autor: Bogdan Daniel, student la Facultatea de Teologie Ortodoxă “Andrei Şaguna” din Sibiu, anul III, secţia pastorală.
Biserica Ortodoxă din China.
Creştinismul a fost pentru prima dată introdus în China prin intermediul unei misiuni a Bisericii Ruse a Răsăritului, în anul 635, eveniment înregistrat pe Stela nestoriană din Xi’an. Ortodoxia este prezentă în China din 1685, pătrunzând în spaţiul chinez prin intermediul misionarilor ruşi. În acel an, Împăratul Kangxi a relocat locuitorii oraşelor ruseşti de graniţă pe care le înglobase în China. Maxim Leontiev, un preot care a mers cu el, a sfinţit prima biserică ortodoxă din Beijing. În primul secol şi jumătate de prezenţă ortodoxă în China, Biserica nu a atras mulţi credincioşi. Se presupune că în 1860 nu erau mai mult de 200 de ortodocşi în Beijing, inclusiv descendenţii ruşilor naturalizaţi1.
Cu toate acestea, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Biserica Ortodoxă a făcut eforturi susţinute. Misiunea Spirituală a Bisericii Ruse din Beijing a fost binecuvântată cu un cler evlavios şi învăţat. S-au făcut numeroase traduceri de materiale religioase în chineză. Misiunea a publicat patru volume de cercetări în domeniul sinologiei în anii 1850 şi 1860. Doi clerici au devenit binecunoscuţi studenţior în domeniu, Părintele Yakiuf Bichurin, şi arhimandritul Palladius, care a realizat şi un dicţionar foarte valoros. Răscoala boxerilor în 1898-1900, o revoltă anti-occidentală şi anti-misionară din China a generat atacuri violente asupra convertiţilor la creştinism. În fiecare an, în luna iunie, se face pomenirea celor 222 de chinezi martirizaţi, împreună cu Părintele Mitrofan, în anul 1900 în timpul răscoalei, aşa cum putem vedea în icoana Sfinţilor Mucenici ai Chinei. În ciuda revoltei, după 1902 existau 32 de biserici ortodoxe în China, cu aproape 6000 de aderenţi. De asemenea, Biserica administra mai multe şcoli şi orfelinate. În 1949, 106 biserici ortodoxe erau încă deschise în China. În general, enoriaşii acestor biserici erau ruşi refugiaţi, iar chinezii erau în jur de 10.000 de persoane. Revoluţia culturală a distrus tânăra Biserică Ortodoxă aproape complet. Bisericii Ortodoxe din China i-a fost acordat statutul de autonomie în 1956 de către Patriarhia Moscovei. În anii ‘60 ortodoxia chineză trece prin grele încercări sub presiune revoluţiei culturale şi a politicii antireligioase. În decembrie 2003, ultimul preot ortodox din China, Părintele Alexandru Du Lifu, a murit la Beijing, la vârsta de 80 de ani, nereuşind niciodată să obţină permisiunea guvernului chinez de a deschide o biserica la Beijing: autorităţile motivând că comunitatea (de circa 300 de credincioşi) era prea mică. Cu toate acestea, există eforturi din partea mai multor părţi de a revigora viaţa ortodoxă în China, câţiva studenţi chinezi studiind în prezent în şcolile teologice din Rusia. Potrivit estimărilor Părintelui Dionisie, responsabil de afacerile chineze la Departamentul de Relaţii Externe al Patriarhiei Moscovei, actualmente există aproximativ 13.000 credincioşi ortodocşi care trăiesc în China2 .
Există parohii – fără cler – în Xinjiang, în Mongolia Inferioară şi în Harbin, iar clădirile bisericilor ruseşti constituie un important punct de reper local. Patriarhia Moscovei şi-ar dori să vadă Biserica Ortodoxă din China recunoscută oficial, dar numărul redus al membrilor ei pare să prezinte un obstacol. Încercările de a reînvia Ortodoxia în China, au loc într-un spaţiu virtual. B.O.Ru a avut misiune active în extremul orient până la revoluţia bolşevică din 1917, în China începând cu 1715, în Japonia din 1871, şi în Coreea de Sud de prin anii 19003.
