despre communism ca fenomen istoric
Cand ne referim la comunism gandim, in primul rand, un fenomen istoric. Fiind intrebat un polonez ce parere are despre comunism el va raspunde diferit de modul in care ar face-o un rus, un roman, un francez sau un ungur. Acest gand ne apropie de ideea ca nu putem vorbi doar de o singura istorie a comunismului. Fiecare tara din Europa are o legatura istorica cu vechiul regim comunist : Polonia o are pe a ei, la fel cum o are Rusia, Romania, Franta si Ungaria. In fiecare tara numita au existat niste relatii specifice cu regimul comunist.
Cand vorbim de istoria comunismului ar fi mai corect sa reformulam problema in felul urmator – sa vorbim despre istorii ale comunismului.
Un eveniment istoric trebuie asezat odata in timpul sau istoric si in intreaga perioada pe care l-a ocupat in sanul unei societati, deci in cadrul unei ideologii sau doctrine, si chiar in “gandirea” unei gandiri a timpului respectiv. Iar a doua oara, acest eveniment istoric ar trebui plasat in contextul actual al timpului, adica dupa emergenta acestuia prin multe alte perioade si evenimente istorice astfel, ca sa fie abordat din punct de vedere al momentului prezent, tinandu-se cont si de o evolutie a acestuia in timp.
despre condamnarea comunismului
Atata timp cat nu dispunem de niste date concrete si de niste probe reale acuzatiile care sunt aduse la adresa comunismului ar putea fi contracarate.
Pentru o condamnare totala si ultima a acestui regim avem nevoie de date concrete, nu patos, nu vieti schingiuite si raposati care, insa, nu mai pot sa vorbeasca sau sa strige din nefiinta lor. Or, avem nevoie nu doar de ei. Cei care ne lipsesc, in primul rand, sunt calaii care au pus in miscare Masina Comunismului.
Daca nu pot fi condamnate persoanele reale – unele dintre ele aflate si astazi in libertate – care au savarsit nelegiuiri asupra altor vieti omenesti, cum atunci poate fi condamnat regimul in intregime ? Or, daca si chiar am face acest lucru, mai intai, nu ar insemna asta ca condamnam stafia din dulap, iar victimile raman irevocabil uitate ?
Cu referire la condamnare – ar trebui condamnate nu crimele comunismului, in general, ci, in primul rand, ale unuia cu iz specific local. Astfel, va fi mult mai corect, desi absurd la limita.
O alta intrebare care vine de la sine : cum sa lupti impotriva totalitarismului doar prin mijloace legale si democratice ? Sau cum sa faci, astfel, ca condamnarea acestui regim feroce sa fie totusi posibila ?
Nu se poate intelege istoria regimurilor comuniste daca nu se transeaza clar problemele represiunii si a organelor care o practicau – mai degraba, care practicau teroarea de stat.
despre nazism si comunism
O intrebare majora ridicata la ora actuala ar fi aceea daca poate fi pus semnul egalitatii intre nazism si comunism.
La aceasta intrebare – precizeaza Marius Oprea – ar trebui sa alaturam o alta : cine pune acest semn de egalitate – un istoric ? Dar ce inseamna pentru un istoric semnul egalitatii ? Nimic. El tine de matematica, nu de istorie. Din punctul de vedere al unui istoric, aceste doua regimuri totalitare nu pot fi plasate pe acelasi nivel, ci pot fi doar comparate.
Orice tentative de a echivala cei doi monstri totalitari, nazismul si comunismul, este respinsa cu indignare. Avand in vedere ca simbolurile naziste sunt, si pe buna dreptate, in afara legii in Uniunea Europeana, am cerut ca acelasi lucru sa se faca si cu simbolurile comuniste : sa fie respinse in mod categoric. Dar raspunsul de cele mai multe ori implicit, si nu pe canale oficiale, este ca nu ne este permis sa facem asa ceva.
despre libertatea in URSS
Libertatea in URSS nu a existat si nici n-a avut de unde sa existe. Gradul de libertate a omului este determinat de un factor hotarator care este reprezentat nu de ceea de ce dispune individul in mod general, ci de aceea ce poate fi ales si este, ca atare, ales in mod evident de acesta intr-un caz particular.
In acest sens, monopolul asupra violentei legitime – un instrument aflat in posesia statului despre care ne vorbeste Max Weber – s-a transformat intr-un bisturiu taios care a dus pana intr-acolo, incat a scos insasi statul de drept in afara legii.
Filozoful britanic Isaiah Berlin, vorbeste despre doua tipuri de libertati : “libertatea negativa” care denota inferenta bazatata pe o proprietate a individului detinuta asupra bunurilor sale materiale si “liberatea pozitiva” care confera urmasilor individului posibilitatea de a beneficia de niste drepturi (indiferent de proprietatea mostenita de la parinte) si de a primi in “dar” de la o alta persoana niste bunuri materiale. Astfel, “libertatea negativa” presupune posibilitatea de a detine o proprietate privata, iar “libertatea pozitiva” reprezinta o parte din drepturile sociale pe care le detine o persoana intr-o societate democratica. Or, aceste doua tipuri de libertati in Uniunea Sovietica, pur si simpu, n-au existat.
