Am auzit mai multe voci arătându-se îngrijorate de summitul CSI de la Chişinău şi de posibilele lui consecinţe. Altele spun însă că i se dă prea mare importanţă în peisajul autohton. Tind să mă aliniez mai mult celor din urmă, deşi le dau dreptate, într-o oarecare măsură, şi primilor.
Explic de ce.
1. Summitul CSI – un eveniment ca oricare altele?
Dacă la guvernare ar fi rămas comuniştii mai departe, poate că ar mai fi fost o chestie evenimentul din aceste zile de la Chişinău, dar aşa….
În 1991, când s-a constituit CSI-ul, prioritar pentru această organizaţie era să rezolve problemele care apar în interiorul structurii. De vreme ce nici una dintre chestiunile cu adevărat importante, afişate până acum pe agenda ţărilor membre ale CSI, nu este şi nu a fost serios dezbătută, discutată şi rezolvată vreodată, înseamnă că această structură, practic, nu există. Pare să fie mai mult o structură moartă, decât funcţională. E ca un “rege gol”. Iar asta deducem lesne, dacă ne uitam şi în agenda de acum a Summitului de la Chişinău.
De exemplu, ce s-a făcut în problema retragerii trupelor ruse din Transnitria, care ar fi trebuit să fie una dintre problemele principale de pe agenda Summitului? Răspunsul este scurt – nimic! Adevărul este că, de la constituirea CSI-ului încoace, chestiunea transnistreană nu a fost abordată niciodată la modul serios la întâlnirile acestuia. Pentru summit-urile CSI această temă era precum cea a Cernobâlului pe vremuri, în URSS. Atunci toată lumea ştia chestiunea şi stringenţa acesteia, dar nimeni nu o supunea discuţiei, fiind parcă un subiect tabu. Un alt exemplu este şi războiul ruso-georgian, dar şi criza gazelor din Ucraina. Genul acesta de teme a fost de fiecare dată ignorat la întâlnirile summitului, preferându-se să se discute despre cu totul altceva. Iată de ce, nici întâlnirile la nivel de preşedinţi, nici cele la nivel de miniştri din cadrul summitului nu au adus niciodată prea multe speranţe pe termen scurt sau lung pentru ţările membre.
2. CSI-ul – un pericol pentru Chişinău?
Dacă îi ascult şi pe cei care spun că CSI-ul e un pericol pentru Chişinău, pot accepta şi logica lor.
“Dacă este atât de nefuncţional CSI-ul, de ce nu ne rupem, totuşi, de el?” – ar fi întrebarea lor firească. Unii spun că nu poţi să te rupi chiar aşa brusc de Moscova, iar alţii că putem sta liniştiţi cu picioarele în două luntri. Cel puţin deocamdată. Adică în CSI, privind spre UE. Numai că, dacă R. Moldova va adopta în continuare ultima variantă, cum a făcut până acum, înclin să cred că UE va răspunde cu aceeaşi monedă. În timp, este foarte posibil ca odată cu apropierea tot mai evidentă de UE, prin vorbe şi nu prin fapte, aşa cum afirmă că vrea noua guvernare, ruptura cu CSI-ul să fie inevitabilă. Ei, şi atunci ar putea să apară discuţiile, iar RM să fie văzută de către Rusia ca şi copilul teribil regional, pe care “marea putere” de la Răsărit să încerce să îl strunească şi să-l cuminţească. Metodele pot fi diverse, iar tacticile dintre cele mai vechi şi cunoscute puterii de la Kremlin.
Astfel, calea spre UE a R. Moldova ar putea să fie şi mai îngreunată, iar păcatele mai vechi, precum CSI-ul, al cărui Summit îl găzduim acum cu atâta bunăvoinţă, ar putea să ne creeze pe viitor probleme. Este foarte plauzibil.
3. Încă nu este o problemă, dar poate fi
Deocamdată însă, tind să cred că, aşa cum R. Moldova nu e nici într-o parte, nici alta, adică nici în UE, nici în CSI (care nu există, practic), pare să fie totul „horoşo”. Atrag însă atenţia – nu se ştie când şi cum va fi acceptată trecerea de la „horoşo” la OK. Dar chiar dacă R. Moldova semnează, totuşi, anul viitor, un acord cu UE, mai are nevoie de ani buni până să se încadreze în marea familie europeană. Spun asta uitându-mă la parcursul european al altor state vecine, dar nu numai pentru asta.
Astfel, dacă privim pragmatic, prezenţa RM în CSI nu e o mare problemă, deoarece mai avem mult până la UE. Pe de altă parte însă, dacă, totuşi, conjunctura geopolitică se schimbă (apropiere de UE şi România), „prietenia” cu CSI-ul ar putea să se transforme într-o şicaneală, dacă nu chiar o confruntare, fie şi tacită. Pentru care, deocamadată, nu ne ţin forţele. Trebuie să recunoaştem.
Să nu ajungem să vrem la un moment dat să scăpăm din CSI şi să nu mai putem!