Maria Şleahtiţchi

Nu avea părul scurt, vopsit cu cărămidă, sau decolorat cu apă oxigenată. Nu se dădea cu pastă de aia de cioară ca să-i stea genele mai sucite. Nu avea părul creţ "de Nigeria", adică nu avea permanent, deşi era măritată. Nu-i ţăcăneau flecurile de metal cînd mergea..mă gîndesc că nu şi le-a schimbat niciodată pe cele originale. Aveai mereu impresia că zboară. Nu ştiai niciodată cînd va intra în aulă. Nu am văzut-o nicicînd stînd la "bună ziua" pe coridoare.
Era alta, nici măcar altfel. Nu ştiu cum să zic, dar alta. Nu căuta să producă impresie. Era atît de alta, încît mereu îmi era frică să nu o dezamăgesc.
Nu am încetat niciodată să o iubesc. Pentru că m-a învăţat să iubesc poezia şi m-a învăţat cum şi cînd pot citi din Eminescu.
Tot ea, la un moment dat, mi-a interzis să-l mai citesc pe Eminescu. Simplu.. Mi-a zis: "Gata, fată, e prea mult Eminescu în capul tău."
De la ea mi se trage cărarea pe mijloc şi coafura "linsă de viţelul bunicii". (adică fără bucle şi sarmale)
De-ar şti ea cît de mult a făcut pentru mine... Nu ştiu să pictez în ulei, în general nu ştiu să desenez măcar, dar ştiu de la ea să potrivesc cuvintele aşa încăt să iasă un portret de recunoştinţă. (în ultima vreme, am nevoie să fac asta, poate ....că odată nu aş mai reuşi, sau va fi tîrziu)

Mirosea frumos. Ca un copil. A levănţică. Mirosea a flori de cîmp şi sinceritate. Era sinceră. Avea încredere în noi, iar noi îi răsplăteam încrederea cu iubire. Toţi o iubeam. Şi mama mea care nu o văzuse niciodată, şi tata care ne poreclise pe amîndouă "molii" şi care mă tot speria că se duce odată la Universitate să-i spună că i s-au aşezat rărunchii de atîtea cărţi cît a tot tîrît în spate de la Iaşi pentru mine la recomandarea ei...şi iubitul meu care avea urechile scorojite de atîtea povestiri despre ea.
Era o doamnă. Una adevărată. O Doamnă prin naştere. Purta părul drept, slobozit pe umeri, cu o cărare pe mijloc. Era rar, nu avea o coadă de cal năzdravan, eu o aveam. Al ei, îl strîngea uneori într-o codiţă de şoricel gri-petrol, aşa cum e şi a mea acum, peste 15 ani.
Avea şi un zimbet, de ştrengăriţă prinsă la copacul cu cireşi amare al vecinului. Era tînără şi frumoasă, şi deşteaptă, şi bună, şi o profesionistă.
De la ea am învăţat cum "cade în sus Luceafărul". Şi avea un nume, curat ca şi ea. Maria.
E profa mea de literatură. Maria Şleahtiţchi. Mi-a predat "Curs special de Eminescu".
Îi sunt recunoscătoare pentru simplu fapt că nu o singură dată şi-a oferit plămînii, ca să putem respira prin poezie.
Şi a reuşit.