Insa, cel mai monstruos lucru pe care l-a savarsit comunismul de tip stalinist nu rezida doar in faptul ca a institutionalizat o societate care se afla intr-un regim non-stop sub supraveghere, ci ca fiecare cetatean a ajuns sa fie supraveghetorul sau propriu.
Vecinul de la scara blocului era calaul vecinului de-alaturi, iar celalalt sub ochii lui urma sa adopte un comportament de aparare si sa-i urmareasca actiunile celuilalt, creandu-se, astfel, imaginea in oglinda de supraveghere care se reflecta asupra propriei persoane.
Aceasta atitudine “impusa” prin morala pe care o propaga ideologia partidului a reusit sa plasmuiasca, totodata, si o coeziune “spirituala” caracteristica intreagii societati, a.i. cartierul de locuinta era transformat intr-un ghetou cu un control autonom in care liberatea individului era suprimata.
despre nomenclatura de partid
La comunisti autocritica era o pura formalitate. Iar o viata intreaga traita intr-un asemenea mediu, inconjurat tot timpul de lozinci, provoca un fel de comportament schizoid.
Ierarhia sistemului communist era atat de greu de urcat incat nu puteai atinge functii inalte decat la varsta la care oamenii ajungeau deja la pensie.
despre comunismul din Romania dupa ‘89
Cuvintele-cheie care pot defini evolutia politica institutionala a Romaniei dupa 1989 sunt reformismul si continuitatea.
Fostii conducatori de partid cu cravatele schimbate peste noapte au intarziat reformele de tip liberal, motiv din care lucrurile au inceput sa mearga mai greu, iar timpul in care au gestionat resursele, pe de o parte, le-a inlesnit construirea unei baze economice, si pe de alta parte le-a construit sau pastrat un electorat nostalgic sau needucat.
Exista situatia care se modifica pe mapamond, fapt care a dus la o transformare a regimului local. Acest lucru trebuia sa aiba loc, ori, altfel, regimul disparea pierzandu-si pana si urma istorica. Pe de alta parte, disparitia PC a fost, precum si disparitia fostei Securitati, a fost “un joc al aparentelor”.
In Romania, Securitatea a depus armele trecand de partea noii puteri. Presa s-a deghizat si ea sub o alta masca, creandu-se, astfel, “o falsa identitate” care n-a facut altceva decat sa “umple vidul”.
Daca Securitatea nici astazi nu poate fi judecata, este din cauza ca o institutie disparuta nu poate fi acuzata de nimic, la fel cum nu poate fi acuzat comunismul – un nume peren care nu a existat de facto.
ERATA : Intrebarea este urmatoarea : ce facem sau cum procedam cu mostenirea pe care ne-a lasat-o comunismul ? (Aceeasi intrebare o putem gasi si la Adam Michnik, formulata in felul urmator : ce facem a doua zi ?)
din statistici
“Sa facem acum o recapitulare: 107.619 persoane, victime ale Securitatii, despre care se afla date in arhivele Serviciului Roman de Informatii, potrivit unei statistici neoficiale din 1992; alti 250.000 de condamnati din motive politice despre care se afla date in arhivele Ministerul Justitiei; 2.400 de dosare la Procuratura Generala; 173.000 de deportati; 188.068 de internati in lagare de munca. Cifrele bazate strict pe documente pastrate, fara a le socoti pe cele distruse, care s-au pierdut, deteriorat – sau pur si simplu ceea ce nu s-a strecurt pe hartie. Cifre care ascund tot atatea destine frante. Totalul este oarecum impresionant: 651.087 de fiinte umane care au reprezentat elita democratica, intelectualitatea Romniei, copii care nu au apucat sa simta in copilariea lor gustul unei ciocolate sau simpli tarani, rastigniti pe cuie in lagar pentru ca nu au vrut sa-si predea cotele. In numele tuturor acestora, al familiilor si urmasilor lor, o simbolica declaratie de iertare nu ajunge. Asa cum s-a petrecut peste tot in lume unde au avut loc asemenea crime – care pot fi lesne considerate crime impotriva umanitatii –, ele se cer scoase la iveala. Nu ajung doar scuze formale prezentate urmasilor. Iar faptasii sa fie pedepsiti si dupa lege, si dupa moartea lor, prin judecata istoriei, dupa adevaratul chip pe care l-au purtat – cel al mortii.”
Marius Oprea, Chipul mortii: dialog cu Vladimir Bukovski despre natura comunismului
HARTA
N.B. Am dat cursiv fragmentele care ar fi trebuit plasate intre ghilimele, renuntand la ermetizarea textului dupa autori, mot a mot, pe motiv ca lectura cartii am facut-o cu ceva timp in urma si nu mai dispun de versiunea originala a textului pentru a verifica precizia citatelor aduse.
Partea cu libertatea am introdus-o ca o “prelungire” – daca pot spune asa – a impesiei pe care mi-a lasat-o cartea.
