“Nu vreau să generalizez şi nici să afirm că mica mea plimbare de şapte zile într-un oraş poate da cheia înţelegerii realităţilor de acolo, dar contrastul de pe cele câteva străzi din centrul Chişinăului este izbitor, cu atât mai mult cu cât cele două lumi par a se ignora una pe cealaltă. Uneori se mai întâlnesc… De mai multe ori în baruri sau restaurante câte o tânără frumoasă, cu o rochie demodată pe ea, cu ciorapi vechi şi ţesuţi, cu pantofi a căror istorie părea a fi lungă, fardată stângaci, stă la masă cu domni străini semnificativ mai în vârstă, încercând să fie zâmbitoare, dinamică şi efervescentă”.
Acesta a fost pasajul care m-a lăsat pur şi simplu fără replică atunci când am luat, pentru prima dată în mână, cartea “54/24″, semnată de Bogdan Teodorescu (apărută la editura Tritonic din Bucureşti). M-am întrebat după ce am citit fragmentul de mai jos: E cu putinţă oare ca aceasta să fie imaginea despre Republica Moldova, pe care şi-o formează cei veniţi la noi? Aceste impresii trebuie să ne dea de gândit. Astfel, de Ziua Oraşului Chişinău, vă propun să reflectăm şi să discutăm împreună capitolul “Lumea de dincolo: Chişinău, R. Moldova” (pag 124-129), din cartea de călătorii a lui Bogdan Teodorescu, cunoscut scriitor şi comentator politic de la Bucureşti, aflat în una din vizitele sale în capitala noastră.
Printre altele, Bogdan Teodorescu a aflat cum e să fii supravegheat de serviciile secrete de la Chişinău: „Camera noastră era descuiată şi cheia era în uşă… Una dintre valize era uşor deschisă, la fel şi geanta laptopului. Probabil ne căutaseră prin bagaje… Am lăsat semne în cameră şi am primit confirmarea. Bagajele ne erau cercetate zilnic. Niciodată nu a lipsit nimic. Ne aflam în deplină securitate”. 
Urmăriţi ce alte „minunăţii” a mai descoperit B. Teodorescu la Chişinău şi de ce a ajuns la concluzia că Bucureştiul era „reconfortant de departe” faţă de Chişinău. Mai este oare şi acum?
n.n. Subtitlurile îmi aparţin.
Lumea de dincolo
Eu fac topuri pentru orice. În cel al oraşelor în care am mâncat foarte bine, Chişinăul se va afla pe un loc fruntaş. Dacă acest top ar cuprinde şi raportul calitate–preţ, atunci fără dubii Chişinăul ar fi pe primul loc. Nicăieri în lume nu am mâncat atât de bine pe bani atât de puţini.
Chişinău am fost cu treabă, trebuia să ţin un curs de marketing politic la Universitate şi, în acelaşi timp, aveam de terminat şi o carte, aşa că nu am făcut turism aproape deloc. Ne-am plimbat în jurul parcului din centru care cred că se cheamă Ştefan cel Mare şi am intrat alternativ în vreo şase restaurante aflate pe acolo. Şi, într-o seară, am văzut concertul lui Demis Roussos. Într-o sală mare, de festivităţi, cu cortină din catifea roşie şi cu o mulţime de lume bună, costume închise la culoare, papioane, deux pieces-uri, rochii lungi, am ascultat anunţul prezentatoarei care ne cerea să nu fotografiem şi să nu fumăm cred…
Concertul lui Demis Roussos, de la Chişinău, curat în limba rusă
Spun cred fiindcă tot anunţul a fost în limba rusă. Obişnuit cu variantele bilingve am zis că vine şi al doilea. N-a mai venit… La pauză, am fost anunţaţi să ieşim să luăm nişte aer şi apoi am fost chemaţi înapoi în sală de doamne în halate albastre cu ecuson pe ele, care toate ni se adresau în rusă, fără subtitrare. Chiar şi Demis Roussos, în bunăcuviinţa lui, la bis a cântat ceva în rusă. La standurile de ziare, aproape toate titlurile erau în rusă, cu tot cu chirilicele de rigoare.
