Am o fotografie.
Una obişnuită. E veche şi roasă, iar un colţ e rupt. O simplă hârtie.
Dar e cu tine...
Te privesc continuu şi neliniştit. Îţi caut ochii.
Acei ochi albaştri, de culoarea mării, cu apele cândva limpezi şi senine, aceeaşi ochi albaştri, care-i revăd în fiecare dimineaţă atunci când mă privesc în oglindă, ochii, ce-ţi păstrează toate tainele de suflet, necunoscute mie, oglinzi imense şi fragile… Prin ei te revăd pe tine. Te simt mai aproape.
Întind mâinile să te ajung.
Ca şi atunci când eram mică, când mă trezeam dimineţile răcoroase de toamnă, somnoroasă, cu ochii închişi şi mâinuţele intinse, te cuprindeam strâns şi nu te lăsam să pleci. Acum am ochii larg deschişi, iar somnul mi-e străin.
Ascult ... ascult un cântec. De 2 zile deja.
Cântec vechi dintr-un film sovietic. Acelaşi cântec, care l-am ascultat-o cu tine ultima dată, cântecul, care te-a făcut să plîngi atunci, pentru că ţi-ai amintit de anii de copilărie, grei şi sumbri, dar de care ţi-e dor, de anii tinereţii, plecaţi în goană, de care la fel ţi-e dor, de mamă, de visele şi speranţele spulberate, de micile suferinţi, cunoscute şi mie, şi poveri grele, cunoscute doar ţie. Am plîns şi eu cu tine. Pentru că doare. Doare când plângi, când suferi, când eşti tristă, doare neputinţa şi frustrarea, doare tot. Atunci mi-ai spus că inima ta e împărţită în patru, că o jumătate ne aparţine nouă, copii tăi, iar cealaltă jumătate deja a murit...
Te-am strîns în braţe şi ţi-am oferit inima mea. Pentru că eşti tot ce am mai scump şi sfânt, pentru că te iubesc, pentru că între noi va fi mereu acel cordon ombilical, acum imaginar, dar indestructibil, pentru că nimeni şi nimic nu mi te poate înlocui.
Pentru că şi inima mea s-a născut din inima ta.
S-a nascut din tine...mamă.