În 1997, Sinodul Bisericii Ruse a declarat că, în aceste circumstanţe, Patriarhul Moscovei şi al Întregii Rusii, Alexei al II-lea, va organiza pentru Biserica Ortodoxă Chineză o congregaţie în China. Ultimul preot ortodox oficial hirotonit în China, Pr. Gregori Chu, a murit în anul 2000. El a fost preot la Biserica Acoperământul Maicii Domnului din Harbin. Pr. Alexandru Du, ultimul preot chinez, neoficial, a murit la Beijing în 2003. Conform diferitelor estimări, în prezent există între 9.000 şi 15.000 de credincioşi ortodocşi în China. Majoritatea dintre ei trăiesc în Beijing, Shanghai, provincia Heilongjiang, Xinjiang şi Mongolia interioară. Guvernul Republicii Populare Chineze a recunoscut oficial cinci comunităţi religioase: budismul, catolicismul, islamul, protestantismul şi taoismul, dar nu şi creştinismul ortodox. Obstacolul politic major este teama guvernului că forţe politice externe – în acest caz, în principal din Rusia – pot ajunge să aibă influenţă în China. Odată cu începutul noului sec. XXI, Biserica Ortodoxă activează liber în Hong Kong (unde Patriarhia Ecumenică l-a trimis pe Mitropolitul Nikitas) şi Taiwan (unde ieromonahul Iona Mourtos conduce o biserică misionară) sub jurisdicţia Mitropoliei Ortodoxe de Hong Kong şi Asia de Sud-Est a Patriarhiei de Constantinopol.
Biserica ortodoxă din Japonia
Ortodoxia din Japonia începe odată cu activitatea misionară a Sf. Nicolae de Tokyo (+1912)4 care a convertit mii de japonezi la creştinism şi a înfiinţat o biserică ortodoxă naţională autonomă. În 1861, el a fost trimis de Biserica Rusă la Hakodate, Hokkaido, ca preot al capelei consulatului rus. Cu toate că guvernarea shogunilor interzicea japonezilor convertirea la creştinism, destul de curând câţiva vecini au început să viziteze frecvent capela. În aprilie 1868, trei dintre ei s-au convertit – primii convertiţi ai lui Nicolae în Japonia. Nicolae a rămas în Japonia chiar şi în timpul războiului ruso-japonez (1904-1905) şi a răspândit Ortodoxia în toată ţara, fiind hirotonit primul episcop al Bisericii Japoniei. El a fondat Catedrala din Tokyo în districtul Kanda şi şi-a petrecut peste jumătate de secol acolo; de aici porecla Nikolai-do, dată de locuitori Catedralei Învierii Domnului din Tokyo. Războiul dintre Rusia şi Japonia a creat o situaţie politică dificilă pentru biserică, întrucât misiunea ortodoxă aici depindea financiar de Rusia După revoluţia bolşevică, guvernul japonez avea suspiciuni privind Biserica Ortodoxă Japoneză, în particular, aceasta fiind folosită ca acoperire pentru spionajul comunist rus. Cel de-al doilea episcop al Japoniei, Mitropolitul Serghie, care forţat să demisioneze din funcţia de Episcop, a murit în circumstanţe neclare. Biserica Rusă a suferit în acelaşi mod de pe urma politicii staliniste şi nu mai avea posibilitatea să ajute tânăra Biserică din Japonia. Perioada 1939 până în 1945 a fost una grea pentru creştinismul japonez. După capitularea Japoniei, ocupaţia aliată a avut o atitudine generoasă faţă de creştinism, datorită componentei predominant