, ea este îndreptăţită fără nici o împuţinare să legifereze pentru trebuinţele întregii sale lucrări. Iar în virtutea acestei puteri, este îndreptăţită să şi abroge ceea ce socoteşte a nu mai fi trebuitor din canoanele pasibile de abrogare prin conţinutul lor nedogmatic, precum şi să modifice pe unele şi să completeze pe altele, adăugînd la Codul ei canonic străvechi tot atîtea legi şi canoane noi, fără nici o îngrădire decît aceea pe care o impune interesul Bisericii şi adevărul revelat.

De fapt Biserica a şi procedat la adoptarea unui mare număr de legi de la data încheierii Codului său canonic pînă astăzi, dar din pietate şi din respect deosebit faţă de «sfintele canoane», nu le-a mai zis canoane nici unora dintre legile ei ulterioare, cu toate că dreptul de a le zice astfel nu-i lipseşte şi nimeni nu i-l poate contesta.

Făcînd aceste precizări lămuritoare, apare în lumină mai completă şi în înţelesul ei adevărat tăria de nezdruncinat a canoanelor care derivă din conţinutul lor şi din utilitatea lor pentru lucrarea mîntuitoare a Bisericii. De asemenea, apare în aceeaşi lumină şi însuşire sau puterea Bisericii de a proceda nu numai la analizarea şi împărţirea canoanelor în diferite categorii, după criterii pe care le poate adopta în mod liber, ci şi puterea ei de a le abroga, de a le modifica, de a le completa şi de a le spori.

Cu acest din urmă aspect al problemei se leagă de multă vreme şi cu deosebire în actualitate, o altă problemă importantă şi presantă a Bisericii, şi anume: problema codificării sfintelor canoane şi a celorlalte principii şi norme juridice ale Bisericii care au apărut după încheierea Codului canonic oficial al ei, act care s-a produs în anul 920.

Actualitatea problemei. – De o vreme încoace se discută cu aprindere şi cu folosirea sau invocarea a tot felul de argumente pro şi contra, problema codificării canoanele Bisericii Ortodoxe, ca şi cînd această problemă s-ar fi pus pentru prima dată abia în zilele noastre.

Este drept că ea s-a mai pus şi cu o generaţie mai înainte, dar între multele lucruri care se uită repede s-a uitat şi faptul acesta pe care e bine totuşi să-l reamintim. Astfel la sinodul Panrus din 1917, problema codificării canoanelor s-a dezbătut pe baza lucrărilor Comisiei prosinodale a Bisericii Ortodoxe Ruse din anii 1906-1908 şi s-a hotărît să se încredinţeze canonistului V. V. Beneşevici întocmirea unui proiect mai cuprinzător în vederea codificării. La propunerea acestului s-a hotărît să fie încredinţată întreaga lucrare de codificare unei comisii de canonişti.

Cu cîţiva ani mai tîrziu, problema codificării canoanelor a făcut obiectul unor dezbateri şi a unei hotărîri cuprinzătoare a Congresului interortodox întrunit la Constantinopol în 1923, iar ca urmare a unei preocupări mai vechi din sînul Bisericii Ortodoxe Române, şi sub impulsul hotărîrii luate la Constantinopol în anul 1923, Sinodul Biserii Ortodoxe Române a instituit în toamna anului 1928 o Comisie restrînsă, care să procedeze de îndată la lucrările pregătitoare în vederea codificării canoanelor. Membrii acesteia au fost: Dr. D. Gh. Boroianu, Profesorul de drept bisericesc de la Facultatea de teologie din Bucureşti, Pr. C. Dron, consilier la Partiarhia Română şi Dr. I. Matei, pe atunci director al Internatului teologic din Bucureşti. Cu doi ani mai tîrziu, la comisia interortodoxă întrunită la Vatoped (în anul 1930), problema codificării canoanelor a fost pusă pe agenda unui viitor sinod ecumenic, şi în fine, Congresul profesorilor de teologie ortodoxă întrunit în 1936 la Atena, a dezbătut şi el foarte pe larg problema codificării canoanelor.

Am găsit necesar să menţionez aceste lucruri, spre a releva faptul că preocuparea cu codificarea canoanelor nu este atît de nouă pe cît li se pare unora şi că ea a constituit o problemă şi pentru înaintaşii noştri din cea mai apropiată generaţie. Aşa încît, nu este nimic surprinzător în faptul că problema a fost reluată de Conferinţa Panortodoxă de la Rodos din 1961 şi inclus în tematica adoptată de aceasta pentru un viitor Sinod Ecumenic, în formularea următoare: «Codificarea Sfintelor Canoane şi a rînduielilor canonice – supusă aprobării printr-un Sinod Ecumenic» (cap. III. –  «Conducerea şi organizarea Bisericii», paragraf A).

Poticniri şi dificultăţi. – Faptul că în veacul nostru – şi mai ales în legătură cu prima Conferinţă Panortodoxă întrunită la Rodos în 1961, – s-a pus problema codificării canoanelor care implică în mod natural şi revizuirea lor, continuă să indigneze pe unii chiar şi în anii aceştia, socotind născocirea unei atari lucrări ca un lucru periculos şi cu totul de neînţeles pentru ei.

Ceea ce surprinde în modul cel mai neplăcut la cei ce se scandalizează de perspectiva unei revizuiri şi codificări a canoanelor, este că ei socotesc acest lucru imposibil şi de neîngăduit în principiu, întrucît declară că sfintele canoane nu pot fi nici abrogate, nici modificate, nici completate, nici sporite, şi că, în genere, nimănui nu-i este îngăduit să se atingă de ele, întocmai cum nu este îngăduit nimănui să atingă dogmele, adică învăţăturile de credinţă ale Bisericii. Ei atribuie tuturor canoanelor aceeaşi valoare ca şi hotărîrilor dogmatice ale Sinoadelor Ecumenice şi pretind că este interzis cu desăvîrşire «să se scadă sau să se adauge ceva» la canoanele a căror colecţie s-a încheiat de către Sinodul endemic întrunit la Constantinopol în anul 920.

