Sub presiunea unor apre tulburi
ma cufundam, şi tot cădeam
în adâncimi.
Din care, nici lumina ce abia
mai strălucea în depărtări
nu mai conta.
E tot mergeam, şi tot plecam,
şi nu ştiam, ce fac, ce zic,
ce ştiu, şi ce nu ştiu.
Mă rătăceam în amintiri
şi căutam răspunsuri noi
la întrebări mai vechi.
Şi numai timpul mai ştia de noi
şi numai el mai ştie de răspunsuri.
Dar tace şi nu zice mai nimic
decât să aşteptăm în adâncimi
ecoul lui…
Şi când găseam o cheie
de la lacătul închis
şi când cu respitaţia oprită
am descuiat, şi lacătul,
cu greutatea unui secol, cade jos!
Iar ne cuprinde un ecou din amintiri,
apare altă uşă şi alt lacăt,
şi iarăşi timpul ne şopteşte din îndepărtări .
Să aşteptăm în adâncimi
ecoul lui-
plin de răspunsuri vechi
la întrebări mai noi!