americane. Deoarece majoritatea slavilor şi grecilor americani frecventau parohiile locale, Ortodoxia din Japonia a făcut un pas înainte. În timpul războiului, Biserica Japoniei nu a avut aproape nici un contact cu exteriorul. După război, în locul Bisericii Rusiei, Mitropolia Americană, precursoarea Bisericii Ortodoxe din America (OCA) a ajutat la restabilirea Bisericii Japoniei, iar începând cu 1946 arhiepiscopi hirotoniţi de Mitropolia Americană au condus destinele Bisericii Japoniei. În acest timp, câţiva tineri care au studiat la Seminarul Teologic Ortodox Sfântul Vladimir din New York sunt acum conducători ai Bisericii Ortodoxe din Japonia. În 1970 Nicolae Kasatkin a fost canonizat de către Patriarhul Moscovei şi este cunoscut ca “Sfântul Nicolae, Apostolul japonezilor”. Ziua sa de prăznuire se face anual la data de 16 februarie. Preafericitul Părinte Patriarh Daniel şi Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române au binecuvântat înfiinţarea a două parohii ortodoxe române pentru cei peste 4 000 de români din Japonia. Prima dintre parohii, cu hramul Sfântul Gheorghe, funcţionează acum la Ito-shi, în raza municipalităţii Tokio, sub conducerea părintelui Alexandru Nicodim5, iar cea de-a doua, cu hramul Învierea Domnului, funcţionează la Nagoya-Osaka şi este condusă de părintele Cristian Gheorghiu6.
Sâmbătă, 9 mai 2009, cu ocazia Zilei Europei, a avut loc sfinţirea Centrului Misionar Românesc din Nagoya. La sfinţire au fost prezenţi preotul dr. Cristian Gheorghiu, preotul Alexandru Nicodim, parohul Bisericii Sf. Gheorghe din Ito, precum şi credincioşi ortodocşi români şi japonezi din Nagoya. Centrul Misionar Romanesc din Nagoya, condus de preotul dr. Cristian Gheorghiu are scop liturgic, catehetic şi social, fiind destinat atât credincioşilor ortodocşi români, cât şi celor de orice naţionalitate din Japonia. Totodată, Centrul Misionar Romanesc promovează valorile culturale europene în arhipelagul nipon, cum ar fi muzica clasică şi limba engleză.
Biserica ortodoxă din Coreea.
În 1897 Biserica Ortodoxă din Rusia decide să trimită misionari în Coreea7 . Prima echipă formată din trei membri îl are ca lider pe Arhimandritul Ambrozie Gountko, care s-ar fi putut să nu obţină permisiunea de a intra Coreea. Trei ani mai târziu, o atmosferă mai primitoare dintre Rusia şi Coreea permite unei noi echipe misionare să se stabilească în Seul. Nou lider este Arhimandritul Hrisant Shehtkofsky. Ceilalţi membri ai echipei sunt ierodiaconul Nicolae Alexeiev, un membru al echipei originale, şi un dirijor de cor numit Iona Leftsenko. Pe 17 februarie 1900 este oficiată prima Liturghie Ortodoxă într-o capelă din Seul. După ce Japonia ocupă Coreea în 1910 începe o perioadă de persecuţie dură îndreptată împotriva creştinilor ortodocşi. Abia în 1911 este hirotonit în treapta de diacon primul coreean nativ, Ioannis Kang. În Noiembrie 1921 Sfântul Sinod al Patriarhiei de la Moscova decide să pună capăt sprijinului acordat Bisericii Coreei, de către autoritatea jurisdicţională a Bisericii Japoniei8.