Şi în librăria „Mihai Eminescu” numai cărţi în rusă…
Intri în librăria Mihai Eminescu şi cărţile erau majoritar în rusă, traduceri din toate limbile pământului, inclusiv din autori români. Pe afişul cinematografului din centru trona casca neagră a lui Darth Vader. Existau două variante de a-l vedea. În engleză şi scris în rusă, un spectacol pe zi, sau vorbit de-a dreptul în rusă, toate celelalte spectacole. În prima grădină-restaurant în care am zăbovit, chelneriţa, drăguţă foc, ne-a întrebat în rusă ce-am dori să bem până consultăm meniul. I-am răspuns în română şi atunci ea a încercat în engleză. Acolo ne-am întâlnit… Meniul, în rusă şi engleză. Când să dăm comanda, chelneriţa cea drăguţă se împiedică şi la engleză aşa încât apare un ajutor care, da, vorbea română. Chiar bine… După ce ne ia comanda, se întoarce chelneriţa rusofonă care ne serveşte impecabil toată masa, meritându-şi bacşişul.
“Primul Cayenne din viaţa mea l-am văzut, paradoxal, la Chişinău !”
Înainte de vizita în Moldova, un amic mi-a recomandat un restaurant cu specific local, tot în centru, dar nu neapărat pe lângă hotelul nostru. Străzile din Chişinău, prăfuite şi găurite ca în Bucureştii zorilor democraţiei, erau pline de Trabanturi, Moscviciuri şi Jiguli, de troleibuze înclinate în câte o parte, care zgâriau periodic caldarâmul cu câte o bucată metalică din ele, cu camioane chinuite, emiţătoare de fum negru şi puturos de tipul celui care l-a determinat pe Al Gore să ia Premiul Nobel vorbind despre consecinţele poluării. Simultan cu aceste epave, aflate în diferite grade de extincţie, pe aceleaşi străzi bombardate defilau lucioase Porsche, Mercedes, Audi sau Range Rover. Primul Cayenne din viaţa mea, nu că ar fi un moment important, dar trebuie consemnat ca atare, l-am văzut staţionând neglijent pe o jumătate spartă de trotuar în capitala Moldovei suverane.
Situaţia se repetă aproape identic şi la pietoni, o mulţime de oameni ponosiţi şi strânşi în ei, agăţaţi de pungi de plastic sau de sacoşe vechi din pânză, îmbrăcaţi în haine vechi, desperecheate, uneori chiar rupte, cu pantofii aceia de neconfundat ai oamenilor săraci, adunaţi în staţii, prin faţa magazinelor sau în pieţe şi, tot în aceeaşi zonă, tinere moderne, bine îmbrăcate, parfumate şi pline de viaţă, însoţite de parteneri mai tineri sau mai bătrâni sau, mai rar, chiar de gărzi de corp.
La Chişinău contrastul e izbitor
Nu vreau să generalizez şi nici să afirm că mica mea plimbare de şapte zile într-un oraş poate da cheia înţelegerii realităţilor de acolo, dar contrastul de pe cele câteva străzi din centrul Chişinăului este izbitor, cu atât mai mult cu cât cele două lumi par a se ignora una pe cealaltă. Uneori se mai întâlnesc…
De voie şi de nevoie
De mai multe ori în baruri sau restaurante câte o tânără frumoasă, cu o rochie demodată pe ea, cu ciorapi vechi şi ţesuţi, cu pantofi a căror istorie părea a fi lungă, fardată stângaci, stă la masă cu domni străini semnificativ mai în vârstă, încercând să fie zâmbitoare, dinamică şi efervescentă. Desigur, am văzut şi alte reprezentante ale sexului frumos, în căutarea aceloraşi domni, dar pe acele distinse doamne rochiile stăteau bine, bijuteriile şi ciorapii la fel, iar meseria se autodefinea de la primul zâmbet.
