Parcă am avut un déjà vu când am citit cartea Domnicăi Rădulescu – Trenul de Trieste, apărută la Editura Tritonic din Bucureşti. Un roman pe care l-am sorbit şi l-am devorat într-o noapte. O temă care m-a captivat prin momentul zbuciumat şi incandescent din istoria României pe care îl surprinde aproape sublim - Revoluţia din 1989 şi tot ce s-a întâmplat în preajma ei.
Un roman în care şirul istorisirii este redat multiaspectual, atât prin aspiraţiile, cât şi experienţele proprii. Cum spunea Arthur Golden, romancier amercian - pentru că această carte a apărut prima dată în StateleUnite – cartea Domnicăi Rădulescu “este o călătorie năucitoare într-o ţară îndepărtată, frumoasă şi înfricoşătoare”. Prin extrapolare temopară am putea spune că ne este cunoscut subiectul, dacă ne raportăm la ceea ce trăim în zilele noastre. În continuarea ideii lui A. Golden, eu aş spune: cartea este o relatare complexă a unei evadări riscante din comunism, atât fizice cât şi existenţiale.
Eroina principală, Mona Maria Manoliu, este, după mine, o curajoasă şi o luptătoare. Faptul că nu au reuşit să îi inoculeze ideologia în vene, sau să o facă să se supună rigorilor, principiilor şi viziunilor comuniste, înseamnă mult. Cu un securist declarat, aproape oficial, pe urmele ei şi a familiei sale, cu prieteni omorâţi în condiţii neelucidate, cu o dragoste distrusă şi abandonată de nevoie acasă (în România), cu părinţi persecutaţi pentru viziunile lor democratice, Mona reuşeşte, până la urmă, să se rupă din calvarul ceauşisto-comunist. Într-un fel, reuşeşte să sară gardul, scăpând, metaforic vorbind, de rochiţa ei ieftină de cit, de ceaiul tare şi amar care, de cele mai multe ori, ţinea loc de cină.
Într-un cuvânt, scapă de convalescenţa comunistă şi se vindecă prin intrarea sa, deloc simplă sau uşoară, într-o lume nouă, civilizată, una la care putea doar să viseze.
Sună cunoscut?