În 1946 Biserica Ortodoxă din Coreea organizează pe cont propriu o parohie, tot de atunci încep să fie hirotoniţi preoţi coreeni. Odată cu războiul civil, din 1950 coreenii ortodocşi sunt dispersaţi şi viaţa biserică este grav perturbată.. În anul 1955 Biserica Coreeană Ortodoxă e acceptată în cadrul Patriarhiei Ecumenice. Pe 24 decembrie 1955, Parohiile Ortodoxe Coreene, prin decizie unanimă, sunt alese să se alăture Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopol. La acea vreme, Biserica din Coreea funcţiona în afara oricărei autorităţi jurisdicţionale.În 1956Patriarhia Ecumenică îl numeşte Arhiepiscop al Americii de Nord şi de Sud, Iakovos, pentru a deveni Exarh al Bisericii Ortodoxe din Coreea. În 1970 Patriarhia Ecumenică numeşte noul un nou mitropolit de Noua Zeelandă, pe eminenţa sa, Dionysios. În acest mod Biserica din Coreea intră sub jurisdicţia Arhiepiscopiei de Noua Zeelandă. Cinci ani mai târziu cu permisiunea Bisericii din Grecia şi de la Patriarhia Ecumenică, Mitropolitul de Noua Zeelandă şi Exarhul Coreei, acceptă cererea Arhimandritului Soterios Trambas de a sluji în Coreea. Această numire întăreşte misiunea, atât spirituală cât şi materială. În 1982 Seminarul Teologic Ortodox, Sf. Nicolae este stabilit în Seul. După 1986 Patriarhia Ecumenică instituie o organizaţie numită „Misionarismul Ortodox Estic” cu sediul în Seul de unde supraveghează toate zonele în Extremul Orient. În aprilie 1995 Sanctitatea Sa Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I, Patriarhul Constantinopopului, vizitează Coreea de Sud şi se întâlneşte cu Kim Young Sam, preşedintele Republicii Coreene. În timpul vizitei sale, el binecuvantează pietrele de temelie pentru noul Seminar Teologic, precum şi Capela greacă Sf. Maxim. În 1996 Biserica Ortodoxă din Coreea (cu sediul la Mănăstire Schimbarea la faţă din Gapyeong) este recunoscut oficial de către guvernul coreean. Ulterior în 1996 din cauza creării unei noi Eparhii în Hong Kong, pentru a supraveghea domeniile din Extremul Orient, misiunea Ortodoxă a Bisericii în Coreea de Est este dizolvată. Pe 27 iulie 2003 Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice îl alege pe ÎPS Mitropolit Iosif ca mitropolit de Noua Zeelandă şi Exarh al Coreei. Pe 20 aprilie 2004 Patriarhia Constantinopolului decide să ridice Exarhatul Coreei la rang de Mitropolie şi-l numeşte ca prim Mitropolit de Zela pe Sotirios.
Biserica Ortodoxă din Taiwan.
Biserica Ortodoxă din Taipei, Taiwan, se află actualmente sub jurisdicţia sub jurisdicţia Mitropoliei Ortodoxe de Hong Kong şi Asia de Sud-Est. Aici se vorbesc trei grupe majore de limbi: taiwaneza, Hakka, şi mandarina. Vorbitori Hakka sunt de aproximativ 12 la sută din populaţie, dar mai puţin de 1 la sută sunt creştini. Dintre vorbitorii de mandarină, mai mulți sunt concentraţi în oraşele nordice. Cei mai mulţi sunt două generaţii de imigranţi chinezi, numiţi “mainlanders”, care constituie 15% din populaţia Taiwanului. Generaţia mai tânără, vorbeşte Mandarina, aceasta fiind limba în care se predă în şcoli.
Biserica Ortodoxă din Vietnam.
Creştinismul a fost introdus pentru prima oară în Vietnam în secolul al 16-lea şi a stabilit o poziţie solidă în societatea vietnameză începând cu sec. 17-18. În prezent Vietnamul constituie a patra parte a populației romano-catolice din Asia, după Filipine, India şi, eventual, Republica Populară Chineză. Romano-catolici şi protestanţi astăzi constituie 7% şi 1% din populaţia ţării în consecinţă9. Comunităţile creştine rămân în continuare sub controlul autorităţilor de stat. Misionarilor străini nu li se permite din punct de vedere legal să facă prozelitism fără aprobarea guvernului10 . Misionari nedeclaraţi din mai multe ţări sunt însă activi în Vietnam.