O aventură culinară de 20 de dolari
Iată-ne şi la restaurantul cu specific local situat pe strada Puşkin, cred. În faţa lui, într-o Ladă portocalie, cu geamurile închise, afară fiind luna iunie, erau înghesuiţi patru jucători de rugby din linia întâi. În haine negre de piele, cu ochelari de soare şi cu nişte şepci negre trase peste fruntea pe care am bănuit-o îngustă. Erau atât de mari şi atât de strânşi unul în altul, încât în maşină părea că e întuneric. Poate erau paznicii restaurantului, poate erau rackeţi, poate erau nişte băieţi ieşiţi la plimbare şi staţionaţi acolo din greşeală, n-o să aflu probabil niciodată.
Cu această dilemă în minte am intrat în cârciumă şi primul lucru pe care l-am identificat a fost o căciulă mare din blană albă. De sub ea, un ins zâmbitor ne întindea o tăviţă pe care erau cănuţe de lut umplute cu un lichid gălbui. Din partea casei, ne asigură omul… ţuică. Am băut, am luat-o pe scări în jos, în subsol, unde ne-am aşezat la o masă rustică, într-o sală rustică, cu chelneriţe în costume populare care vorbeau româneşte. Cu accent cam ca Alina Mungiu, dar româneşte. Lista de bucate impresionantă ne este adusă alături de alte două cănuţe cu lichid închis la culoare. Din partea casei, până ne hotărâm ce să mâncăm. Afinată… Am băut, ne-am hotărât… Borş moldovenesc de pui, înroşit de la sfeclă, cu tăieţei de casă şi cu smântână, după aceea un platou cu mămăligă, jumări, brânză frecată, ouă ochiuri şi vreo trei tipuri de friptură — pui, porc şi berbec — şi, în final, desert-surpriză ne-au spus duducile. Borşul moldovenesc este mult mai dulce decât ce mâncăm noi în sud, cu multe legume şi cu carne din plin, gustul fiind puternic influenţat de aroma sfeclei şi de moliciunea smântânii. Dacă alături de toate acestea adaugi şi un coş cu pâinici calde, atunci scoase din cuptor, atmosfera devine foarte prietenoasă. Pleacă străchinile de lut în care fusese ciorba şi apar alte două cănuţe cu lichid gălbui, din partea casei. Iar ţuică… Am băut şi am devenit tot mai veseli. Restul mesei a fost la fel de sus, iar surpriza de la desert, cu care aveam să ne surprindem în fiecare zi cât am mai stat la Chişinău, a fost o cupă cu prune conservate în coniac, umplute cu sâmburi de caisă şi acoperite cu frişcă. Probabil că nu sună foarte impresionant, dar trebuie să mă credeţi că gustul este absolut uimitor. Cerem nota… Odată cu ea, aţi ghicit desigur, două cănuţe cu un lichid roşiatic în ele. Vişinată… Am băut, am plătit, am plecat, dar când la ieşire acelaşi domn cu căciulă ne-a îmbiat cu două cănuţe cu lichid gălbui cred că am râs foarte nepoliticos.
Zilele următoare au curs cam în acelaşi ritm, doar că am schimbat restaurantele şi felurile, dar am păstrat desertul. Într-o zi am fost chiar la un restaurant rusesc, undeva în afara centrului, într-un cartier de blocuri. Craterele din pavaj, mult mai mari, căpătau uneori consistenţa unor şanţuri, ca să nu zic direct tranşee. Restaurantul însă venea de pe altă lume. Pereţii despărţitori dintre separeuri erau din acvarii pline cu peşti, lumina era difuză, muzica plăcută, cred că aveau un pian ascuns pe undeva, iar chelnerii vorbeau bineînţeles rusă şi engleză. Am mâncat icre negre şi icre roşii aduse în cupe de gheaţă, solianka — o ciorbă acră de carne de porc, cu cârnaţi, ciuperci, măsline, castraveţi muraţi, lămâie şi smântână pusă deasupra, pe lângă felurite alte legume — şi morun umplut. Am băut vodkă Cristall şi, în paralel, cvas în căni mari din lut. La desert am primit colţunaşi cu brânză dulce în sos de unt. Şi toată această aventură culinară ne-a costat undeva până în 20 de dolari în doi.
