Poezie

Poetul Iacob Cazacu-Istrati păşeşte pe tărâmul poeziei cu respectul părintesc că strămoşi i-au lăsat în dar o limbă frumoasă, o credinţă şi o tradiţie cu care se poate mândri.
El îşi aşează cuvintele ca un gospodar, care îşi iubeste mult ţarina şi toate cele necesare hranei spirituale.
Sămânţa cuvântului său este roditoare; creşte şi acoperă buruienile lumeşti: trădarea şi egoismul, indiferenţa şi invidia, făţărnicia şi minciuna.
Poetul nutreşte acea dragoste nemărginită faţă de părinţi, dar şi faţă de nepoţi şi strănepoţi: „Mă dor şi azi aceste cuvinte / Şi inima mi-i frântă de durere, / Căci l-am iubit pe bunul meu părinte / Şi nu mai pot iertare azi a-i cere.”
Pentru supravieţuirea lui şi a familiei, este obligat să muncească, la negru departe de cei dragi. Ziua, dar şi noaptea imaginea celor rămaşi acasă devine obsesie: „În noapte am visat şi casa părintească, / Soţia şi copiii, pe Tudor şi Ileana / Ce mă serveau cu ouă roşii şi cu pască / Şi cu mustrare mă privea alături nana.”, scria poetul din indeptărtatul Noghinsc în 2003, şi continua – în altă poezie – măsurându-şi distanţa despăţirii: „De la mine pân-la tine / E o cale aşa de mare, / Pare-mi-se că se-ntinde / De aici până la soare. / Mă închin la mândrul soare, / El cunoaşte ce-i iubirea, / Şi mă rog la cer şi mare / Să scurteze despăţirea”
Întoarcerile în copilărie, pe fuiorul timpului îl regăsesc pe poet tânar şi visător: „Şi-o iau încet printre livada de caişi / Aflată lângă vie pe Podişi, / Ca să ajungă la pădurea cea bătrână / Ce dă în Radiul c-o singură fântână…./ Şi soarele-n chindii voios zâmbeşte, / De parc-am fost într-o poveste.”
Rugăciunea în poezia prof. Cazacu este evocată spre uşurarea grijii zilei de mâine, a găsirii unui loc de muncă sau la alinarea suferinţei, celor plecaţi peste hotare. Interesant este ca poezia „RUGĂ”, se încheie chiar cu îndemnul ridicării la luptă: „În sat şi la oraş copiii toţi aşteaptă mame / Să se întoarcă din străinătate Doamne / Voi, tineri, nu dormiţi în sine, / Căci vă aşteaptă o viaţă ca la mine. / …Ridică-te la luptă frate, / Pentru pământul tău, pentru dreptate.”
Poetul acceptând realitatea uneori crudă, trăieşte momente de destăinuire faţa de fiinţa ce i-a fost credincioasă o viaţă, dar căreia nu i-a putut oferi ceea ce merita cu prisosinţă: „Eu astăzi nu-s acel ce multe ti-am promis, / Anii, doar ştii, iau cei al lor, / Tu iartă-mă, de poţi măcar în vis, / Că ţi-am promis o viaţă cu onor. / Dacă-ai crezut că sunt deosebit: da, da! / Şi te voi ridica mai sus de nori, / Să ştii: cu aripile altuia / Nu poţi să zbori.”
Dragostea de pământul natal, de Basarabia robită, metmorfozează într-o durere adâncă la inimă. Imposibilitatea prelucrării terenurilor, a îngrijirii livezilor, determină pe poet în final să le dea grai: „Stau ogoarele pustii, / Codrii plâng de se îneacă, / Lacrimile Sfintei Glii / Cu-ale codrului se-ncheagă. / Iar livezile-n pârloage / Rău uscându-se la soare / Ar vorbi, ar vrea să roage: / Nu vi-i jale de noi oare?!”
Emigrarea celor tineri în alte ţări, in speranţa găsirii de muncă, lăsând copiii în grijă bunicilor, a inspirat pana poetului să scrie versuri de mare duioşie. Aşteptarea celor plecaţi în speranţă că vor primi vreo veste, sau că vor apare în pragul casei, capătă dimensiunea unei adevărate drame, care ascunde un blestem: „E un blestem peste a noastră ţară, / Ca să alunge fiii peste hat… / Şi pleacă de foame să nu moară / Din statul lor. Dar oare este stat?…/ Rămân femei fără bărbaţi, / Bărbaţii singuratici doar cu boala, / Şi toţi de-o grijă-s frământaţi / Să nu vândă ‚domnia’ ŢARA”
Poetul este un sensibil observator al lumii care-l înconjoară, iar sinceritatea expresiei lui dă versurilor, valori inestimabile.
„Florile speranţei” este o carte ce alină durerile, sădeste iubirea şi înnobilează sufletele celor care au avut şansa să o citească.

POEZIA SPAŢIULUI NATAL

Când l-am întâlnit pentru prima dată cu prilejul unei excursii la Cascada Niagara, pe poetul Iacob Cazacu – Istrati,
sosit din Moldova de peste Prut în Toronto, într-o vizită de mai multe luni la fiul şi fiica sa şi la nepoţeii din partea acestora, l-am întrebat, în glumă, în ce limbă putem discuta spre a ne înţelege mai bine?,,Cum altfel – mi-a răspuns acesta ferm.În limba strămoşilor noştri, aceeaşi pe tot spaţiul românesc!”…

Din vorbă în vorbă, am aflat că noul meu prieten şi con-frate într-ale condeiului s-a născut la 4 noiembrie 1954 în Sărătenii-Vechi ,judeţul Orhei. Locuieşte în Vadul-Leca din
acelaşi judeţ şi activează ca profesor de istorie la Şcoala medie din comuna Căzăneşti, care înglobează şi satul vieţuirii sale. A crescut în atmosfera tradiţiilor şi a folclorului de prin părţile locului. Dragostea pentru cântecul popular şi poezie i-a insuflat-o mama sa, care îi citea adesea din versurile lui Eminescu şi din ,,Amintirile din copilărie” ale lui Creangă. Incă de tânăr, s-a format în climatul literar degajat de o serie de poeţi basarabeni mai vârstnici şi din generaţia sa, între care Alexei Mateevici, al cărui poem ,,Limba noastră” reprezintă ,,cea mai frumoasă odă închinată limbii române”( Ion Rotaru – O istorie a literaturii române de la origini până în prezent), Grigore Vieru, Pan Halipa, Dumitru Matcovschi, Leonida Lari, Nicolae Dabija, Nicolae Esinencu, Arcadie Suceveanu, Ion Hadârcă, soţii – căntăreţi Doina şi Ion Aldea – Teodorovici, criticul Mihai Cimpoi ş. a. A colaborat la diferite publicaţii ca ,,Vocea Gliei”, ,,Tinerimea Moldovei”, ,,Jurnal de Chişinău,” ,,Cuvântul”, ,,Timpul” şi în ziarul ,,Familia” ( Serbia ),
,,Observatorul”/ Toronto / etc. Ca poet, a debutat editorial cu volumul Destăinuiri în 2003(Ed.Labirint, Chişinău).