Biserica romano-catolică a pătruns prima în Vietnam în sec. al 16-lea şi-a consolidat influenţa prin misionarismul iezuiţilor, atunci când Vietnamul, era colonie franceză. După sfârşitul dominaţiei franceze şi divizarea Vietnamului la mijlocul anilor 1950, catolicismul a regresat în Nord, comuniştii considerându-l o forţă reacţionară ce periclitează eliberarea naţională şi progresul social. În sud, însă, catolicismul a fost extins sub preşedinţia lui Ngo Dinh Diem, care l-a promovat ca un bastion important împotriva Vietnamului de Nord. Diem a dat drepturi suplimentare Bisericii Catolice şi a promovat ofiţeri militari-catolici în timp ce restricţiona budismul. În 1955 aproximativ 600,000 de catolici au rămas în Nord, după ce un număr estimat la 650.000 a fugit în Sud11. În 1975 autorităţile comuniste, care au unit ţară prin forţă militară după retragerea trupelor SUA, au susţinut că activităţile religioase ale romano-catolici au fost stabile şi că nu a existat nici o persecuţie religioasă. În 1988, toţi catolici din Vietnam, care au fost martirizaţi pentru credinţa lor din 1533 până în prezent au fost canonizaţi de Papa Ioan Paul al II-lea ca martiri vietnamezi. Deşi alfabetul modern vietnamez a fost creat în secolul al 17-lea de către iezuitul misionar Alexandre de Rhodos, prima Biblie tradusă pentru uz comun în Vietnam a apărut doar în 1872. În 1963 Biblia în vietnameză a fost publicată de către Biserica Romano-Catolică. Alte traduceri Biblie au fost făcute de către protestanţi în 1926 şi 199112. Ortodoxia în Vietnam este reprezentată de o parohie a Bisericii Ortodoxe Ruse, în Vungtau. Parohia, numită după icoana Fecioarei din Kazan a fost deschis în 2002, cu binecuvântarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse, în Troitse-Sergiyeva Lavra. Reprezentanţii Departamentului Relatiilor Externe al Bisericii Ortodoxe Ruse din când în când, vin la Vungtau pentru oficierea serviciu divin ortodox.
1 Dr. Kevin Baker. O istorie a Bisericii Ortodoxe în China, Korea şi Japonia. The Edwin Mellen Press, 2006 (în limba engleză). (ISBN10: 0-7734-5886-7; ISBN13: 978-0-7734-5886-4; 288 p.)
2 http://orthodox.cn
3 http://www.orthodox.cn/localchurch/20020518rocinfareast_en.htm
4 „150 de ani de Ortodoxie în Japonia”. Istoria Bisericii Ortodoxe din Japonia şi fondatorul ei, Luminătorul Nicolae – Moscova-St. Petersburg, 2006. – pag. 48
5 Vezi pagina de internet a parohiei: http://ortodoxa.jp/
6 Vezi pagina de internet a parohiei: http://nagoya.ortodoxa.jp/
7 Decizia Sfântului Sinod al Bisericii Ruse, numărul 2195/ din 2-4, iulie 1897.
8 Decizia nr 1571 / 4, noiembrie 1921.
9 Extras din Linh jurnal Luc Thanh Duc Hoang – February, 2005 .
10 International Religious Freedom Report 2006 Bureau of Democracy, Human Rights, and Labor Biroul pentru Democratie, drepturile omului, şi Muncii 2006.
11 Jacobs, Seth (2006), Razboiului Rece Mandarină: Ngo Dinh Diem şi Originile Rrăzboiului Americii în Vietnam, 1950-1963, Lanham: Rowman & Littlefield, ISBN 0-7425-4447-8.
12 Religii din Vietnamul de Sud în credinţă şi de fapt, US Navy, Biroul Naval Personal, Capelanii Divizia [1967] p42-43