„Bagajele ne erau cercetate zilnic”
La hotel, în hol, pe lângă recepţioneri, oameni care te ajutau cu bagajele şi alt personal de serviciu, inevitabil în halate bleu, mai era un domn, îmbrăcat în costum negru, cu cravată, care stătea la o masă fără sertare, exact în dreptul accesului la lift. Pe masă nu se afla niciodată nimic altceva decât un telefon la care uneori vorbea în şoaptă. Într-o zi, am constatat la trei minute după ce ieşisem din hotel că uitasem ceva în cameră. Ne-am întors repede şi am prins liftul la parter. L-am văzut pe omul negru sunând repede la telefon şi când am ajuns la etajul nostru, am auzit sunetul specific făcut de cineva care aleargă desculţ. Am apucat să vedem una dintre fetele în halat ieşind prin uşa de serviciu din capătul culoarului. Camera noastră este descuiată şi cheia era în uşă… Una dintre valize era uşor deschisă, la fel şi geanta laptopului. Probabil ne căutaseră prin bagaje… Am lăsat semne în cameră şi am primit confirmarea. Bagajele ne erau cercetate zilnic. Niciodată nu a lipsit nimic. Ne aflam în deplină securitate.
Atenţie la doamnele cu pază de corp!
În ultima zi înainte de plecare am mâncat la cea mai apropiată grădină, unde seară de seară era concert de chitară clasică. Absolut remarcabil… La câteva mese de noi stătea o tânără pe care o mai zărisem pe acolo însoţită de un copil de trei ani. Bea Perrier cu lămâie şi fuma ţigări ultraslim. Un britanic între două vârste, îmbrăcat în haină în carouri, adâncit în lectura unui Grisham, şi-a scos o ţigară din pachet, s-a căutat de brichetă, a văzut-o pe tânără fumând şi s-a îndreptat spre ea cu intenţia clară să-i ceară un foc. Până să ajungă la masa ei a fost flancat de două gărzi pe care nu le-am văzut venind. Aproape l-au luat pe sus. Tânăra le-a făcut un semn din cap, i-a întins bricheta unuia dintre băieţi, acesta i-a aprins ţigara englezului şi l-au escortat până la locul său. Apoi au părăsit discret, rapid şi eficient grădina şi şi-au reluat postul de observaţie de după poartă.
„Ai noştri fraţi de dincolo de KGB şi Prut”
În urmă cu mulţi ani, pe când eram redactor-şef la Tinerama, am publicat un reportaj care a făcut multă vâlvă, scris de un coleg al meu întors din Moldova, intitulat Ai noştri fraţi de dincolo de KGB şi Prut. Era alt subiect, erau alte timpuri, eram şi noi mult mai tineri. Dar atunci când ne pregăteam să ieşim din ţară, chiar la punctul de vamă, o doamnă în uniformă mă întreabă câţi bani am la mine. Îi spun o sumă în dolari, undeva pe la 1 200. Îmi spune că nu am voie să intru în Moldova cu atâţia bani. Eu îi explic foarte calm că eu ies din Moldova şi că la intrare nu m-a întrebat nimeni, nimic. Atunci ea îmi spune că trebuia să mă interesez eu dacă am voie să intru în Moldova cu atâţia bani. Să mă interesez unde… Drept care ea începe să-mi ţină o morală întreagă legată de vizita mea în Moldova, de lucrurile greşite pe care le predau eu copiilor la facultate, despre modelul politic românesc eşuat, după cum se vede, despre bunătatea liderilor Moldovei care ne dau nouă voie să venim într-o ţară independentă şi să ne purtăm ca şi cum ar fi a noastră. E inutil de precizat că eu nu-i spusesem doamnei de la vamă nimic despre scopul vizitei mele acolo, de materia pe care o predam la facultate sau de meseria pe care o aveam în România. A durat un pic, s-a vorbit la telefon cu diverse persoane şi până la urmă am fost lăsat să plec. Am zburat 45 de minute până la Bucureşti, care însă mi s-a părut departe. Reconfortant de departe.
Mulţumesc editurii Tritonic, Bucureşti, pentru amabilitatea de a publica acest capitol.