În susţinerea acestei atitudini, ei invocă hotărîrile canonului 2 al Sinodului al VI-lea Ecumenic care dispune că «Nimănui nu-i este permis a schimba canoanele mai înainte arătate sau alese sau a le desfiinţa, sau a primi afară de acestea, alte canoane…iar daca se va dovedi că cineva va încerca să înlocuiască vreun canon din cele zise, cu altul nou, sau să-l desfiinţeze, primeşte epitimia precum hotărăşte acelaşi canon împotriva căruia a greşit…«precum şi hotărîrile canonului 1 al Sinodului al VII-lea Ecumenic care întăresc «aşezămîntul întreg şi nestrămutat», «al dumnezeieştilor canoane…date fiind de trîmbiţele Duhului Sfînt, de Prealăudaţii Apostoli şi de către cele şase Sinoade Ecumenice şi de către cele locale adunate spre a da astfel de aşezăminte şi de către Sfinţii noştrii Părinţi».

Tîlcuind în chipul cel mai îngust şi mai necorespunzător aceste hotărîri ale canoanelor citate aci mai sus, cei ce se împotrivesc revizuirii şi codificării canoanelor declarînd categoric înterzisă o asemenea lucrare, scapă din vedere un lucru care îi arată într-o lumină complet neserioasă, şi anume, că atît Sinodul al VI-lea Ecumenic, cît şi Sinodul al VII-lea Ecumenic, după ce vin cu asemenea hotărîri de interzicerea a oricărei schimbări şi adăugiri la textul sfintelor canoane, ele însele procedează la nişte adăugiri şi abrogări care întrec orice aşteptare. Astfel, Sinodul al VI-lea Ecumenic adaugă la canoanele pe care le enumeră – şi la care dispune să nu se mai adauge nimic – tocmai un număr de 102 alte canoane noi, iar Sinodul al VII-lea Ecumenic adaugă şi el la canoanele de pînă atunci, încă alte 22 de canoane noi. Dar în acelaşi timp, Sinodul al VI-lea Ecumenic ca şi Sinodul al VII-lea Ecumenic, prin canoanele lor, reiau unele dispoziţii cuprinse în canoanele anterioare, fie interpretîndu-le, fie modificîndu-le, ori chiar abrogîndu-le într-o formă care caută să salveze principiile, nu însă şi felurite norme concrete cuprinse chiar în aşa-numitele canoane apostolice, care au căzut în desuetudine sau care au rămas fără de obiect datorită dezvoltării vieţii bisericeşti şi apariţiei unor trebuinţe cu totul noi, necunoscute în epoca veche a Bisericii.

Din aceasta rezultă că prin canoanele citate se interzice oricui, în afară de autoritatea bisericească, să procedeze în mod arbitrar, la modificări, completări, abrogări sau sporiri de norme canonice. Aceste lucruri nu sînt însă interzise şi nici nu ar fi putut să fie interzise autorităţii bisericeşti, care a rămas aceaşi ca şi în epoca Sinoadelor Ecumenice, puterea şi drepturile ei neîmpuţinîndu-se sub nici un raport. Ca urmare, această autoritate poate şi astăzi să procedeze în mod tot atît de legitim ca şi în timpul Sinoadelor Ecumenice al VI-lea şi al VII-lea, la revizuiri, completări, abrogări şi adăogiri de canoane noi, pe măsura trebuinţelor vieţii bisericeşti.

De altfel, această treabă au făcut-o şi sinoadele locale, convocate ca ecumenice şi întrunite în anii 861 şi 879 la Constantinopol, pe timpul patriarhului Fotie, sinoade care au mai adăugat 20 de canoane la cele de pînă atunci, iar mai la urmă, un sinod «endemic» întrunit la Constantinopol la anul 920 a mai adăugat un ultim canon la colecţia de pînă atunci a canoanelor şi anume canonul prin care se interzice căsătoria a IV-a. Acelaşi sinod endemic a şi încheiat colecţia de canoane a Bisericii prin oficializarea Nomocanonului în XIV titluri, întocmit de Fotie în anul 883, la ale cărui canoane n-a mai adăugat decît noul şi propriul canon al acestui sinod.

Vechile codificări şi tîlcul lor. – Dar, ar însemna să trecem cu prea mare uşurinţă peste întreaga operă legislativă a Bisericii, dacă ne-am rezuma doar la cele rezumate pînă acum, pentru că, din cunoaşterea şi arătarea oricît de sumară a acestei opere, se constată în modul cel mai sigur de către oricine că Biserica n-a încetat nici o clipă lucrarea ei de revizuire şi de codificare a canoanelor exact din veacul al IV-lea înainte, de cînd a putut proceda în mod liber la o astfel de lucrare.

Mai întîi de toate, trebuie să relevăm faptul că fiecare dintre cele şapte Sinoade Ecumenice se referă la rînduielile canonice existente sau adoptate anterior, şi le confirmă pe acestea sau le modifică, adică le completează, se ajustează sau le abrogă, ori le confirmă, potrivit nevoilor vieţii bisericeşti pe care le-au impus prefacerile determinate de dezvoltarea istorică a acestei vieţi. Astfel, Sinodul I Ecumenic se referă la rînduielile canonice existente înainte de întrunirea lui, rînduieli cuprinse fie în textele canoanelor numite apostolice, sau ale unor sinoade locale, fie în obiceiul de drept al Bisericii pe care îl fixează în scris. La rîndul său Sinodul al II-lea Ecumenic şi toate celelelalte, confirmă în mod expres nu numai hotărîrile dogmatice, ci şi pe cele canonice ale sinodului sau ale sinoadelor anterioare.

În felul acesta procedează fiecare din Sinoadele Ecumenice, deopotrivă prin referiri exprese şi directe la hotărîrile sinoadelor anterioare, ca şi prin modul prin care statornicesc anumite norme sau chiar şi principii canonice noi, mînecînd de la nişte norme canonice anterioare sau de la modul în care prin acestea s-a dat expresie unor principii canonice care au apărut ca nefiind conturate pînă atunci în chip deplin sau în modul cel mai corespunzător.