Lectura atentă a creaţiei lirice a lui Iacob Cazacu – Istrati
mi-a relevat treptat pasiunea structurală a autorului de a exprima
în ,,dulcele grai moldovenesc” şi prin aceasta, într-o limpede şi
frumoasă articulare românească, o largă gamă de trăiri şi ipostaze sufleteşti inerente unui om al comunităţii din care face
parte, ca poet al timpului şi spaţiului său. Parcurgând prezenta
carte, m-a frapat de la bun început densa şi grava poezie
,,Doamne, ştii tu”, cu care se deschide ciclul Destăinuiri – o reluare în formă revăzută a poeziilor din primul volum, ca o dovadă a dorinţei de autoperfecţionare a autorului. Ea constituie un strigăt de durere pentru starea actuală de lucruri din lume şi, evident, şi din Moldova din stânga Prutului. Primul rău al existenţei umane este Trădarea:,,Doamne, ştii tu cine domneşte în lume?/Trădarea, Doamne, n-ar mai avea nume! /Trădarea de fraţi, de cântece, de grai şi ram/ Şi cea mai mârşavă trădare – de ţară şi neam.” Sunt puse la stâlpul infamiei Egoismul, Indiferenţa, Invidia, Făţărnicia, Sărăcia, Deturnarea adevărului: ,,Doamne, ştii tu cine domneşte azi în lume?/Minciuna, Doamne, n-ar mai avea nume!/Minciună la vârf, minciună în rădăcini,/Pe cine să crezi? Cui să te mai închini?” În mod semnificativ, poezia este datată Moscova, aprilie 2003.

.Un peisaj al unei ninsori abundente de pe meleaguri străine îi stârneşte poetului în suflet nostalgia faţă de plaiurile natale, de casa copilăriei, de satul vieţii sale: ,, Afară ninge – ncetişor /Şi fulgii argintii, fulgii de nea/Mi-aprind în inimă un mare dor/De graiul meu, de ţara mea”(Dor). Poetul este animat de acest dor fierbinte de glie, de limbă , de oameni şi de ceea ce subliniază într-un titlu- Dragoste de părinţi. El este mândru ,aşa cum o exprimă într-o altă poezie, că poartă în sine sufletul, trăsăturile caracteristice, blândeţea şi dârzenia celor din neamul său, din lumea satelor basarabene, păstrători ai tezaurului folcloric şi a datinilor din străbuni.

Ca orice poet autentic, Iacob Cazacu – Istrati îşi pune unele
dintre problemele esenţiale ale vieţii încercând să-şi afle locul şi rostul potrivit în rândurile semenilor. Într-o simbolică
Găsire de sine el se adresează congenerilor săi:,,Căutaţi-mă în
lumea muzelor,/Găsiţi-mă în vers şi în cânt, /Căutaţi-mă în ţara
viselor/ Chiar de voi fi în mormânt.” Poetul poate fi descoperit
acolo unde se află, de regulă, toţi sensibilii purtători de condei: în lumea stelelor, în ţara dorurilor şi a florilor, în gura de rai a mioarelor, în cântecele şi respiraţia strămoşescului plai. De aici şi îndemnul său sincer către toţi cei de acelaşi cuget şi aceeaşi simţire: ,,Căutaţi-mă în lumea speranţelor”, ceea ce se înscrie de minune în aria de visări şi opţiuni sugerate de inspiratul titlu al prezentei cărţi – Florile speranţei .

Adesea poetul străbate de-a lungul şi de-a latul satul său,
împrejurimile şi depărtările învăluite de azur şi soare ,, De mic
copil am îndrăgit pământul/ Şi satul scump cu oamenii din el, /Cu poezia lui ce-n mine astăzi cântă/De viaţă lungă şi de vis rebel”- ni se destăinuie acesta într-o sentimentală rememorare (Copilărie – florărie). El trăieşte fiecare vibrare şi tot ce i se perindă prin faţa ochilor ca veritabil ,, român basarabean”, aşa cum se autointitulează undeva.Din aceste peregrinări lirice, autorul deduce cu îndreptăţită convingere ,,că altă frumuseţe-n lume nu mai este” (Excursie în poveste, datată Vadul – Leca, mai 2003).

Cu acest puternic sentiment al apartenenţei la străvechiul
pământ peste care au domnit odinioară prinţi şi domnitori înţelepţi şi viteji ca Ştefan cel Mare şi Sfânt, Dmitrie Cantemir, Vasile Lupu şi îmbărbătat de vântul înnoitor al regăsirii şi al reîntregirii în aceiaşi fiinţă naţională, poetul îndeamnă cu vigoare: ,,Ridică-te la luptă, frate,/Pentru pământul tău, pentru dreptate”(Rugă). În acelaşi contest subliniem şi poezia Dorinţa, care se încadrează firesc în cununa de flori ale speranţei conturate de poet: ,,Să păzim această glie/ De străinişi de hoţie, /Ca frumoasele ogoare/ Să- nflorească vii sub soare.// Apa-n râuri curgă lină, /Gingaşă şi cristalină/ Şi să spele de păcate
/Lumea din oraşe, sate. // Sufletele în speranţă/ Să se cureţe de
gheaţă,/Să dispară-n lume ura,/Dragostea domnească-ntruna”…

Cel de-al doilea grupaj, File de zbucium întruchipează
,,frământări ale sufletului” celui ce le-a dat glas, dedicându-le
oamenilor în mijlocul cărora s-a născut şi îşi urmează zilnicele
îndeletniciri. Poetul reiterează aici , pe lângă vechile teme
ale dragostei faţă de satul natal şi glie, faţă de familie, suflul unui militantism major pentru istoria şi destinul spaţiul geografic în care s-a format ca cetăţean şi călăuzitor al tinerilor vlăstare.
În acest spirit se remarcă o serie de abordări ale realităţilor moldoveneşti imediate, în care sunt manifeste accentele unei
acute conştiinţe de sine ca român şi cântăreţ al neamului a cărui unitate o aclamă în mod deschis. Autorul vorbeşte cu orgoliu despre concetăţenii săi ca despre ,,ai noştri moldoveni români,” /cu hărnicia înfrăţiţi din moşi- strămoşi/ (Mândrie de neam).
Partea întunecată a trecutului îi generează o stare transpusă în
versuri de o sinceră şi profundă mâhnire, ca într-o doină: ,, Foae verde viorea,/Sireacă Moldova mea…/Ai fost ruptă de la mumă /Prin înşelăciuni, minciună /Prin înşelăciuni, minciună, /Ţi – au furat limba străbună./ /Te-au rupt de la munţi şi mare, /De la fraţi şi surioare,/ De la fraţi şi surioare, / De la România mare//.Ne rugăm la Mama-Ţară/Să ne ia sub aripioară, /Să ne ia sub aripioară, /Despărţirea ne omoară…” (Ţara mea). Din această perspectivă sunt pe deplin de înţeles îndemnurile la acţiune decisivă ale autorului: ,,Trezeşte-te, Decebale,/Ridică-te tu, Ştefane,/ Iar dă-n clocot al nostru pământ” (Chemare). În altă rapsodică alcătuire datată Alba Iulia- Blaj 2007 autorul trage un semnal de ridicare generală:,,Cu lacrimi scriu şi cu venin:/Hai fraţilor să ne unim!… /Doi fraţi suntem de la o mamă/Şi cerului vom da noi seamă./Nu se mai poate sta în aşteptare,/Hai să înfăptuim Unirea Mare!… (Pluteşte visul…)

Poeziile finale sunt scrise ca într-un jurnal liric canadian,ca o mărturie a popasului temporar al poetului aici, în Toronto, în
,,ţara frunzei de arţar,”pe care o laudă în versuri bine cumpănite,
fără a uita să specifice că gândul şi dragostea sa au rămas în pra-
gul casei părinteşti şi în zarea meleagului străbun:,,Aici, zău, de
toate sunt, /Bunurile lumii toate, /Dar mi-i dor de – al meu pământ,/Cu-ale râului dulci şoapte”…(Străin, prin străini).

