Drept sa spun, greu mi-a venit sa incep a scrie tableta de fata, desi eram hotarit s-o fac. O insemnare fara accente critice, are putine sanse sa fie parcursa de cineva pana la capat. Si daca imi asum acest risc, inseamna ca, de la bun inceput, ii rog pe eventualii cititori sa ma scuze, nu vor avea prilejul sa se amuze de obisnuitele mele poante. Va scadea “ratingul” blogului meu, cu sigurnta, cine mai are rabdare azi sa asculte povesti “pe bune”, intr-o perioada cand totul merge altfel decat ne-am fi asteptat. dupa cum ne incredinteaza cu acreala nu numai carcotasii “de meserie” . ci chiar stimatul nostru Presedinte care ne-a incurajat nu de mult ca recesiunea abia va sa vina. A accentuat cuvantul, rostindu-l apasat, departit in silabe : RE-CE SIU-NE !
Dar sa-l lasam la o parte pe iubitul si carismaticul nostru carmaci si sa revenim la mini-vacanta mea. Am calatorit, alaturi de alte familii de tineri a caror varsta se numara in toamne, stabatand binecunoscuta Vale a Prahovei. De la Paraul Rece spre Rasnov. cu punct terminus Cristian, o asezare micuta, la 18 kilometri de Brasov. Soseaua nu mi s-a parut nici pe departe plina de gropi asa cum e descrisa in veselele jurnale de stiri ale TV. Si numeroasele vile, mini- hoteluri si pensiuni noi, cochete si imbietoare, mi-au incantat privirile, S-a construit mult, e limpede ca s-au schimbat multe in anii din urma. Tot atat de adevarat este ca, la foarte multe dintre ele, sunt afisate anunturi :”DE VANZARE” , semn clar ca , si aici, criza si-a aratat coltii. Turistii nu lipsesc, mai putini decat contau investitorii si, probabi, mai zgarciti in cheltuirea leilor.
La sosirea autobuzului nostru, o prima surpriza. Ne astepta chiar in poarta doamna care avea sa sa fie sufletul zilelor de vacanta. Sanda Wolf- enegica, eficienta- ne invita sa uitam de bagajele noastre- carea aveau sa ne fie aduse in camere si, fiidca era ora mesei, dupa se ne ureaza bun venit, ne pofteste in sala de mese unde ne asteapta, in farfurii aburinde, o binevenita ciorba. Si ca sa termin cu descrierea a ceea ce avea sa mancam, mentionez ca in cele sase zile nu-mi amintesc sa fi fost de doua ori acelasi meniu, la micul dejun, la pranz sau la cina. Si tinerele fete care ne serveau cu promtitudine, frumoase si cu zambetul pe buze, scolite- nu incapea indoiala- faceau ca mancarea- orcum gustoasa, de la aperitv si pana la desert- sa ne para si mai buna. “Vinovat” de calitatea mesei, a felului in care aratau camerele- curate pana la pedanterie- avea sa aflam ca era administratorul – discret si plin de solicitudine ca intrg personalul de servici- un barbat cu o mustata neagra pe care abia il zareai cand si cand- era domnul Puiu Bogdan .
De altfel curtea intraga- o gradina incantatoare, cu brazi inalti si flori bine ingrijite, strabatuta de alei, cu doua leagane domoale si scaune pe care le mutai unde doreai, cu un foisor unde ne strangeam- daca voiam acesasta – pentru comunicari sau “‘jocuri” gen “Cine stie castiga”- casigam toti, ne verificam daca mintea noastra mai are agerimea tineretii. Cel mai important castig, dupa parerea mea. era faptul ca in intreaga aceasta Casa de Recreere- “tabara”, cum era numita familiar de catre staful care renovase si ridicase un corp nou de cladire in ultimuii doi an- complex al carui coproprietar era JCC- o organizatie umanitara , militanta pentru strangerea legaturilor intre supravietuitori ai holocaustului din diverse zone ale tarii- dar si de peste hotare, in unele cazuri, fie oameni in varsta- dar si tineri sau chiar copii pentru care vremurile de teroare erau doar fapte ce s-au petrecut odata, demult, si e bine sa cunoasca sau sa nu uite…
Surprize, surprize ! Nu era zi fara surprize. Fie cate un film la DVD, fie o excursie pe itinerariul Bran, Poiana Brasov, cu masa la Brasov si vizitarea Bisericii Negre, fie cu un gratar cu mititei, carnati si cartofi prajiti- cu bere cu si fara alcool- organizat in aer liber, in foisorul transformat in “restaurant.un adevarat “dezmat” pentru “tinerii” comeseni. Acolo, dupa”festinul” pe care l-am onorat cum se cuvine cu toata privirea mai mult decat deaprobatoare a sotiei mele- peste mai putin de doi ani, cu voia Domnului, vom sarbatori , intocmai reginei Elisabeta a Marii Britanii, sase decenii de la casatoria noastra- adica “Nunta de Diamant”.
In seara acea am cunoscut si pe leaderul sponsorului care a facut posibila mini-vacanta noastra la in pret mai mult decat modic, un barbat vesel si rotofei, marocan de origine, acum reprezentantul “Jointului” in tara noastra. Si ca totul sa se termine ca intr-un basm frumos. unul dintre noi a implinit in acea zi 88 de ani, i s-a cantat “Multi ani traiasca” si am avut parte si de un tort.
Surprizele, cel putin pentru mine, nu s-au oprit aici. In diminaeata plecarii, atunci cand neobosita Sanda Wolf ne-a invitat la “iarba verde” si in loc de gimnastica unde o inimoasa Tamara ne incuraja sa ne miscam madularele intepenite, am primit niste baloane pe care urma sa le dam drumul sa zboare, spunandu-ne fiecare in gand cate o dorinta, am aflat ca tanara voluntara care era adjunctul Sandei in “expeditia” noastra- majoritatea acestor actiuni se bazeaza pe voluntariat- are un copil…medic ! Asadar tanara trebuia sa aiba si ea cel putin 65 de ani ! Iar “purtatorul de cuvant”- care a vorbit cu umor si bunadispozitie in numele nostru, multumind pentru felul in care ne-am bucurat de zilele senine in care am uitat ca inimii noastre, la o anumita varsta i se spune CORD avea 90 de ani !
Sa ne bucuram noi, cei tineri, care nu avem decat 80 de ani. Unii, chiar mai putin…Mai avem de trait, nu gluma !
In rest, sa auzim numai de bine !
Nicolae Holban