Această treabă au făcut-o chiar şi Sinoadele Ecumenice care n-au adoptat canoane şi anume, Sinodul al V-lea Ecumenic întrunit la Constantinopol în anul 553, care confirmă în mod expres hotărîrile canonice, alături de cele dogmatice, ale primelor patru Sinoade Ecumenice, pe care le asemuieşte cu cele patru Evanghelii, aşa cum se pronunţă de altfel şi împăratul Justinian (527-565), atît în obiceiurile sale anterioare acestui sinod, cît şi în cele posterioare lui.

Nu se lasă mai prejos nici Sinodul al VI-lea Ecumenic, adică sinodul întrunit la Constantinopol în anul 680, şi care de fapt reprezintă doar prima sesiune a Sinodului al VI-lea ecumenic. Deşi nici Sinodul de la 680 nu a adoptat nici un canon, el confirmă totuşi nu numai hotărîrile dogmatice, ci şi hotărîrile canonice al sinoadelor ecumenice anterioare.

Dar în mod special trebuie să relevăm faptul, fiind vorba de sinoadele ecumenice, că Sinodul al IV-lea Ecumenic, prin canonul 1, şi Sinodul al VI-lea Ecumenic, prin canonul 2, procedează în chip expres la codificarea canoanelor şi anume, fiecare într-un fel deosebit.

Prin canonul 1 al Sinodului al IV-lea Ecumenic, se codifică canoanele primelor trei Sinoade Ecumenice, şi numai ale acestora, iar nu şi ale sinoadelor locale sau ale Sfinţilor Părinţi şi nicidecum canoanele numite apostolice.

Cu totul altfel procedează Sinodul al VI-lea Ecumenic, adică sesiunea  a II-a a acestui sinod întrunită la anul 692 la Constantinopol şi cunoscută îndeobşte sub numele de Sinodul Trulan, care întreprinde o adevărată operă de codificare a sfintelor canoane. Această lucrare, nu putea fi făcută de nici unul din sinoadele ecumenice anterioare, datorită etapelor în care se găsea dezvoltarea vieţii bisericeşti şi a legislaţiei sale. Şi de fapt nici unul dintre sinoadele ecumenice anterioare n-a procedat la o codificare a canoanelor în adevăratul înţeles al cuvîntului, adică la trierea canoanelor adoptate pînă aici în viaţa Bisericii, şi al întocmirea unei liste în care să fie trecute toate acelea pe care Biserica le consideră valabile şi obligatorii pentru întreaga sa alcătuire. Numai sesiunea II-a a Sinodului al VI-lea Ecumenic din anul 692, săvîrşeşte o astfel de lucrare unică pînă la acea dată.

Pentru a ne da sema de importanţa ei precum şi de spiritul critic care a prezidat şi inspirat această lucrare de revizuire şi de codificare a canoanelor, lăsăm să urmeze în întregime canonul 2 al Sinodului al VI-lea Ecumenic, întrucît rezumarea lui în aşa fel ca să-i fie redată în mod fidel cuprinsul, nu este cu putinţă.

«Acest Sfînt Sinod a socotit drept lucru prea bun şi de  mare însemnătate, ca de acum înainte să rămînă întărite şi statorinicite, spre folosul sufletelor şi spre tămăduirea patimilor, cele 85 de canoane care au fost primite şi întărite de Sfinţii şi fericiţii Părinţi cei mai înainte de noi, dar încă şi transmise nouă cu numele Sfinţilor şi slăviţilor Apostoli. Şi, deoarece în aceaste canoane ni se cere să primim Aşezămintele aceloraşi Sfinţi Apostoli, date prin Climent, în care Aşezăminte încă din vechime s-au introdus de către eterodocşi spre paguba Bisericii, unele lucruri falsificate şi străine de dreaptă credinţă, care au întunecat pentru noi frumuseţea sublimă a dogmelor dumnezeieşti; am lepădat după cuviinţă aceste Aşezăminte, spre zidirea şi siguranţa turmei creştine, judecînd  noi ca făpturile minciunii eretice nicidecum să nu fie primite şi puse alături de învăţătura sănătoasă şi perfectă a Apostolilor.

Pecetluim însă şi pe toate celelalte sfinte canoane date de Sfinţii şi fericiţii noştri Părinţi şi anume:

De cei 318 Sfinţi Părinţi adunaţi la Niceea şi de cei de la Ancira şi de cei de la Neocezareea, de asemenea şi de cei de la Gangra, pe lîngă aceştia şi de cei de la Antiohia Siriei, dar şi de cei de la Laodiceea Frigiei;

Apoi de cei 150 adunaţi în această cetate împărătească şi de Dumnezeu păzită;

Şi de cei 200 întruniţi întîia dată în Metropola Efesului;

Şi de cei 630 Sfinţi şi fericiţi Părinţi de la Calcedon;

Asemenea şi de cei din Sardica, apoi şi de cei de la Cartagina, dar încă şi de cei ce acum a doua oară s-au adunat în această de Dumnezeu păzită şi împărătească cetate, pe timpul lui Nectarie, înaintestătătorul acestei cetăţi împărăteşti;

Şi de Teofil fostul arhiepiscop al Alexandriei, apoi şi de Dionisie, fostul arhiepiscop al marii cetăţi Alexandria, apoi de Petru fost arhiepiscop al Alexandriei şi martirul şi de Grigorie, fostul episcop al Neocezareei şi de minuni făcătorul, de Atanasie arhiepiscopul Alexandriei, de Vasile arhiepiscopul Cezareii din Capadocia, de Grigore episcopul Nisei, de Grigorie de Dumnezeu Cuvîntătorul, de Amfilochie al Iconiei, de Timotei I fostul arhiepiscop al Alexandriei, de Teofil arhiepiscop al acestei mari cetăţi Alexandria, de Chiril arhiepiscopul Alexandriei, de Ghenadie fostul patriarh al acestei de Dumnezeu păzite şi împărăteşti cetăţi;

Dar încă şi de canonul dat de Ciprian, fostul arhiepiscop al ţării Africa şi martirul, şi de sinodul de pe timpul lui, canon care s-a păstrat în locurile înaintestătătorilor menţionaţi şi după obiceiul predanisit lor.

