În lungile meditaţii din nopţile scurte, ma gândeam la discuţiile noastre pe înserate, mă gândeam la tăcerile noastre cu un sens mult mai mare şi mai profund decât miile de cuvinte rostite timp de o zi, doar pentru că aşa trebuie.
Mă gândesc la răscrucile pe care le trecem zi de zi, fără sa ne gândim prea mult, fără să ne gândim ca una din ele ar putea fi crucială, sau Este crucială pentru noi. Meditez asupra acţiunilor care într-un mod sau altul, dar cert au schimbat destinul meu şi destinul nostru.
Mă chinuie. Mă chinuie un Dacă.
Acel Dacă care ar fi schimbat totul, acel Dacă care eram eu la timpul meu, dar care s-a transformat în ceea ce este acum. Mă chinuie de parcă ar fi un os ce s-a aşezat fundamental în gâtul meu, şi nu este atât de letal, cît durere şi amărăciune provoacă, este asemenea unui recidiv de astmă care aproape de lasă fără viaţă, atunci când te aştepţi mai puţin.
Meditez, şi aproape ca ma înec în aceste amintiri, gânduri, şi filosofii. Aproape că uit că la răscruce înainte ca sî facem un pas, avem acele fracţiuni de secundă la care facem analiza, la rece sau nu, dar noi dăm verdictul. Noi suntem făuritorii. Noi posedăm argumentele, logice sau mai puţin. De fiecare dată gândurile mă întorc în trecut, în momentul care pare a fi crucial, şi niciodată încă, chiar şi în aceste întoarceri virtuale nu aş fi procedat altfel la acel moment. E adevărul meu, adevărul care poate acum, cu timpul se înţelege altfel, se autoreprezintă în alte lumini decât cele la care aveam acces, dar Dacă de atunci trebuia sa ia decizia şi nu rezultatul care-l simţim astăzi.
Asta îmi aduce liniştea, printre agoniile meditaţiilor O linişte temporară, deoarece se renaşte ca Phoenix din cenuşă pentru a mă lăsa iar pe muchia respiraţiei, pentru a-mi urni vela spre oacenul tulburat de dubii..