Desigur, aşa cum se va observa la o mai insistentă analiză,
unele poezii ale lui Iacob Cazacu – Istrati sunt afectate de nerăb-
darea de a le încredinţa grabnic tiparului. Dar, aşa cum se spune
în popor, uneori…,,graba strică treaba”. Îi recomand autorului
să stăruie mai mult asupra versurilor sale încărcate de vădită
simţire, să le modeleze într-o formă mai elevată, operând cu
un sporit travaliu artistic şi autocontrol creator. De asemenea, se impune evitarea excesului de arhaisme şi exprimări dialectale
(toloacă, dârjauă, harbujei, şleah, sireac, burlui etc.) pentru o mai eficientă armonizare cu limba română literară din timpurile noastre. Oricum, îi urez tânărului şi înzestratului meu confrate din plaiurile mândrei Basarabii noi şi elocvente împliniri pe vastul şi mirificul tărâm al poeziei…

ION SEGĂRCEANU
Doctor în litere şi dacoromânistică.
Martie 2008, Toronto.

Aduc cele mai sincere şi calde mulţumir poetului
Ion Segărceanu pentru marea susţinere la apariţia acestei cărţi, preotului român al Bisericii Ortodoxe Române Lucian Azoiţei şi soţiei sale Ana care au contribuit sponsorial la materializarea acestei culegeri de versuri.

Dedic aceste frământări ale sufletului
meu moşilor şi strămoşilor, sătenilor har-
nici, rudelor şi prietenilor, oamenilor buni
şi cuminţi de la baştina mea, baştină întru-
chipată în două localităţi modeste cu nu-
mele de Sărăteni şi Vadul – Leca, dar care
pentru mine înseamnă, de fapt, două col-
ţuri de rai, întreaga mea fericire.
]
Autorul

POEZIA SPAŢIULUI NATAL

Când l-am întâlnit pentru prima dată cu prilejul unei excursii la Cascada Niagara, pe poetul Iacob Cazacu – Istrati,
sosit din Moldova de peste Prut în Toronto, într-o vizită de mai multe luni la fiul şi fiica sa şi la nepoţeii din partea acestora, l-am întrebat, în glumă, în ce limbă putem discuta spre a ne înţelege mai bine?,,Cum altfel – mi-a răspuns acesta ferm.În limba strămoşilor noştri, aceeaşi pe tot spaţiul românesc!”…

Din vorbă în vorbă, am aflat că noul meu prieten şi con-frate într-ale condeiului s-a născut la 4 noiembrie 1954 în Sărătenii-Vechi ,judeţul Orhei. Locuieşte în Vadul-Leca din
acelaşi judeţ şi activează ca profesor de istorie la Şcoala medie din comuna Căzăneşti, care înglobează şi satul vieţuirii sale. A crescut în atmosfera tradiţiilor şi a folclorului de prin părţile locului. Dragostea pentru cântecul popular şi poezie i-a insuflat-o mama sa, care îi citea adesea din versurile lui Eminescu şi din ,,Amintirile din copilărie” ale lui Creangă. Incă de tânăr, s-a format în climatul literar degajat de o serie de poeţi basarabeni mai vârstnici şi din generaţia sa, între care Alexei Mateevici, al cărui poem ,,Limba noastră” reprezintă ,,cea mai frumoasă odă închinată limbii române”( Ion Rotaru – O istorie a literaturii române de la origini până în prezent), Grigore Vieru, Pan Halipa, Dumitru Matcovschi, Leonida Lari, Nicolae Dabija, Nicolae Esinencu, Arcadie Suceveanu, Ion Hadârcă, soţii – căntăreţi Doina şi Ion Aldea – Teodorovici, criticul Mihai Cimpoi ş. a. A colaborat la diferite publicaţii ca ,,Vocea Gliei”, ,,Tinerimea Moldovei”, ,,Jurnal de Chişinău,” ,,Cuvântul”, ,,Timpul” şi în ziarul ,,Familia” ( Serbia ),
,,Observatorul”/ Toronto / etc. Ca poet, a debutat editorial cu volumul Destăinuiri în 2003(Ed.Labirint, Chişinău).

Lectura atentă a creaţiei lirice a lui Iacob Cazacu – Istrati
mi-a relevat treptat pasiunea structurală a autorului de a exprima
în ,,dulcele grai moldovenesc” şi prin aceasta, într-o limpede şi
frumoasă articulare românească, o largă gamă de trăiri şi ipostaze sufleteşti inerente unui om al comunităţii din care face
parte, ca poet al timpului şi spaţiului său. Parcurgând prezenta
carte, m-a frapat de la bun început densa şi grava poezie
,,Doamne, ştii tu”, cu care se deschide ciclul Destăinuiri – o reluare în formă revăzută a poeziilor din primul volum, ca o dovadă a dorinţei de autoperfecţionare a autorului. Ea constituie un strigăt de durere pentru starea actuală de lucruri din lume şi, evident, şi din Moldova din stânga Prutului. Primul rău al existenţei umane este Trădarea:,,Doamne, ştii tu cine domneşte în lume?/Trădarea, Doamne, n-ar mai avea nume! /Trădarea de fraţi, de cântece, de grai şi ram/ Şi cea mai mârşavă trădare – de ţară şi neam.” Sunt puse la stâlpul infamiei Egoismul, Indiferenţa, Invidia, Făţărnicia, Sărăcia, Deturnarea adevărului: ,,Doamne, ştii tu cine domneşte azi în lume?/Minciuna, Doamne, n-ar mai avea nume!/Minciună la vârf, minciună în rădăcini,/Pe cine să crezi? Cui să te mai închini?” În mod semnificativ, poezia este datată Moscova, aprilie 2003.

.Un peisaj al unei ninsori abundente de pe meleaguri străine îi stârneşte poetului în suflet nostalgia faţă de plaiurile natale, de casa copilăriei, de satul vieţii sale: ,, Afară ninge – ncetişor /Şi fulgii argintii, fulgii de nea/Mi-aprind în inimă un mare dor/De graiul meu, de ţara mea”(Dor). Poetul este animat de acest dor fierbinte de glie, de limbă , de oameni şi de ceea ce subliniază într-un titlu- Dragoste de părinţi. El este mândru ,aşa cum o exprimă într-o altă poezie, că poartă în sine sufletul, trăsăturile caracteristice, blândeţea şi dârzenia celor din neamul său, din lumea satelor basarabene, păstrători ai tezaurului folcloric şi a datinilor din străbuni.

Ca orice poet autentic, Iacob Cazacu – Istrati îşi pune unele
dintre problemele esenţiale ale vieţii încercând să-şi afle locul şi rostul potrivit în rândurile semenilor. Într-o simbolică
Găsire de sine el se adresează congenerilor săi:,,Căutaţi-mă în
lumea muzelor,/Găsiţi-mă în vers şi în cânt, /Căutaţi-mă în ţara
viselor/ Chiar de voi fi în mormânt.” Poetul poate fi descoperit
acolo unde se află, de regulă, toţi sensibilii purtători de condei: în lumea stelelor, în ţara dorurilor şi a florilor, în gura de rai a mioarelor, în cântecele şi respiraţia strămoşescului plai. De aici şi îndemnul său sincer către toţi cei de acelaşi cuget şi aceeaşi simţire: ,,Căutaţi-mă în lumea speranţelor”, ceea ce se înscrie de minune în aria de visări şi opţiuni sugerate de inspiratul titlu al prezentei cărţi – Florile speranţei .

