Era miercuri...

Telefonul m-a trezit din somn. Eram într-o ţărişoară frumoasă, cu oameni buni. Serafim Urecheanu era preşedinte, Dorin Chirtoacă primar şi Mihai Ghimpu - spicher. Mă aflam într-o cameră spaţioasă cu mulţi oameni. Vlad Filat, prim-ministru, îşi prezenta echipa de miniştri. Oameni care mai de care, cei mai buni dintre cei buni: Leancă, Nagacevschi, Osipov, Fusu, Tănase, Godea, Negruţă. Mă şi gândeam „ce vis frumos”, când un jurnalist mă ia de mână (Ciudat, nu?) şi îmi spune “azi e ziua decisivă”. Ce o mai vrut să zică şi ăsta? Mă uit mai atent la el. Brusc, camera mare dispare, celebrităţile dispar şi ele, iar jurnalistul parcă îmi devine cunoscut. Deschid ochii şi privesc mai atent: un bun prieten. „Trezeşte-te”, îmi zice el, „e miercuri şi e ora 9”. Şi ce dacă o fi?
Urăsc miercurile: nici tu început al săptămânii, nici sfârşit, în care să îţi faci agenda pentru următoarea săptămână. Îmi sun prietenii: la serviciu, „în afara ariei”, la ţară (Ce o fi căutând miercuri la ţară?). Am o prietenă prin nordul Franţei. Îmi zice că nu reuşeşte nicidecum, lucrează până la 7 seara şi e prea lung drumul. Păcat...
Afară era mare arşiţă. Unde şi unde câte un bătrân, îndreptându-se spre şcoala din apropiere sau venind de acolo. Azi se discuta numai politică. Vecina mea, care mereu votează comuniştii, nu i-a mai votat. Tare îi mai plăcea babei de Lupu, de aia şi l-a votat pe Urecheanu (ar fi votat ea trandafirii, dar zice că merită mai mult).
Mai în vale, o altă discuţie, 2 femei:
Prima: Eu am votat partidul lui Chirtoacă, zice prima;
A doua: Da eu stejarul!, strigă ea înflăcărată;
Prima: Taci, să nu ne-audă…
A doua: Da las’ s-audă. Ce, ţi-e frică?
Prima: Ba chiar nu-mi mai este frică.

Era ziua de miercuri, 29 iulie. Cu 6 săptămâni în urmă, Vladimir Voronin dizolvase parlamentul.