În week-end am mers cu gașca la mănăstirea Țîpova, mai aproape de cele veșnice: Nistru, stânci, cruci, mănăstire, cascade. Am prins un cer înstelat de o seninatate umilă – mi-a luat ceva timp să recunosc aglomerațiile de stele și să le fixez în constelații, așa cum făceam când eram mici, un răsărit de soare (apa fluviului s-a înroșit pentru câteva minute, apoi a ieșit, grăbit, și soarele), două-trei urcușuri pe pante abrupte, un foc apins cu lemne între două pirostrii de piatră improvizate, apă de izvor – un fel de dialog cu natura, pe unde reușit, pe unde monolog, pe unde surzenie...
Încolo am mers cu un autobuz pe ruta Chișinău-Rezina, kilometrii rămași (vreo 16) fiind traversați cu mașina călugărului Eustafie, care ne-a asigurat, preț de câteva ore, o companie plăcută, mucalită în jurul unei mămăliguțe și a unor pești prăjiți.
La întoarcere, duminică fiind, adică zi de vizită, populată intens de sute de turiști de pe ambele maluri ale Nistrului (am văzut multe autocare cu numere de înmatriculare transnistrene, să fie oare mănăstirile un pod peste ambele maluri? Dacă da, de ce nu se văd pontonierii politici la Nistru, în locul geniștilor care au monopolizat peisajul?), ne-am adresat unui șofer de autobuz cu rugămintea de a ne arunca până în Capitală.
- Nu am locuri pe scaune. Doar în picioare.
- Că tot nu avem de ales...
Autobuzul aparținea unei companii turistice chișinăuene, fiind închiriat pentru duminica aia, unui grup al Organizației Religioase Martorii lui Iehova: bărbați și femei de toate vârstele, adolescenți și chiar copii. Un grup compact de oameni, strâns ca un pumn pe durata întregii zile: împreună au jucat volei, împreună focul, împreună pe stâncile abrupte ale defileurilor din valea Nistrului...
Inițial, au privit cam suspect urcarea noastră în autobuzul Lor, dar îndată ce au aflat că musai șoferul a catadicsit să ne dea binecuvântarea pentru o atare acțiune, mânia Lor s-a transformat într-un fel de indiferență binevoitoare...cum ar veni: faceți ce doriți, suntem și noi oaspeți aici, doar ceva mai mulți, și ceva mai devreme...
După câteva clipe de uimire, legată de faptul că noi, cei 6 intruși, ne-am așezat turcește pe podeaua coridorului dintre scaune, sprijiniți umăr în umăr, a urmat plictisul și indiferența, mai ales că noi chiar nu aveam de gând să-i mai surprindem cu ceva: eram prea obosiți (noaptea petrecutp la mănăstire a fost plinp de toate, dar pentru somn nu era loc), flămânzi, chinuiți de soare și sete...
Cele câteva încercări de a stabili o relație între grupuri a eșuat: eram neglijați ca și cum nu am fi existat. Ceata lor s-a cufundat în trivialitățile ce urmează unei călătorii lungi (cei peste 80 km sunt parcurși de obicei în 3 ore – administrația S.A. Drumuri, Orhei și Rezina, dar și Ministerul Transporturilor s-au străduit să prelungească drumul, prin abandonarea lui în brațele stihiilor, astfel că drumul la moment e mai degrabă rupt dintr-un film despre asediul Berlinului, decât o arteră care ar lega între ei niște oameni : e, probabil, cel mai prost drum de importanță națională) – impresii, arhive de poze, glume, tovărășii de moment.
Se adresează unul altuia utilizând apelativele Frate! și Soră! - o familiaritate care anulează, pe de o parte, toate diferențele de statut social, economic, cultural sau de alt gen: o mulțime impersonală de frați și surori, identici, fără personalitate, șterși, existând doar ca parte a familiei lărgite, pe de altă parte, construiește un sentiment al apartenenței la un grup anume, iar acest sentiment trebuie că place unor oameni rătăciți printre interstițiile tranziției. E un sol tare într-o lume lunecoasă.
Domnule! instaurează o ordine ierarhică, Cetățene! – una administrativă, rece și ea, doar Frate! poate lega inimi fisurate de tot felul de inegalități și rupturi ale vieții...
Tatăl lor e însuși Hristos, iar ei fii lor. Par aproape lipsiși de ierarhie: îi unesc ritualurile practicate des și laolaltă, precum și cântecul, parte de nelipsit a existenței grupului ca atare.
- Cântarea nr. 56, zice cineva în spate, și toată lumea face un cerc în jurul celui care are hârtia cu textul cântecului, cei care, din varii motive nu ajung lângă cântăreț, fredonează melodiile solitar, atât cât cunosc.
În cântece, obligatoriu există ode aduse lui Iehova, utilizate abundent la fiecare 2-3 versuri, corelate cu o autobiciuire personală: credinciosul trebuie să știe, în orice clipă, că doar apartenența la grup și participarea conștiincioasă și regulată la ritual asigură salvarea personală, și nu vreo trăsătură individuală sau cine știe ce abilități private.
Unii sectofobi asemuiesc Martorii lui Iehova cu o organizație totalitară, biserica tradițională, mai ales, face spume la gură să demonstreze, cică cu probe, că Martorii ar instaura disciplină de fier și că ar fi potrivnici credinței drepte. Mai degrabă, aș zice eu, coeziunea e un rezultat al acțiunii unor forțe și ritualuri ce atașează individul de grupul fraților și surorilor. Individul dobândește astfel un reper sigur, un grup neselect, care-l primește la sânu-i, oferindu-i garanția securității și o identitate de împrumut.
Credința în secte este o credință în Utopie, o fugă inventată într-o lume artificială în care istoria și viața sunt abolite, iar Paradisul este atât de aproape, atât de al tuturor...