Adesea poetul străbate de-a lungul şi de-a latul satul său,
împrejurimile şi depărtările învăluite de azur şi soare ,, De mic
copil am îndrăgit pământul/ Şi satul scump cu oamenii din el, /Cu poezia lui ce-n mine astăzi cântă/De viaţă lungă şi de vis rebel”- ni se destăinuie acesta într-o sentimentală rememorare (Copilărie – florărie). El trăieşte fiecare vibrare şi tot ce i se perindă prin faţa ochilor ca veritabil ,, român basarabean”, aşa cum se autointitulează undeva.Din aceste peregrinări lirice, autorul deduce cu îndreptăţită convingere ,,că altă frumuseţe-n lume nu mai este” (Excursie în poveste, datată Vadul – Leca, mai 2003).

Cu acest puternic sentiment al apartenenţei la străvechiul
pământ peste care au domnit odinioară prinţi şi domnitori înţelepţi şi viteji ca Ştefan cel Mare şi Sfânt, Dmitrie Cantemir, Vasile Lupu şi îmbărbătat de vântul înnoitor al regăsirii şi al reîntregirii în aceiaşi fiinţă naţională, poetul îndeamnă cu vigoare: ,,Ridică-te la luptă, frate,/Pentru pământul tău, pentru dreptate”(Rugă). În acelaşi contest subliniem şi poezia Dorinţa, care se încadrează firesc în cununa de flori ale speranţei conturate de poet: ,,Să păzim această glie/ De străinişi de hoţie, /Ca frumoasele ogoare/ Să- nflorească vii sub soare.// Apa-n râuri curgă lină, /Gingaşă şi cristalină/ Şi să spele de păcate
/Lumea din oraşe, sate. // Sufletele în speranţă/ Să se cureţe de
gheaţă,/Să dispară-n lume ura,/Dragostea domnească-ntruna”…

Cel de-al doilea grupaj, File de zbucium întruchipează
,,frământări ale sufletului” celui ce le-a dat glas, dedicându-le
oamenilor în mijlocul cărora s-a născut şi îşi urmează zilnicele
îndeletniciri. Poetul reiterează aici , pe lângă vechile teme
ale dragostei faţă de satul natal şi glie, faţă de familie, suflul unui militantism major pentru istoria şi destinul spaţiul geografic în care s-a format ca cetăţean şi călăuzitor al tinerilor vlăstare.
În acest spirit se remarcă o serie de abordări ale realităţilor moldoveneşti imediate, în care sunt manifeste accentele unei
acute conştiinţe de sine ca român şi cântăreţ al neamului a cărui unitate o aclamă în mod deschis. Autorul vorbeşte cu orgoliu despre concetăţenii săi ca despre ,,ai noştri moldoveni români,” /cu hărnicia înfrăţiţi din moşi- strămoşi/ (Mândrie de neam).
Partea întunecată a trecutului îi generează o stare transpusă în
versuri de o sinceră şi profundă mâhnire, ca într-o doină: ,, Foae verde viorea,/Sireacă Moldova mea…/Ai fost ruptă de la mumă /Prin înşelăciuni, minciună /Prin înşelăciuni, minciună, /Ţi – au furat limba străbună./ /Te-au rupt de la munţi şi mare, /De la fraţi şi surioare,/ De la fraţi şi surioare, / De la România mare//.Ne rugăm la Mama-Ţară/Să ne ia sub aripioară, /Să ne ia sub aripioară, /Despărţirea ne omoară…” (Ţara mea). Din această perspectivă sunt pe deplin de înţeles îndemnurile la acţiune decisivă ale autorului: ,,Trezeşte-te, Decebale,/Ridică-te tu, Ştefane,/ Iar dă-n clocot al nostru pământ” (Chemare). În altă rapsodică alcătuire datată Alba Iulia- Blaj 2007 autorul trage un semnal de ridicare generală:,,Cu lacrimi scriu şi cu venin:/Hai fraţilor să ne unim!… /Doi fraţi suntem de la o mamă/Şi cerului vom da noi seamă./Nu se mai poate sta în aşteptare,/Hai să înfăptuim Unirea Mare!… (Pluteşte visul…)

Poeziile finale sunt scrise ca într-un jurnal liric canadian,ca o mărturie a popasului temporar al poetului aici, în Toronto, în
,,ţara frunzei de arţar,”pe care o laudă în versuri bine cumpănite,
fără a uita să specifice că gândul şi dragostea sa au rămas în pra-
gul casei părinteşti şi în zarea meleagului străbun:,,Aici, zău, de
toate sunt, /Bunurile lumii toate, /Dar mi-i dor de – al meu pământ,/Cu-ale râului dulci şoapte”…(Străin, prin străini).

Desigur, aşa cum se va observa la o mai insistentă analiză,
unele poezii ale lui Iacob Cazacu – Istrati sunt afectate de nerăb-
darea de a le încredinţa grabnic tiparului. Dar, aşa cum se spune
în popor, uneori…,,graba strică treaba”. Îi recomand autorului
să stăruie mai mult asupra versurilor sale încărcate de vădită
simţire, să le modeleze într-o formă mai elevată, operând cu
un sporit travaliu artistic şi autocontrol creator. De asemenea, se impune evitarea excesului de arhaisme şi exprimări dialectale
(toloacă, dârjauă, harbujei, şleah, sireac, burlui etc.) pentru o mai eficientă armonizare cu limba română literară din timpurile noastre. Oricum, îi urez tânărului şi înzestratului meu confrate din plaiurile mândrei Basarabii noi şi elocvente împliniri pe vastul şi mirificul tărâm al poeziei…

ION SEGĂRCEANU
Doctor în litere şi dacoromânistică.
Martie 2008, Toronto.

DOAMNE, ŞTII TU ?…

Doamne, ştii tu cine domneşte azi în lume?
Trădarea, Doamne, n-ar mai avea nume!
Trădarea de fraţi, de cântece, de grai şi ram,
Şi cea mai mârşavă trădare – de ţară şi neam.
Doamne, ştii tu cine domneşte azi în lume?
Egoismul, Doamne, n-ar mai avea nume!
Egoismul: numai eu să am, restul de foame piară,
Pentru aceasta se vinde mamă şi tată şi ţară.
Doamne, ştii tu cine domneşte azi în lume?
Indiferenţa, Doamne, n-ar mai avea nume!
Indiferenţa:- Hai să-i lăsăm să fure
Ce e un om, o fabrică, o pădure!?
Doamne,ştii tu cine domneşte azi în lume?
Invidia, Doamne, n-ar mai avea nume!
Invidia: – De ce vecinu-i mai bogat,
De ce mai multe a acaparat?
Doamne, ştii tu cine domneşte azi în lume?
Făţărnicia, Doamne, n-ar mai avea nume!
Făţărnicia. În faţă îţi promite narea cu sarea.
În fapt rămânem numai cu răbdarea.
Doamne, ştii tu cine domneşte azi în lume?
Sărăcia, Doamne, n-ar mai avea nume!
Sărăcia, ce-a intrat în orice casă
De nu mai are omul cum să iasă.
Doamne, ştii tu cine domneşte azi în lume?
Minciuna, Doamne, n-ar mai avea nume!
Minciună la vârf, minciună la rădăcini,
Pe cine să crezi? Cui să te mai închini?…
Moscova,aprilie, 2003.
DOR

Afară ninge – ncetişor,
Cum pe la noi cu fulgi măşcaţi ningea,
Pe mine mă cuprinde-un mare dor
De plaiul meu, de ţara mea.

Mulţi ani prin străini rătăcesc,
Purtând în inimă dorul de casă,
Şi nu pot nicidecum să stăvilesc
Durerile ce sufletul mi – apasă.

