Se simte-n profunzimea creaţiilor tale, un fel de bănuială, un soi de întristare,
O veche paralelă, un indice anodin, ce lumea o plasează departe de divin.
Pe verticalul spectru al slabului destin se distanţează verva spre haosul meschin
Lăsând să crească umbra dintre extremităţi sporind a descompune întregu-n unităţi.
E certă distanţarea, pe cât de certă nu e, c-o astfel de mişcare e-o dogmă, pusă-n cuie
Menită a ne face să credem că trăim în sensul existenţei pe care ne-o dorim.
Destul cu-această vagă iluzie sfidată de experienţa lumii, „Istoria nu iartă”,
Începeţi a-l cunoaşte în spaţiul din voi, indiferenţa-i moarte! Spre asta mergem noi?
Dar oare asta-i voia ce vrea s-o împlinim al lumii creator pe care-L Preamărim
Aşa ne vrea El oare? Satisfăcuţi de noi? Frumoşi pe dinafară, iar înlăuntru goi?
Când viaţa se rezumă absurd la tot ce-a fost, când mitizăm trecutul, prezentul n-are rost!
Trăim între iluzii ce veşnic se dezmint, ne copleşeşte viaţa, ni-i greu să mai iubim…
Dar marea noastră luptă se duce nu-ntre fraţi, cu sine-n faţă, omul, e mult mai tolerat
şi dacă printr-o glumă tăcerea ar prima, ar dispărea şi răul, şi viaţa s-ar schimba.