Şi nimănui nu-i este permis a schimba canoanele mai înainte arătate sau a le desfiinţa, sau a primi afară de acestea alte canoane născocite sub titluri false de oarecare inşi care au căutat să neguţătorească cu adevărul.

Iar de se va dovedi că cineva va încerca să înlocuiască vreun canon din cele zise cu altul nou, sau să-l desfiinţeze, primeşte epitimia precum hotărăşte acelaşi canon împotriva căruia a greşit şi prin aceasta se vindecă de ceea ce a greşit».

Din analiza textului acestui canon se vede mai întîi că Părinţii adunaţi în a doua sesiune a Sinodului al VI-lea Ecumenic, la anul 692, au procedat în mod critic la analizarea, verificarea şi trierea canoanelor care se aflau atunci în circulaţie şi în folosinţă fie în diverse părţi ale Bisericii, fie în întreaga Biserică.

Între cele de circulaţie generală se numărau cele 85 de canoane «transmise nouă cu numele Sfinţilor şi slăviţilor Apostoli», cum se exprimă Părinţii Sinodului. De asemenea, canoanele primelor patru Sinoade Ecumenice se bucurau de o autoritate necontestată şi de o valabilitate generală în întreaga Biserică.

Nu tot la fel se prezenta situaţia cu canoanele sinoadelor locale şi cu acelea ale Sfinţilor Părinţi. De asemenea, şi cu alte colecţii de rînduieli canonice, între care sunt aşa-numitele Aşezăminte ale Sfinţilor Apostoli date prin Climent (episcopul Romei). Acestea erau nu numai contestate, ci precum era şi firesc, se bucurau numai de circulaţie restrînsă, în cadrul unor Biserici locale sau unor regiuni mai mari din Biserica Ecumenică.

Examinînd situaţia acestor canoane, Sinodul al VI-lea Ecumenic infirmă şi interzice sau leapădă Aşezămintele Apostolice date prin Climent, deşi acestea sînt pomenite în canonul 85 apostolic în rînd cu cărţile care intră în canonul Sfintei Scripturi. De asemenea, Sinodul al VI-lea Ecumenic, se ocupă în mod special şi de canonul mult discutat al Sfîntului Ciprian şi al Sinodului de la Cartagina întrunit de către el la anul 256, arătînd că acesta s-a păstrat după obiceiul din Africa de Nord în acea parte a Bisericii şi că a avut doar o valabilitate locală. Dar canonul 2 ale Sinodului al VI-lea Ecumenic îl aşează acum în rînd cu canoanele celorlalţi Sfinţi Părinţi şi al sinoadelor locale aratate în acelaşi text, ridicîndu-l prin aceasta la valabilitate generală în întreaga Biserică.

Acest lucru pare de neînţeles sau în orice caz greu de priceput, dar valabilitatea lui generală pe care i-o conferă canonul 2 al Sinodului al VI-lea Ecumenic, se confirmă nu numai prin textul acestui canon, ci şi prin faptul că normele pe care le cuprinde sînt cu totul de acord cu normele din canoanele 46-47 şi 68 apostolice, din canonul 19 al Sinodului I Ecumenic şi din canonul 1 al Sfîntului Vasile cel Mare. Astfel fiind, este evident că textul din canonul 2 al Sinodului al VI-lea Ecumenic, referitor la canonul Sfîntului Ciprian nu poate fi înţeles în sensul că acest sinod i-a conferit numai o valabilitate locală, pentru că sinodul nu putea lua două măsuri în aceeaşi chestiune, şi anume, pe de o parte, să restrîngă la Biserica din Africa de Nord normele cuprinse în canonul Sfîntului Ciprian, iar pe de altă parte, să extindă aceleaşi norme la întreaga Biserică prin aprobarea şi ridicarea la valabilitatea generală a canoanelor 46, 47 şi 68 apostolice, precum şi a canonului 1 al Sfîntului Vasile cel Mare, ca să nu mai vorbim de canonul 19 al Sinodului I Ecumenic care avea de la sine valabilitate generală în întreaga Biserică, chiar de la Sinodul I Ecumenic, şi încă tocmai în calitate de canon al unui sinod ecumenic.

Sinodul al VI-lea Ecumenic, procedînd tot în mod critic la sesiunea sa din anul 692, şi avînd conştiinţa calităţii şi a puterii sale de a revizui şi a codifica sfintele canoane, declară la sfîrşitul aceluiaşi canon 2, prin care face codificarea că nimeni nu are voie să schimbe canoanele arătate în canon, nici să le desfiinţeze sau să primească alte canoane afară de cele «mai înainte arătate».

Din toate acestea să vede că lucrarea întreprinsă de Sinodul al VI-lea Ecumenic nu a însemnat preluarea unei rînduieli anterioare, adică doar confirmarea unei eventuale codificări deja înfăptuite mai înainte, ci ea a însemnat lucrarea nouă, laborioasă, întreprinsă în conştiinţă de cauză, cu spirit critic şi cu dorinţa de a feri Biserica de folosirea unei rînduieli necorespunzătoare, dăunătoare şi străine de natura şi de misiunea ei.

De fapt, ceea ce Sinodul al VI-lea Ecumenic a făcut în privinţa canoanelor, el a făcut şi în privinţa dogmelor, adică a învăţăturilor de credinţă lămurite sau definite pînă la acea data de către Biserică. Şi încă acest lucru este tocmai cel dintîi pe care-l înterprinde Sinodul al VI-lea Ecumenic. El formează obiectul canonului I al acestui Sinod, cum era şi firesc, ca apoi, după arătarea amănunţită a dogmelor, deci după înscrierea acestora într-un document cuprinzător şi cu valoare generală pentru Biserică – să treacă la arătarea şi înscrierea într-un alt document a canoanelor cu valabilitate generală în întreaga Biserică.