…Vor trece ani, vor trece mulţi
Şi eu voi fi înconjurat de nepoţei,
Să-i văd aş vrea la multe nunţi
Pe unii miri, pe alţii – vornicei.

Afară ninge-ncetişor,
Şi fulgii argintii, fulgii de nea,
Mi-aprind în inimă un mare dor
De graiul meu, de ţara mea.

or.Noghinsc,2003.

DRAGOSTE DE PĂRINŢI

De ce doar după ce se trece din viaţă,
Noi preţuim ce am pierdut?
Parcă îl văd şi astăzi pe tata în faţă
Privind la mine cam posomorât.

- Hai, dragul meu, c-o să-ţi aminteşti
Cândva de poveştile mele,
Nu mă certa, căci fiu îmi eşti,
Şi nu-mi rosti acum cuvinte grele.

Mă dor şi azi aceste cuvinte
Şi inima mi-i frântă de durere,
Căci l-am iubit pe bunul meu părinte
Şi nu mai pot iertare azi ai cere.

Aş vrea să-i spun cu gingăşie:
- Hai, tată, stai la masă lângă mine
Ca să cinstim şi un pahar de bucurie.
Că ai şi-un strănepot pe lângă tine.

Mândreşte-te cu fiica mea mai mare
Şi al meu ginere de la Baxani,
Căci ai o nepoţică – mândră floare
Şi doi nepoţi ca doi stejari.

Hai să ne amintim de mama,
Ce mare amar a mai tras
Şi nici odată nu i se usca năframa
De lacrimile multe şi necaz.

Pe mine m-a iubit nespus de tare
Şi se mândrea c-un astfel de băiat,
Regret acum, că n-am avut răbdare
S-ascult de caldul, înţeleptu-i sfat.

Dar roata vremii n-o mai poţi întoarce,
Au fost părinţii, astăzi nu mai sunt,
Dă, Doamne, să se odihnească-n pace
Căci i-am iubit atât de mult, de mult!…

Vadul – Leca ,2002.

HAINELE DE SĂRBĂTOARE

Îmi vine adesea o dorinţă:
Să mă uit la hainele de sărbătoare.
Se vede că de-atâta suferinţă
Şi inima spre casă vrea să zboare.

Iau scurta, o scutur şi-o aşez în cui,
Cămaşa şi costumele mi le aşez în pacheţele,
Nu pot, vai, nimănui să spui
Cât mi-s de scumpe hainele mele!

În două luni le-am îmbrăcat de două ori,
Când din oraş acasă am sunat,
De-aceea şi mi-apare deseori
Un dor de ducă – n ele îmbrăcat.

O să azvârl salopeta în foc
Fără de nici un fel de remuşcare,
Pentru că în inima mea nu mai are loc
De-atâta trudă-n van şi supărare.

Dar va sosi curând o zi
Cu multe raze gingaşe de soare:
E ziua când spre casă voi porni
În hainele-mi de sărbătoare.

Moscova,29.04.2002

MEDITAŢIE

Deseori îmi pun aceiaşi întrebare:
Cu cine oare seamăn eu, cu cine?
De parc-aceasta-ar fi o taină mare
Ca s-o ascund, să n-o audă nimeni.

Am ceva de la bunelul Filimon
Şi de la unchii Ion şi Alexei,
Dar principalul e că-s om,
Precum au fost şi ei tustrei.

Mai mult am de la tata – chipeş la
înfăţişare
Neam de răzeşi din Ciocâlteni,
Dar, cred, mai am eu la asemănare
Ceva de la bunica din neamul Porcireni.

…Şi rând pe rând de toţi îmi amintesc,
Cu toate rudele mă – aseamăn şi zâmbesc.

CEA MAI SCUMPĂ ZI

Eu sunt în rai ori încă-s viu?
Că-n jur e-o frumuseţe, e-o verdeaţă!…
Şi-anume azi până târziu
Să ne-amintim de cei trecuţi din viaţă.

Să cântăm bucuriile lumii
Din veacul trecut şi cel de azi,
Să pomenim de bine străbunii
Ce au trecut prin chinuri şi necaz.

Pe-acei ce din războiul mare n-au venit
Şi şi-au găsit odihnă pe meleaguri străine,
În astă zi la nesfârşit,
Să-i pomenim numai de bine.

De bine să-i vorbim pe-acei ce au plecat
De bătrâneţe-n nefiinţă,
Căci toţi în urmă au lăsat
O casă şi o fântâniţă.

De cei căzuţi la Nistru-n bătălie
Să ne-amintim cu dragoste şi dor,
Căci au însămânţat şi ei această glie
Şi au lăsat o mamă, o fiică, un fecior…

LA NEGRU

Sunt astăzi unul din nefericiţii
Ce Sfântul Paşti nu-l întâlnesc acasă,
Mă aflu cu lucrul la negru-n Noginsc,
Departe de copii şi de nevastă.

Sunt singur în această încăpere,
Între pereţi ca într-o închisoare,
Şi inima-mi e plină de durere,
Că nu pot să mă plimb sub razele solare.

În noapte am visat şi casa părintească,
Soţia şi copiii, pe Tudor şi Ileana
Ce mă serveau cu ouă roşii şi cu pască
Şi cu mustrare mă privea alături nana.

Nu vă porniţi la negru, oameni dragi,
Căci vă porniţi la chin şi la jertfire.
Mai bine – acasă-o traistă cu posmagi,
Decât bani grei, ce n-aduc fericire.

Noghinsc,2003.

GĂSIRE DE SINE

Căutaţi-mă în lumea cuvintelor,
Găsiţi-mă în cele ce scriu,
Căutaţi-mă în ţara cunoştinţelor,
Chiar de voi fi în sicriu.

Căutaţi-mă în lumea muzelor,
Găsiţi-mă în vers şi în cânt,
Căutaţi-mă în ţara viselor,
Chiar de voi fi în mormânt.

Căutaţi-mă în lumea stelelor,
Găsiţi-mă în pustietate,
Căutaţi-mă în ţara vedelor,
Chiar de-oi pleca-n eternitate.

Căutaţi-mă în lumea dorurilor,
Găsiţi-mă în nebunul vânt.
Căutaţi-mă în ţara florilor,
Chiar de nu voi mai fi pe pământ.

Căutaţi-mă în lumea nopţilor,
Găsiţi-mă în Calea lactee,
Căutaţi-mă pe Drumul robilor,
Chiar moartea de-o fi să mă ieie.

Căutaţi-mă în lumea speranţelor,
Găsiţi-mă în marea bucuriei,
Căutaţi-mă în ţara dorurilor,
Chiar de-oi pleca-n veşnicie.
Căutaţi-mă în lumea iubirilor,
Găsiţi-mă în străbunul plai,
Căutaţi-mă în ţara miorilor
Chiar de voi fi în iad sau în rai.

Căutaţi-mă în lumea cuvintelor,
Găsiţi-mă în cele ce scriu,
Căutaţi-mă în ţara ştiinţelor,
Chiar de nu va fi să mai fiu.

Căutaţi-mă la capătul universului,
Găsiţi în mine Eu-l vostru şi mă iertaţi,
Căutaţi-mă în tainele versului,
Găsiţi-mă, nu mă uitaţi.
Moscova,2003

SUNĂ- MI, STRIGĂ-MI, SPUNE-MI

Spune-mi, dragostea-i pierdută?
Spune-mi, speranţa-i durută?
Spune-mi, nu mai aştepta:
Dragul meu, eu sunt a ta.

Strigă-mi, pentru Dumnezeu,
Strigă-mi, că eu sunt al tău,
Strigă-mi cît ce poţi striga:
Dragul meu,eu sunt a ta!

