acolo,
în pieptul ei,
mică şi sîrguincioasă, plină de ritm...conectată la toate aparatele ei trebuincioase:conştiinţă,viaţă,văz,auz,miros,toate acele aparate, care o făceau să se mişte,încolo şi-ncoace, dus-întors, de parcă ar fi putut-o ţine în mişcare la infinit...iar ochii ei, ochii ei jucau, jucau şi desenau linii spre mine, linii care mă ţineau lipit de inima ei:să-i ascult ritmul,să-i simt viaţa, să-i repar auzul, să-i intoxic mirosul,dar niciodată să-i descopăr conştiinţa...pentru că aparatul ăsta il ţinea ascuns, adânc...la fel cum îl ţineam şi eu, undeva departe de toţi...