Părinţii Sinodului al VI-lea Ecumenic au procedat cu acelaşi spirit critic şi la analizarea şi arătarea nominală a dogmelor definite de către Biserică din epoca apostolică pînă la anul 692, făcînd consideraţie corespunzătoare în legătură cu rătăcirile împotriva cărora au fost definite dogmele, şi dînd anatemei, în cele din urmă, pe cei ce s-ar împotriva celor bine cîntărite şi arătate în întîiul canon al acestui sinod, ca să încheie apoi astfel: «Şi noi am hotărît în mod definitiv, ca la cele aşezate mai înainte, nimic să nu se adauge, nici să se omită, şi nici nu am putut face altfel».

Se ştie că o asemenea treabă de statornicire, în nişte formule clare şi cît se poate de dense a adevărurilor de credinţă definite de către autoritatea bisericească supremă, reprezentată de sinodul ecumenic, a întreprins atît Sinodul I Ecumenic cît şi Sinodul al II-lea Ecumenic de la care ni s-a păstrează cel mai important «Simbol al credinţei», cunoscutul Simbol niceoconstantinopolitan. Acest simbol sau minin catehism al credinţei, completează şi înlocuieşte simbolurile anterioare, dar el rămîne, se păstrează în viaţa Bisericii cu sfinţenia unui text revelat pentru că reprezintă de fapt cel mai important document al Sfintei Tradiţii întocmit în Biserica veche.

Dar faţă de acest Simbol al credinţei, aceeaşi autoritate care l-a întocmit şi l-a adoptat, vine acum – fără a avea nimic de obiectat, cu o nouă expunere tot atît de densă dar mai completă a dreptei credinţe, printr-un al doilea Simbol al credinţei pe care-l reprezintă textul canonului 1 al Sinodului al VI-lea Ecumenic.

Este lămurit deci că Sinodul al VI-lea Ecumenic a întreprins în mod deliberat şi după pregătirea corespunzătoare a lucrărilor, atît o operă de sintetizare adevărurulior de credinţă definite de către sinoadele anteriore, inclusiv de către sesiunea I a acestui Sinod ţinută la anul 680, cît şi o operă de egală importanţă pentru viaţa Bisericii, care constă în codificarea canoanelor.

Aceasta din urmă implică în mod firesc o analiză amănunţită a textului tuturor canoanelor şi o revizuire a acestora, pe care sinodul a întreprins-o atît în vederea întocmirii sau redactării canonului 2 al său, cît şi prin numeroase redactări noi a unor canoane mai vechi, prin cîteva abrogări directe sau indirecte şi cu menajamente a unora dintre canoanelor vechi, prin cîteva intrepretări autentice pe care le dă unor rînduieli mai vechi, fie că acelea au fost înscrise sau neînscrise în canoane şi păstrate pe cale de obicei, prin confirmarea şi fixarea în scris a unor dintre obiceiuri, precum şi respingerea altora.

Deci nu încape nici o îndoială că lucrările Sinodului al VI-lea Ecumenic oferă o mărturie clară şi cît se poate de grăitoare, deopotrivă despre necesitatea revizuirii şi codificării canoanelor, ca şi despre cea mai laborioasă şi mai completă operă de acest fel pe care a întreprins-o Biserica în trecut.

Dar pe lîngă toate cele spuse în acestă privinţă, mai este necesar să menţionăm pe scurt încă o serie de fapte şi de conspiraţii în legătură cu problema care ne preocupă.

Istoria vieţii bisericeşti ne arată că opera de revizuire şi de codificare a canoanelor care a inclus încă de la început fixarea în scris a unora dintre obiceiurilor de drept ale Bisericii a început chiar din veacul al IV-lea, paralel cu opera de revizuire şi de încheiere a canonului Sfintei Scripturi, adică de codificare creştină a cărţilor Vechiului şi Noului Testament. Iar dacă această operă din urmă, de adunare într-o singură colecţie a cărţilor Sfintei Scripturi, s-a putut încheia în veacul al IV-lea şi cel mai tîrziu în veacul la V-lea, apoi opera de revizuire şi de codificare a canoanelor nu s-a putut şi nu se va putea încheia definitiv decît la sfîrşitul veacurilor, pentru că ea are ca obiect legislaţia curentă a Bisericii, care în multe privinţe trebuie să ţină pasul cu dezvoltarea istorică a vieţii bisericeşti, căci, spre deosebire de adevărurile de credinţă care nu se schimbă, ce rămîn în substanţa lor aceleaşi, chiar dacă li se dă oneori cîte o expresie nouă, legile de Drept ale Bisericii reprezintă un instrument de care Biserica trebuie să se servească în fiecare vreme în modul cel mai potrivit cu realităţile în care ea îşi desfăşoară lucrarea mîntuitoare. Aceasta înseamnă că în materie de legislaţie juridică, Biserica trebuie să dovedească o supleţe permanentă, o capacitate de adaptare sau de aducere la zi a normelor sale de organizare şi conducere, în aşa fel ca înfăptuirea misiunii sale mîntuitoare să fie servită şi prin pîrghia juridică, în orice vreme şi în orice împrejurări.

Revelînd şi subliniind acest aspect al lucrurilor, nu trebuie să scăpăm din vedere şi nu ignorăm faptul că, în afară de normele juridice curente, Biserica a inclus de la început în tezaurul său canonic şi legi cu caracter religios dogmatic şi religios moral, al cărui conţinut nu se schimbă, pentru că el derivă direct din adevărurile de credinţă sau reprezintă uneori chiar expresia unor astfel de adevăruri care nu sunt supuse schimbării. De aceea, canoanele de cuprins dogmatic şi moral fac excepţie de la soarta comună a celorlalte canoane, întrucît cuprinsul lor este axat pe revelaţie, pe cînd majoritatea celorlalte canaone care sunt de cuprins juridic şi unele care se referă chiar la chestiuni formale de cult, nu au acest caracter şi deci aceeaşi importanţă ca cele dintîi.