Sună-mi, că m-aştepţi să viu,
Sună-mi, chiar de e târziu,
Sună-mi, pân-a lumina:
Dragul meu, eu sunt a ta!

Sună-mi, nu mai aştepta,
Strigă-mă, cât tu poţi striga,
Spune-mi, iubit-o mereu:
Sunt a ta şi eşti al meu!

Chişinău,august-2002

AŞ VREA SĂ NU TE PĂRĂSESC

Aş vrea mai mult să nu te părăsesc,
Să-ţi cânt în vers iubirea pân-n zori,
Din inimă să-ţi mulţumesc.
Pentru fiicuţă şi feciori.

Aş vrea cu braţele mele
Să te urc până la nori.
Să te păzesc de cele rele
Pentru fiicuţă şi feciori.

Iar curcubeul să-ţi zâmbească.
Cu preafrumoasele-i culori
Şi îngerii să te păzească
Pentru fiicuţă şi feciori.

Aş vrea mai mult să nu te părăsesc,
Să-ţi cânt în vers iubirea pân-n-zori,
Din inimă să-ţi muţumesc
Pentru fiicuţă şi feciori.

Or.Monino,03.2002
reg.Moscova

DISTANŢA DESPĂRŢIRII

De la mine pân-la tine
E o cale-atât de lungă,
Parcă-mi pare că se-ntinde
De la pământ pân-la lună.

De la mine pân-la tine
Ah, ce lungă este cale,
Căci îmi parecă se-ntinde
De la cer până la mare.

De la mine pân-la tine
E o cale-aşa de mare,
Paremi-se că se-ntinde
De aici până la soare.

Mă închin la mândrul soare,
El cunoaşte ce-i iubirea,
Şi mă rog la cer şi mare
Să scurteze despărţirea.

Aprilie 2003

NEPOŢELUL

Cine-aleargă prin ogradă
Şi trage pisica de coadă?
Cine altul? Este el
Scumpul nostru nepoţel.

Cin-se duce la Bursuc
Lângă poartă, sub cel nuc,
Şi-l pupă pe botişor?
Nepoţelul Colişor.

Cine-acolo cade jos
Că-i cu ghetele pe dos?
Cine-i oare? Nu ştiţi? Vai!
E nepotul meu Culai.

Cine-acolo pe toloacă
Cu eduţul mi se joacă
Şi-i călare pe căpriţă?
Nepoţelul meu Coliţă.

Cine este frumuşel
Ca un mândru ghiocel
Şi-şi sărută bunicuţa?
E nepoţelul Coluţa.

Cu-i îi place dulcea poamă
Şi la şcoală merge-n toamnă,
Că deacum e flăcăuan?
Nepoţelul meu Şarban.

PĂSTORUL

În deal la plopi, lângă izvor,
Trăia odată un păstor
Şi singurel trăia ca un sihastru
Sub ploi şi vânt, sub cer albastru.
Şi zi de zi aşa îi trecea anul
Lui nanu Gheorghe Porcireanu
Cu drag oiţele păştea,
Cu dânsele se mângâia.
Prieten îi era un câine-lup,
Ce credincios stăpânul şi-l slujea,
Pe iarba verde de sub nuc
Cu el cojocul împărţea.

Cutreierând câmpii, cu visul împreună,
Adeseori mă abăteam şi pe la stână.
Cum mă zărea:
-Hai, mă de-a lui Istrate,
Cel cu oile tărcate.
Nu te supăra, eşti însemnat,
Vei ajunge om învăţat.
Măsura imaşurile metru cu metru
Din primăvară până la Simedru.

Îl întreb odată:
De când tot păstoreşti,
C-atât de mult oiţele iubeşti?
Iar el:
-Întreabă-l pe bunelul tău, el ştie…
Şi faţa îi râdea de bucurie.
-Ei, bine, dacă vreai,ţi-oi spune,
Că sunt păstor încă din ceea lume.
-Aşa e nepoţele,ţi-o spun ca un părinte,
Că e păstor de când se ţine minte.
Şi măsoară păşunile metru cu metru
Din primăvară până la Simedru.

…Iar într-o dimineaţă pe la zori
Bunelul l-a găsit între miori…

La- nmormântarea lui plângea tot satul
C-aşa păstor la oi nu va fi altul.
Iar Lupul său lângă mormânt a rămas
Şi nu l-am mai văzut nici până azi.

În deal la plopi, lângă izvor
Era odată un păstor
Şi singurel trăia ca un sihastru
Sub ploi şi vânt, sub cer albastru
Şi-avea o inimă de pâine
Ce nu putea obijdui nici chiar un câine.

Îl văd ca viu: bătrân, voinic
Şi cu dârjaua-n mână
În deal la plopi, sub nucul de la stână.

Sărătenii-vechi 1999.

SĂRBĂTOAREA

Astăzi să servim, precum acasă,
Vin din sticle, şi nu din butoi,
Deşi suntem necunoscuţi, la masă,
Să cinstim cu bucurie pentru noi.

Doi georgieni şi eu- român basarabean
Ce soarta, bat-o vina ne-a unit!
Toţi vin în Moscova din an în an
Şi lucrul cot la cot ne-a înfrăţit.

O anumită profesiune
Corespunde după naţiune,
Tagici, turcmeni, uzbeci şi azerei
Cunosc numai lopata, săpatul la tranşei.

Armenii, georgienii, mai mult pe lângă piaţă,
Dar şi unor mici meserii pot face faţă.
Belaruşii-s buni meşteri la acoperit,
Ucrainenii se dau în vânt la tencuit.

Iar noi suntem cei mai întrebaţi,
Alături de huţanii din Carpaţi
Şi- acolo unde-au pus ei mâna
Ies scântei şi foc, arde ţărâna.

Hai, fraţilor, să servim dar ca acasă
Vinul din sticle, departe de butoi,
Deşi abia ne-am cunoscut, la masă,
Să cinstim în voe bună pentru noi.
Să servim şi pentru nunţile frumoase,
Pentru râul scump şi mândrii plopi,
Pentru ca să fie soare mult în case,
Pentru ca-n lume să nu mai fie robi.

Moscova 1998.

SATISFACŢIE

În astă seară beau ca nici odată
Hai, cântă-mi scripcă tu, cântă-mi de dor
Şi-alături de un dulce pui de fată
Să te ascult aş vrea până la zori.

Cine nu ştie ce-i pribegia,
Nu ştie ce-i viaţa de străin,
Lasă, Doamne, nici să nu mai ştie,
Viaţa prin străini e-un mare chin.

În străini tu vezi cât ţi-e de dragă
Mama, tata, ţărişoara ta.
Chelnere, fii bun, mai toarnă-o fragă,
Ce te uiţi chiorâş la mutra mea

În astă seară beau ca nici odată
Hai, cântă-mi scripcă tu, cântă-mi de dor
Şi-alături de un dulce pui de fată
Să te ascult aş vrea până la zori.

Nu mă condamna , scumpă măicuţă,
Pur şi simplu, vreau să uit ce-a cea fost,
Nu te supăra nici tu, tăicuţă,
Astăzi fără vin, mă simt cam prost.

Cântă-mi, scripcă, pentru toată viaţa
Şi alină dorul meu cel greu,
Cântă, plângi şi-ascultă-a mea povaţă:
Să nu îţi rătăceşti izvorul tău.

În astă seară beau ca nici o dată
Hai, cântă-mi scripcă tu, cântă-mi de dor
Şi-alături de un dulce pui de fată
Să te ascult aş vrea până la zori.

