Poetul Iacob Cazacu-Istrati păşeşte pe tărâmul poeziei cu respectul părintesc că strămoşi i-au lăsat în dar o limbă frumoasă, o credinţă şi o tradiţie cu care se poate mândri.
El îşi aşează cuvintele ca un gospodar, care îşi iubeste mult ţarina şi toate cele necesare hranei spirituale.
Sămânţa cuvântului său este roditoare; creşte şi acoperă buruienile lumeşti: trădarea şi egoismul, indiferenţa şi invidia, făţărnicia şi minciuna.
Poetul nutreşte acea dragoste nemărginită faţă de părinţi, dar şi faţă de nepoţi şi strănepoţi: „Mă dor şi azi aceste cuvinte / Şi inima mi-i frântă de durere, / Căci l-am iubit pe bunul meu părinte / Şi nu mai pot iertare azi a-i cere.”
Pentru supravieţuirea lui şi a familiei, este obligat să muncească, la negru departe de cei dragi. Ziua, dar şi noaptea imaginea celor rămaşi acasă devine obsesie: „În noapte am visat şi casa părintească, / Soţia şi copiii, pe Tudor şi Ileana / Ce mă serveau cu ouă roşii şi cu pască / Şi cu mustrare mă privea alături nana.”, scria poetul din indeptărtatul Noghinsc în 2003, şi continua – în altă poezie – măsurându-şi distanţa despăţirii: „De la mine pân-la tine / E o cale aşa de mare, / Pare-mi-se că se-ntinde / De aici până la soare. / Mă închin la mândrul soare, / El cunoaşte ce-i iubirea, / Şi mă rog la cer şi mare / Să scurteze despăţirea”
Întoarcerile în copilărie, pe fuiorul timpului îl regăsesc pe poet tânar şi visător: „Şi-o iau încet printre livada de caişi / Aflată lângă vie pe Podişi, / Ca să ajungă la pădurea cea bătrână / Ce dă în Radiul c-o singură fântână…./ Şi soarele-n chindii voios zâmbeşte, / De parc-am fost într-o poveste.”
Rugăciunea în poezia prof. Cazacu este evocată spre uşurarea grijii zilei de mâine, a găsirii unui loc de muncă sau la alinarea suferinţei, celor plecaţi peste hotare. Interesant este ca poezia „RUGĂ”, se încheie chiar cu îndemnul ridicării la luptă: „În sat şi la oraş copiii toţi aşteaptă mame / Să se întoarcă din străinătate Doamne / Voi, tineri, nu dormiţi în sine, / Căci vă aşteaptă o viaţă ca la mine. / …Ridică-te la luptă frate, / Pentru pământul tău, pentru dreptate.”
Poetul acceptând realitatea uneori crudă, trăieşte momente de destăinuire faţa de fiinţa ce i-a fost credincioasă o viaţă, dar căreia nu i-a putut oferi ceea ce merita cu prisosinţă: „Eu astăzi nu-s acel ce multe ti-am promis, / Anii, doar ştii, iau cei al lor, / Tu iartă-mă, de poţi măcar în vis, / Că ţi-am promis o viaţă cu onor. / Dacă-ai crezut că sunt deosebit: da, da! / Şi te voi ridica mai sus de nori, / Să ştii: cu aripile altuia / Nu poţi să zbori.”
Dragostea de pământul natal, de Basarabia robită, metmorfozează într-o durere adâncă la inimă. Imposibilitatea prelucrării terenurilor, a îngrijirii livezilor, determină pe poet în final să le dea grai: „Stau ogoarele pustii, / Codrii plâng de se îneacă, / Lacrimile Sfintei Glii / Cu-ale codrului se-ncheagă. / Iar livezile-n pârloage / Rău uscându-se la soare / Ar vorbi, ar vrea să roage: / Nu vi-i jale de noi oare?!”
Emigrarea celor tineri în alte ţări, in speranţa găsirii de muncă, lăsând copiii în grijă bunicilor, a inspirat pana poetului să scrie versuri de mare duioşie. Aşteptarea celor plecaţi în speranţă că vor primi vreo veste, sau că vor apare în pragul casei, capătă dimensiunea unei adevărate drame, care ascunde un blestem: „E un blestem peste a noastră ţară, / Ca să alunge fiii peste hat… / Şi pleacă de foame să nu moară / Din statul lor. Dar oare este stat?…/ Rămân femei fără bărbaţi, / Bărbaţii singuratici doar cu boala, / Şi toţi de-o grijă-s frământaţi / Să nu vândă ‚domnia’ ŢARA”
Poetul este un sensibil observator al lumii care-l înconjoară, iar sinceritatea expresiei lui dă versurilor, valori inestimabile.
„Florile speranţei” este o carte ce alină durerile, sădeste iubirea şi înnobilează sufletele celor care au avut şansa să o citească.

Alexandru Tomescu
profesor,poet,scriitor