Din toate acestea rezultă clar, că revizuirea şi codificarea, ca şi abrogarea, modificarea ori alte schimbări care pot surveni în viaţa canoanelor, nu afectează pe cele de cuprins dogmatic şi moral axate pe revelaţie. De aceea, cele din această categorie nici nu au fost atinse de permanenta lucrare de revizuire şi codificare la care au fost supuse canoanele din veacul al IV-lea înainte.

Pentru a nu lăsa loc vreunei îndoieli sau confuzii în legătură cu conţinutul canoanelor, trebuie să precizăm aici din nou, că precum am văzut, ele se împart după conţinutul lor în cinci categorii distincte şi anume: dogmatice, morale, cultice, juridice sau canonice în sens propriu şi mixte.

În privinţa celor dintîi, adică în privinţa canoanelor dogmatice, mai trebuie să precizăm apoi că ele au acest caracter mai mult în mod întîmplător, întrucît se referă la unele definiţii dogmatice adoptate de Sinoadele Ecumenice sau de alte sinoade, ori la simple adevăruri de credinţă care chiar dacă n-au făcut obiectul unei definiţii din partea sinoadelor, au existat şi păstrat în Biserică, fiind consemnate în documente felurite din care au fost luate şi incluse în textul canoanelor spre a li se da şi autoritatea legii scrise.

Drept vorbind, cele mai multe dintre ele, adică cele mai multe dintre adevărurile de credinţă incluse în textele unor canoane, nu se găsesc la locul cel mai potrivit în aceste texte, întrucît respectivele adevăruri au fost definite prin alte acte aparte ale sinoadelor ecumenice şi ale sinoadelor locale, sau au fost fixate în scrierile unor Sfinţi Părinţi şi în altfel de documente, inclusiv în textele liturgice fundamentele, şi, bineînţeles, în textele sfintei scripturi, iar mai tîrziu în cărţile simbolice ale Bisericii, care încep cu simbolurile de credinţă adoptate în decursul timpului. De aceea, la o revizuire şi codificare a canoanelor, toate textele canoanelor de cuprins dogmatic, inclusiv cele de cuprind moral axate pe revelaţie, vor trebuie lăsate la o parte, tocmai pentru simplificarea şi pentru evitarea confuziilor care se fac pînă în ziua de azi cu privire la valuarea diverselor categorii de canoane.

Dar în afară de canoanele care au dobîndit un conţinut dogmatic numai în mod întîmplător, există şi unele ale căror conţint dogmatic se datoreşte unui act deliberat, unei chibzuinţe şi unei hotărîri aparte a Părinţilor sinodali, care au vrut să precizeze în adins şi prin textele canoanelor adevărurile de credinţă. În fruntea canoanelor din această categorie se situează chiar canonul 1 al Sinodul al VI-lea Ecumenic de care a fost deja vorba.

În lumina celor arătate, trebuie să mai spunem că toate colecţiile de canoane întocmite din veacul al IV-lea înainte reprezintă fiecare în parte cîte o lucrare de revizuire şi de codificare a canoanelor.

De asemenea, trebuie să mai adăugăm în plus că alături de colecţiile de canoane apărute în decursul timpului s-a ivit necesitatea pentru Biserică de a-şi întocmi şi alt fel de colecţii care sînt cunoscute sub numele de «nomocanoane». Acestea sunt colecţii mixte de canoane şi de legi de stat privitoare la treburile bisericeşti, colecţii cărora mai tîrziu în cultura veche romînească li s-a zis «pravile».

Nomocanoanele reprezintă însuşirea de către Biserică a unor legi emise de autoritate de stat, fie în chestiuni de interes general, deci cu caracter constituţional, fie în chestiuni  bisericeşti, iar pe lîngă aceasta, ele mai reprezintă şi revizuiri şi completări permanente ale colecţiilor de canoane, întrucît de obicei legile de stat însuşite de Biserică completează şi uneori schimbă sau modifică unele norme juridice bisericeşti înscrise în canoane, cu excepţia celor cu caracter dogmatic, în privinţa cărora însăşi legislaţia de stat declară că sunt deasupra oricărei legi de drept, deci şi pe deasupra legilor de orice natură pe care le emite puterea de stat.

Ca urmare, apare limpede că atît prin alcătuirea la răstimpuri a colecţiilor de canoane propriu-zise, cît şi prin alcătuirea paralelă a Nomocanoanelor, Biserica a procedat continuu la revizuirea şi codificarea canoanelor, cu scopul de a-şi asigura, potrivit nevoilor care au apărut în fiecare epocă istorică, instrumentele juridice cele mai corespunzătoare pentru misiunea sa.

Dar, niciodată Biserica n-a întreprins o operă completă de legiferare sau de codificare, fiind convinsă că acest lucru nu este cu putinţă, pentru că nici legiferarea, nici codificarea ei nu vor putea fi încheiate în chip definitiv, decît deodată cu încheierea misiunii Bisericii însăşi, adică tocmai la sfîrşitul veacurilor. De aceea, întreaga ei legislaţie este strict legată de nevoile pe care le-a scos la iveală vremea, de situaţiile şi de realităţile existente în diverse epoci ale dezvoltării Sale istorice. De asemenea, prin aceleaşi cauze se explică şi faptul că nici canoanele, – de orice categorie ar fi ele, adică din orice grup dintre cele 4 în care au fost împărţite în scopul unei sistematizări cît de elementare – şi anume: nici cele numite apostolice, nici cele ale sinoadelor ecumenice în genere sau al oricărui sinod ecumenic luat parte, nici cele ale vreunui  sinod local şi nici acelea vreunui Sfînt Părinte, nu sînt înşirate în mod logic, ci sînt aşezate unele lîngă altele în cea mai mare parte în nici o legătură între ele. De asemenea, nici în ansamblu nu se poate vorbi despre vreo sistematizare a canoanelor, ceea ce dovedeşte odată mai mult că ele au fost adoptate în funcţie de nevoi şi în ordinea în care aceste nevoi au fost puse în discuţie de către Părinţii participanţi la sinoade, sau de către cei care au alcătuit colecţia de canoane numite apostolice, sau de către cei care au extras rînduielile canonice din scrierile Sfinţilor Părinţi.