EXCURSIE ÎN POVESTE

Frumoase-s primăverile în satul meu cu vii
Şi triluri vesele de ciocârlii
Când ies din sat în zori de dimineaţă,
Şi roua încă-i mare, Răutul e în ceaţă.

O iau pe lângă fântâna Băcioaei,
De unde drumul spre pădure se-ncovoae
Şi tot încetişor pe jos
Pe lângă piscul lui Isus Cristos.

Pe unde-ncet, pe unde dându-i zor,
Ajung în Hârtop, lângă izvor.
Urc înspre ponoare de un-se văd Brânzenii
Pe lângă fântâna lui nenea Arsene.

Şi-o iau încet printre livada de caişi
Aflată lângă vie, pe Podişi,
Ca să ajung la pădurea cea bătrână
Ce dă în Rădiul c-o singură fântână.

În dealul pădurii se află un izvor, ce pare viu,
Izvorul Roşu, sfinţit de boerul Uvaliu.
De la izvor pornesc-napoi spre casă,
Mergând încet pe-a dealului coastă.

Şi-acolo-n valea delului,
Mă răcoreşte apa din fântâna Bulgarului,
Şi, dacă vreau, mă-ntorc pe la Ponoare,
Iară de nu, pe lângă Părul de pe dealul mare.
Şi îţi apare-un gând fără de veste,
Că altă frumuseţe-n lume nu mai este.

O iau din deal mai cătinel
Pe lângă stâna lui nenea Cosorel
Şi iată-mă ajuns în sat,
Dar tot de glie însetat,
Şi soarele-n chindii voios zâmbeşte,
De parc-am fost într-o poveste.

Vadul-Leca, mai 2003.

DARIANA

Dariană, Dariană,
Cea ca floarea din poiană.
Eu eram un Făt –Frumos,
Tu- o mândră Cosânzeană…

Noi avem acum o fată
Măndră cum erai odată
Şi-i stă bine măritată
Lângă mândrul ginerel.

Doi feciori ca doi stejari
Ce în toate sunt avani.
Sănătate şi mulţi ani,
Victoraş şi Ionel.

Şi o noră ai frumoasă,
Lui Victor i-a fost mireasă,
Mândria noastră în casă-i
Nepoţelul Nicolai.

Eu sunt chel şi necăjit,
Tu cu părul înalbit,
Deloc nu te-ai ofilit
Şi mai tânără îmi pari.

Eu eram un Făt- Frumos
Tu- o mândră Cosănzeană.

BUNELUL

Bunelu-i prisăcar, om de onoare,
Avea un şir de stupi lângă Ponoare,
Iată aici, printre albine şi dulceaţă,
Am cunoscut minunea de viaţă.

Vara, bunelul fagurii de miere-i uşura,
Iar eu pe lângă el, ba ici, ba pe colea…
Cireşe, vişine şi mure
Şi-alături freamătul de pădure.

Nici vorbă să mă-întorc în sat,
Doar câte-odată, la scăldat.
Bunelul chel şi cu musteaţă
O tot ţinea într-o povaţă:

- Să fii cuminte şi să înveţi la şcoală
De mâine, dragă,e- început de toamnă…

…Şi dor de şcoală îmi era,
Dar şi de vara ce pleca…

24.03.1989.

OSTAŞI DE FORŢĂ

Sunt un ostaş din cea armată
Nicăieri înregistrată,
S-a-nfiinţat pe vreme grea şi rece
Îndată după cea cu nr.14

De construcţii e armata mea,
Îşi are-o unitate şi la Moscova
Iar în ostaşi e cea mai bogată,
În lumea – ntreagă e-nşirată

Roma, Atena, Tel- Aviv şi Lisabon
În toate avem câte-un batalion,
Să nu te mire faptul, frate,
Că şi-n Coreea avem o unitate.

Pleacă la muncă bieţii ostaşi ca la război,
Sperând să scape de nevoi,
Se duc la război pe timp de pace
Neştiind dacă se vor mai întoarce.

Pleacă femei, se duc bărbaţi,
Chiar peste mări şi oceane,
Căci sunt de statul lor trădaţi.
Şi ieri şi azi…trec primăveri şi toamne…

O să-ntrebaţi de cealaltă armată:
Mai mult e feminină,
Comerţul este a lor artă
Pot cumpăra şi vinde chiar apa din fântână.

Armata de la Tiras noi o ştim,
Nu face să ne amintim de ea,
Doar numai să-i dorim
Să plece în Siberia.

Dar ne vom demobiliza odată
Şi va răspunde cineva de toate,
Când noi vom reveni la vatră
Şi vom lupta pentru un trai mai bun,
pentru DREPTATE!

Noghinsc, mai 1999

RECREAŢIE

Servesc cu Vicu un pahar cu vin,
La toate rudele mă-nchin
Şi Fănel o bericică arde, frate
Pentru toţi românii- sănătate!

Pentru-acei ce sunt acu-n străini,
Pentru-acei ce-acuma viaţa li-i un chin
Şi nimeni să nu creadă că parale
Se scutură din pomi sau vin din deal la vale.

Pentru-acei bani ,ce-i faci aici
Tu luni întregi la targă tot ridici
Iar ,,noul”… îşi mai bate joc de tine
Şi blastămi şi pe mamă şi pe sine.

or.Chievscoe, reg. Moscova.

RUGĂ

Eu îmi fac cruce, mă rog lui Dumnezeu,
Să-i fie milă de enoriaşul său,
Ca să-mi găsesc de lucru în fiecare zi,
Căci deocamdată nu îl pot găsi.

Pot tencui, pot casa finisa,
Orice profesie-n construcţii pot justifica
Şi chiar gunoi să strâng din calea ta,
Nici nu mă ruşinez de Universitatea mea.

La care Universitate să gândesc acu?
Cănd eu spun DA ,iar demnitarii NU.
Căci nu le plac acei cu facultate,
Cu ei nu vor putea fura de toate.

Se străduie mai tare să-i afunde,
Cuvintele să li le-nchidă-n gură
Şi- minţile lucide prin alte ţări pleacă,
Iar demnitarii noştri în luxuri se îneacă.

În sat şi la oraş copiii toţi aşteaptă mame
Să se întoarcă din străinătate Doamne!
Voi, tineri, nu dormiţi în sine,
Căci vă aşteaptă-o viaţă ca la mine.
…Ridică-te la luptă, frate,
Pentru pământul tău, pentru Dreptate!

RUGĂ 2

Rusia este mare,
Lung îi şi hotarul,
Sărmanii moldovenii care
Îşi plâng prin ea amarul.

Iată un deceniu, că se duce,
Iar moldoveanul prin străini se duce.
Doamne, unde ne ducem, unde?
Apleacă-te spre-a noastră naţiune,
Fă ca ai noştri copii să crească lângă mame,
Iar taţii să nu plece prin corvoade.
Eu sunt unul, ce am umblat prin lume,
Muncind p la străini, prin arşiţă şi gheaţă,
Iar uneori nici nu ştiam pe unde
Mă voi trezi-ntr-o bună dimineaţă.

Şi iar mă-ntorc la Moscova, Rusia-i mare,
Pe toţi îi primeşte: fără hotare,
Dar tu gândeşte-te, român – basarabean, nu sta:
Au nu-i mai bine-n Moldovioara ta?

or. Columna,reg.Moscova 1999

CONSTATARE

Iată timpul, dragii mei,
Ne-a adus la anii grei.
Dar poporul e cuminte,
Tot se mişcă înainte.

Nu mai ai ce respira
În sireaca ţara ta.
Tot gunoiul îi păşeşte
Pragul, numai de doreşte.

