Pensiunea care anul trecut era o noutate, o promisiune pentru un nou stil in viata orasului-statiune, a devenit azi o certitudine, o emblema a Covasnei, un punct de reper pentru localnici dar si pentru turistii din tara si strainatate. “Unde ne intalnim?” “La Casa din parc”. Adica la o micuta bijuterie arhitectonica rasarita parca si nu ridicata de mana omului, in mijlocul unui luminis,  in inima statiunii, la doi pasi de marile hoteluri , ferita totusi de raceala si larma  dinosaurilor unei epoci apuse, de brazii falnici , la marginea raului care traverseaza orasul.

Pionierii, cei care au avut curajul sa se incumete la o asemenea initiativa, sotii Adriana Stoia- patroana- si “printul consort” Laszlo , amandoi ingineri, erau plecati in vacanta. La “carma” pensiunii se afla acum unul din cei doi copii ai lor, Irina, proaspata absolventa a unui masterat al Facultatii de Jurnalistica din Sibiu – dar si al unui curs intensiv de marketing- sprijinita de fratele ei mai mic, Radu, absolvent si el al unei Facultati de Geografie din Bucuresti, cu specializarea in turism.

Nu se poate spune ca nu se simtea lipsa patroanei -”Doamna de fier” a pensiunii. Uneori politetea chelneritei cu nume de floare – ca si a sotiei mele- lasa de dorit. Explicabil intr-un fel, tinand seama ca era singura si trebuia sa faca fata, in orele de varf ale pranzului, unei advarate avalanse de clienti . Dar iata ca cealalta chelnerita, de servici in ziua urmatoare- coincidenta, purtand tot un nume de floarae!- se dovedea a fi mai calma. Amandoua la fel de harnice, alergand, pur si simplu, din sufragerie la mesele din gradina. In ziua cand erau de “garda”, luau comenzi, degajau mesele, aduceau felurile de mancare, lucrau la casa de marcat, prezentau nota in carnetelele cu emblema pensiunii, intocmai ca la restaurantele care misuna de ospatari, picolite si ajutoare.

Dar mancarea e variata si foarte gustoasa. Si bucatareasa frumoasa, cum se spune. Si Erjike e cu adevarat frumoasa. N-ai zice ca are si nepoti, vazand-o cum arata,  subtire ca un top model, tanara si zambitoare. Desigur, n-ar strica de loc si la bucatarie  ceva ajutoare, tinand seama ca acolo se prepara nu “ciorbe lungi”, ci feluri cu totul deosebite, de la pastravii deliciosi la salatele de tot felul, de la bulz- un soi de mamaliga cum se obisnuieste numai in unele zone din Ardeal- la clatite si alte specialitati care se pregatesc pe loc.

Ei bine, efectele crizei se simt si la Covasna, dar sunt sigur ca “Doamna de fier” a pensiunii -alaturi de “printul consort” si energica Irina, vor sti sa pastreze faima tinere “Case din parc” . Trebuie spus ca si in alte locuri  din statiune, criza musca, in primul rand acolo unde nu sunt oameni pregatiti sa o infrunte. La pizzeria “Cerbul”, plina de farmecul luminilor seara, cocheta gradin de vara nu mai serveste pizze de la ora 18. De ce? Localul nu-si mai permite sa tina specialistii dupa aceasta ora ! Asa ca acolo bate vantul. Cofetaria renumita din centru a disparut. In locul ei, chiar in zilele cand ma aflam acolo, s-a deshis filiala unei  mari banci. Dar iata ca o cofetarie mai micuta , aflata in apropiere, a rezistat. Si acolo am regasit, printre altele, inghetata “pe bat” fabricata pe plan local.

“Daca vrei, poti!”-asa parca suna sloganul uneia din primele reclame difuzate pe posturile noastre TV in primii ani ai tranzitiei spre capitalism (!) . Sus, la Valea Zanelor, un intreprinzator- mi se pare ca in combinatie cu o firma austriaca, a repus “pe roate” batrana”Mocanita” care altadata transporta lemne din padurile bogate. Afacerea a cazut, totul ruginea, dar iata ca “Mocanita” a reinviat si a devenit o atractie pentru turistii care se urca in micutele vagoane . Pistoanele harnicei locomotive pitice se invart repede-repede si trenul te poarta prin padurea de brazi spre Comandau, scolo unde nici mobilul nu are semnal.

Nici o problema pentru amicul meu doctorul, care- dupa cum v-am spus e suparat pe Vodafone, dupa ce a pierdut doua telefoane si a hotarit sa-si retraga abonamentul. Dar asta nu l-a facut sa-si piarda buna dispozitie. Plecat cu o parte din” comandoul” sau de doamne in zi de duminica cu aceasta harnica dar inceata “Mocanita” in expeditie si, facandu-se de pranz, a aranjat cu mecanicul sa opreasca garnitura in dreptul campingului din Valea Zanelor, unde mrtosea a mititei si fripturi. Zis si facut. Numai ca a sari din vagoane, era peste poate. Si iata-l pe binevoitorul mecanic, dupa cum mi -a povestit chiar amicul meu, luand-le delicat de mijlocel pe aceste vesele conite si depunandu-le cu grija pe solul mama. Daca era cale ferata pana in buza terasei din camping, sunt sigur ca amicul meu ar fi reusit sa aduca “Mocanita” si acolo.

La Covasna, departe de lumea dezlantuita, oamenii sunt la fel de potoliti si la locul lor ca intiotdeauna.Talk-shouw-rile pe care le urmareste sotia mea cu deosebit interes, vazute pe sticla televizoarelor aici, in pacea orasului-statiune, pareau, mie cel putin, de pe alta lume. Cred ca jurnalistii, analistii, politlcienii guralivi si mai mult sau mai putin priceputi la tot si la toate, daca si-ar revedea aceste zgomotoase conclavuri in linistita Covsna, s-ar rusina de tambalaul facut in orasul “Miticilor”, cum numesc multi ardeleni, zambind cu ingaduinta, mandra noastra Capitala europeana.

“Ciuc !Inca una si ma duc !” De data asta nu voi vorbi de berea la care face referinta sloganul. Ci de o cutie de branza italieneasca, nu prea ieftina, pe care sotia mea, iute ca toti oltenii, grabindu-se sa-si mute micile cumparaturi din cosul unui market in sacosa, l-a uitat acolo. Afland de micul ei necaz, o prietena din grupul nostru, trecand prin magazinul cu pricina, a intrebat casierita. “Nu cumva ati gasit…” “Ba da !” Si i-a dat pachetelul buclucas, fara sa o intrebe de bon, negandindu-se macar o clipa ca aceasta doamna ar putea sa nu-l remita “adrisantei.”

Ar mai fi ceva de adaugat? Poate doar atat. Un cumparator oarecare a gasit un pachet intr-un cos pe care il luase din gramada . L-a predat, fara a sovai, casieritei. Aceasta, la randul ei, l-a pus deoparte, gandid ca acela care l-a uitat, va veni poate sa-l recupereze. Astai tot.

In rest, sa auzim numai de bine !

Nicolae Holban