Mai mult, o dovadă şi mai grăitoare asupra faptului că legiferea bisericească din epoca ei clasică, adică din epoca adoptării canoanelor propriu-zise a fost strict determinată de nevoile Bisericii, şi că prin ea nu s-a urmărit întocmirea vreunui cod sistematic şi complet de rînduieli juridice bisericeşti, o constituie faptul că nici pînă astăzi n-a întreprins nimeni nici măcar numărătoarea exactă a canoanelor, iar cifra lor nu este consemnată într-o hotărîre sau printr-un document unanim acceptat.

Ce nu s-a legiferat formal şi nu s-a codificat. – În dezbatearea problemei codificării canoanelor nu putem omite unul din aspectele esenţiale ale legiferării bisericeşti, care constă în adoptarea de norme canonice, adică de norme juridice bisericeşti, pe cale de obicei. Această legiferare neformală, dar nu mai puţin însemnată decît cea formală, reprezintă un  proces care s-a desfăşurat continuu şi permanent în paralelă cu acela al legiferării formale, adică cu acela al adoptării de texte juridice scrise de către autoritatea bisericească, sau şi de către cea de stat în chestiuni de interes general ca şi în chestiuni de interes bisericesc aparte.

Cît de importantă este această legiferare nescrisă, pe cale de obicei juridic sau pe cale de practică bisericească îndelungată, se poate vedea din chestiunile de organizare şi conducere bisericească care au făcut obiectul legiferării nescrise a Bisericii.

Spre surprinderea şi chiar spre consternarea multor cărturari şi necărturari, trebuie să consemnăm aici constatarea că chestiunile care au făcut obiectul legiferării de acest fel în decursul întregii istorii a vieţii bisericeşti sunt tocmai cele mai importante şi cele mai hotărîtoare pentru întreaga viaţă şi lucrare a Bisericii, chestiuni care nu suferă sub raportul importanţei şi al greutăţii lor specifice, nici o comparaţie cu chestiunile nedogmatice înscrise în textul sfintelor canoane.

  1. Cea dintîi dintre aceste chestiuni majore şi de importanţă copleşitoare faţă de toate celelalte o formează însăşi problema celei mai înalte autorităţi bisericeşti care este sinodul ecumenic.

După cum se ştie, în nici un text al sfintelor canoane nu se vorbeşte nici despre modul de constituire a sinodului ecumenic, adică nici despre structura lui, nici despre natura lui ca autoritate bisericească supremă, nici despre convocarea şi desfăşurarea lucrărilor lui, nici despre competenţa specifică şi exclusivă a sinodului ecumenic, nici despre valoarea hotărîrilor de orice fel pe care le-ar aduce sinodul ecumenic şi nici despre modul în care aceste hotărîri in tră în vigoare sau sînt puse în aplicare.

Şi cu toate acestea pentru legislaţia bisericească nu există nici o problemă mai importantă decît cea a sinodului ecumenic.

  1. O a doua problemă de importanţă de asemenea mult superioară acelora de cuprins nedogmatic de care se ocupă sfintele canoane este aceea a substanţei cultului, a sfintei liturghi şi a Sfintelor Taine, în mod special, în privinţa cărora, cu foarte puţine excepţii, nu se precizează nimic în sfintele canoane, li anume : nici că în Biserică sînt valabile nnumai cutare texte ale sfintei liturghii, şi nici că, cu excepţia Botezului şi a  Mirtungerii, celelalte Sfinte Taine ar trebui săvîrşite în cutare sau cutare chip obligatoriu. Aceasta ca  să nu mai vorbim de restul sfintelor slujbe de care nu se ocupă nici un canon.

În legătură tocmai cu rîndielile privitoare la cult, mai relevăm apoi şi faptul, că nicăieri nu se spune şi nu se rînduieşte în textul sfintelor canoane, după care rînduială şi de cînd, din ce vreme au fost şi sînt rezervate numai pe semana episcopilor, o seamă de ierurgii, care prin natura lor sînt inferioare oricăreia dintre Sfintele Taine, şi anume: sfinţirea Marelui Mir, sfinţirea antimiselor, hirotesiile, de la protodiacon în sus şi duhovnicia.

  1. Dar ceea ce pare şi mai neverosimil este că tot în legătură cu cultul, nu s-a legiferat nimic în privinţa canonizării sfinţilor o chestiune atît de majoră şi cu o greutate inegalabilă pentru lucrarea mîntuitoare a Bisericii. În sfintele canoane nu se arată nimic despre natura actului de canonizare, despre condiţiile în care se poate procede la actele de canonizare, despre canonizările locale şi despre cele cu caracter ecumenic pentru Biserică, ca şi despre orice alte rînduieli în legătură cu actul canonizării.
  2. De asemenea, o altă chestiune strict legată de cult, este aceea a calendarului în general şi a stabilirii datei unora dintre sfintele sărbători, între care locul de frunte îl au Sfintele Paşti. Nici în legătură cu acestea, cu excepţia Sfintelor Paşti, canoanele nu spun nimic, sau dacă spun ceva, cum este cazul cu Sfintele Paşti, ceea ce spun ele în această privinţă, în acord cu hotărîrea Sinodului I Ecumenic, nu se potriveşte decît pentru emisfera de nord a globului pămîntesc şi nici pentru aceeasta în întregime. Căci într-adevăr, cele stabilite de Sinodul I Ecumenic, ca Sfintele Paşti să fie serbate în prima duminică cu lună plină după echinocţiul de primăvară, nu se potrivesc nici pentru întreaga emisferă de nord, pentru că în timp ce la noi este primăvară, în aria tropicelor şi a emisferei de sud este vară sau toamnă. Deci cum se va aplica în acele părţi ale lumii rînduiala Sinodului I Ecumenic de la Niceea despre care unii pretind că ar avea chiar caracter dogmatic ?
  3. În fine, una din problemele cele mai provocatoare de sminteală în rîndul unor cercuri arierate ale creştinătăţii contemporane, deopotrivă a celei răsăritene ca şi a celei apusene, o constituie problema prezenţei şi participării active a credincioşilor laici la toate categoriile de acte care se săvîrşesc în viaţa Bisericii, începînd cu acelea de propovăduire a credinţei, de administrare a Sfintelor Taine şi în genere de oficiere a cultului şi sfîrşind cu cele de cîrmuire a vieţii bisericeşti prin acte de  legiferare, prin altele cu caracter judecătoresc şi prin cele cu caracter executiv.