Dar românii-şi cântă glia,
Cântă foamea, sărăcia,
C-aşa-s ei, chiar şi-n morminte,
La nevioe, pot să cânte.

Hai să punem punct nea Beria,
Tot gunoiul – în Siberia.

Martie 1992

DORINŢA

Să păzim această glie
De străini şi de hoţie,
Ca frumoasele ogoare
Să-nflorească vii sub soare.

Apa-n râuri curgă lină,
Gingaşă şi cristalină
Şi să spele de păcate
Lumea din oraşe,sate.

Sufletele în speranţă
Să se cureţe de gheaţă,
Să dispară-n lume ura,
Dragostea domnească-ntruna.

Noiembrie 1992

AMINTIRII

Iar amintiri tot vin şi vin,
De toată viaţa mi-amintesc
Şi un fior de dragoste mi-apare lin,
Vreau să trăiesc…

Şi e lumină ca un soare-n case,
Iar inima mi-e frântă de amor
Şi mă închin acestei zile frumoase,
Cu mult dor…

Tristeţea mă cuprinde, speranţa
mă îndeamnă
Ca pasărea în zboruri să plutesc,
Cu visele adolescenţei, ce mă cheamă
Să tot iubesc…

Şi e lumină ca un soare-n case
Iar inima mi-e plină de amor
Şi mă închin acestei zile frumoase,
Nu vreau să mor…

Chişinău, 21 iunie 1996

BEAT DE OMENIE

Că mă-mbăt, vorbeşte satul…
Le răspund, că nu ţin gardul,
Nu mă-mbăt de vinărie,
Ci de dor, de omenie.

Mai cinstesc din când în când,
N-am numai aceasta-n gând,
Nu depind de vinărie,
Ci depind de omenie.

Şi dacă mai beau şi vin,
Tot cu oamenii închin,
Cu haiduci tari la beţie
Şi setoşi de omenie.

Zică lumea ce o vrea,
Că eu n-am ce discuta:
Nu mă-mbăt de vinărie,
Ci de dor, de omenie.

mai 2002

FIULUI VICTOR

Ca un Făt-Frumos din vise
Te-ai născut, feciorul tatei,
Mămica la piept te strânse,
Arătându-ţi steaua-n noapte.

Steaua ceea, dragul meu,
Te-a conduce hăt departe,
Să devii un Prometeu
Îţi doresc, feciorul tatei.

Orice tu vei deveni:
Inginer, şofer, plugar,
Cât pe lume vei trăi
Nu trăi-n zadar.

Să trăieşti cu cinste viaţa,
Să nu crezi că e uşor.
Vreau să-ţi las a mea povaţă:
- Mergi prin viaţă cu onor.

15 octombrie 1977

RECUNOŞTINŢĂ

Mi-ai dăruit viaţa
Să mă înfrupt din cele lumeşti,
Mi-ai dăruit povaţa
De rele să mă păzeşti:

Mi- ai dăruit timpul
Prin viaţă să mă deplasez,
Mi-ai dăruit câmpul
Prin iarba lui să visez.

Mi-ai dăruit ogoarele,
Roadă bogată să tot cresc,
Mi-ai dăruit izvoarele
Cu apa dulce să mă răcoresc.

Mi-ai dăruit florile
Să-mi cânte de bucurie sufletul,
Mia-i dăruit dorurile
Să mă-nsoţească-n viaţă cântecul.

Mi-ai dăruit iubirile,
Cu ele să mă însoţesc,
Mi-ai dăruit drumurile,
Prin ele să mă rătăcesc.

Mi-ai dăruit durerile
Să ştiu cei alinarea,
Mi-ai dăruit pădurile
Să ştiu înstrăinarea.
Mi-ai dăruit soarele
Să mă mângâie razele,
Mi-ai dăruit speranţele
Să mă iubească muzele.

Mi-ai dăruit limba ta dulce
Să fiu de lume înţeles,
Să-mi duc prin viaţă Sfânta Cruce
Şi să pot scrie acest vers.

Mi-ai dăruit cerul cu stele,
Cu Universul să mă înfrăţesc,
Îţi mulţumesc, măicuţă, pentru toate cele
Şi vreau cu darurile tale să trăiesc.

04 noiembrie 2001

ŞI DACĂ NU ERA SĂ VII…

De nu era atunci să vii,
Poate deveneam un vagabond, de stradă,
Şi mă-nfundam prin puşcării,
Părinţii să nu mă mai vadă.

De nu apăreai în calea mea,
Poate deveneam un geniu, dragă,
Şi,poate că descopeream vre-o stea
Şi mă înveşnicea o lume-ntreagă.

Dacă pe lume n-apăreai,
Poate nu mă năşteam nici eu,
Şi nu ştiamde iad, şi nici de rai,
Şi nu ştiai şi tu de dorul meu.

De nu era atunci să vii,
N-aveam să ştiu că mă iubeşti.
Te-am vrut alăturea să-mi fii
Şi-s fericit, pentru că eşti.

…Şi dacă, totuşi, nu era să vii?

aprilie 2003

ÎNTOARCERE

Eu mă întorc din pribegii acasă
Să-mi văd fiul mire şi nora mireasă,
Îmi plânge inima, mi se desface,
Căci n-am gândit c-aşa mă voi întoarce.

Doar atunci eşti tată şi-n faptă şi la chip
Când vorba-ţi este bună şi sfatul e la timp.
Dar eu nu sunt de vină, că-n loc să stau acasă,
Mă aflu-nstrăinat de copii şi nevastă.

De vină-s cei de la putere
Şi îi condamn cum inima mi-o cere.
De ani de zile doar promisiuni,
Şi viaţa tot mai grea e, oameni buni!

Ne trebuie un Domn cu jertfire de sine
Şi-atunci nu vom pleca prin ţări străine,
Să formeze pe tot globul o Uniune,
Ca să domnească pacea şi prosperitatea-n lume.

Să mă simt şi eu liber pe acest glob,
Dar nu cum sunt acum – un negru-rob.
Şi-atunci voi face-o nuntă din cele mai frumoase
Pentru fecior şi noră, şi pentru toţi ai casei.

Pentru întreaga Uniune
Ca globul tot de veselie să răsune
…Dar iarăşi inima mi-i tristă:
Aceste vise-s utopie comunistă.
TU AI CREZUT…

Tu ai crezut că sunt deosebit
Şi te voi ridica mai sus de nori,
Dar, pare-se, defel nu te-ai gândit
Că-ţi trebuie aripi să zbori.

Cât am umblat prin lume-n rătăciri,
Aveam un gând: să mă întorc la tine,
Iar gheaţa-ţi să se scurgă din priviri,
Uitându-te la mine.

Eu astăzi nu-s acel ce multe ţi-am promis,
Anii, doar ştii, iau cei al lor,
Tu iartă-mă, de poţi, măcar în vis,
Că ţi-am promis o viaţă cu onor.

Dacă-ai crezut că sunt deosebit: da, da!
Şi te voi ridica mai sus de nori,
Să ştii: cu-aripile cuiva
Nu poţi să zbori.

Mai 1996

COPILĂRIE – FLORĂRIE

Copilăria mea cu flori multe-n ogradă,
Îmi aminteşti de-acele clipe din trecut
Şi vreau ca mama şi azi să mă vadă
Copil, iar ea să n-aibă păr cărunt.

O, fericita mea copilărie,
Cu râul scump şi mândrii plopuşori,
Tu îmi erai atunci o florărie
Iar eu un zeu printre acele flori…

De mic copil am îndrăgit pământ