Despre unele din acestea, sfintele canoane amintesc numai întîmplător, dar despre cele mai multe nu amintesc nimic, deşi rînduiala care consacră prezenţa şi colaborarea activă a laicilor la toate actele menţionate este una din importante pentru organizarea şi conducerea Bisericii, derivînd din însuşi ecleziologia, adică din învăţătura despre natura, misiunea şi lucrarea Bisericii, care ar rămîne o literă moartă fără de prezenţa şi lucrarea elementului mirean în viaţa Bisericii.

Între lege şi obicei. – Cînd unii dintre cei mai zeloşi apărători ai canonicităţii în viaţa Bisericii aud despre vreuna dintre importantele probleme menţionate în conştiinţa lor se produce o gravă perturbare, socotind că s-a stîrnit o luptă împotriva canonicităţii de natură să strice sau să dărîme rînduielile tradiţionale ale sfintelor canoane şi ale lucrării Bisericii, şi îndată începe acuzarea de necanonicitate împotriva tuturor rînduielilor cu adevărat tradiţionale şi întemeiate pe obiceiul de drept al Bisericii, care reglementează în cel mai autentic spirit canonic toate aceste probleme.

Şi într-adevăr, atît chestiunea Sinodului Ecumenic cît şi aceea a întregului cult, iar mai cu osebire a canononizării sfinţilor, precum şi tulburătoarea chestiune a prezenţei şi colaborării active a laicilor la toate categoriile de lucrări care se săvîrşesc în viaţa Bisericii, sînt regulamente aproape în mod eclusiv prin norme de drept cutumiar, adică prin lege nescrisă sau nefixată în texte de canoane de către autoritatea Bisericii, legi născute din practica vieţii şi care reprezintă obiceiul de drept al Bisericii. Iar acest obicei are nu numai puterea legii scrise, ci uneori prevalează faţă de aceasta, mergînd pînă la abrogarea unor rînduieli juridice fixate în textul sfintelor canoane.

În mod organizat de cercetare, verificare, triere, revizuire şi eventual codificarea acestei categorii de legi bisericeşti nescrise s-a ocupat un extrem de mic număr de ierarhi şi de cărturari, atît din Biserica Ortodoxă cît şi din Bisericile neortodoxe. De aceea, persistă încă confuzia în privinţa acestor probleme şi în Biserica de Răsărit ca şi cea din Apus, unde Conciliul al II-lea de la Vatican, prin hotărîrile lui în legătură cu unele din aceste probleme, a provocat mare derută în lumea creştină.

Se cade să relevăm în legătură cu astfel de atitudini, şi cu orizontul extrem de îngust al credinţei ca şi al cărtrurăriei neteologice care le gestionează, că între cele mai multe Biserici  locale, adică dintre Bisercile Autocefale din Răsărit, inclusiv în cele neortodoxe sau în cele Ortodoxe din Orientul apropiat şi îndepărtate, larga cuprindere a credinţei creştine, autentica înţelegere şi însuşire a acesteia de către credincioşi ca şi de către slujitorii Bisericii a dus la consacrarea prin legiuiri ulterioare încheierii legiferării zise canonice, a rînduielilor de drept bisericesc cutumiar, prin care sînt reglementate problemele menţionate.

Este destul să ne gîndim, în acestă privinţă, la modul canonic autentic în care este privită în aceste Biserici atît problema Sinodului Ecumenic şi toate problemele menţionate mai sus, cît şi problema încadrării organice în alcătuirea şi în lucrarea Bisericii a elementului laic.

Dar rînduieli, deşi sunt răspîndite şi acceptate pe o scară mai largă sau mai restrînsă în întreaga Biserică Ortodoxă, nu au fost codificate încă decît de către Bisericile locale într-o anumită măsură. Ele nu pot fi însă nesocotite într-o lucrare de revizuire şi de codificare a canoanelor, adică a legilor juridice de organizare şi conducere a Bisericii, ci ele trebuie puse pe acelaşi plan cu sfintele canoane, adică cu legile juridice pe care le cuprinde Colecţia de Canoane a Bisericii încheiată la anul 920.

Mai pot fi adoptate canoane ? – Această colecţie reprezintă de fapt «Codul Canonic» al întregii Biserici Ortodoxe sau «Constituţia Ortodoxiei Ecumenice».

Datorită faptului că în mod firesc, alături de Sfînta Scriptură sau de Învăţătura de credinţă, Biserica şi-a rezemat întreaga sa lucrare în lume în mod principal pe sfintele canoane, s-a format, pe lîngă o conştiinţă dogmatică a Bisericii şi o anumită conştiinţă canonică, care, datorită fie pietăţii de care este străbătută fie ataşamentului excesiv faţă de orice element care se păstrează din vremea cînd Biserica era încă nedespărţită, a făcut să se acrediteze falsa teorie că nici o lege bisericească adoptată după anul 920 nu trebuie să se mai numească canon, nume care ar fi rezervat numai legilor bisericeşti adoptate  pînă la anul 920.

Cît de arbitrară este o asemenea socotinţă se va putea vedea mai limpede din unele consideraţii şi precizări care le socotim necesare chiar în legătură cu conştiinţa canonică a Bisericii.

Conştiinţa canonică a Bisericii este o parte din conştiinţă de sine a Bisericii. Desigur nu este greu de priceput, că precum