O petală stoarsă de puteri
agale, pleoapele, de un roz pal,
îşi lasă jos.
Şi în uitarea timpului,
şi-a egoismului uman,
lăsată e să moară.
Căci moartea i-a fost prorocită de strămoşi.
Şi nimeni nu e-n stare, nu e-n vrere.
Această soartă pribegită s-o preschimbe,
în picături de apă, în soare sau în umbră.
Iar viaţa, i-a fost dată s-o sacrifice-n final
jugului sfînt, al frumuseţii vii, în frumuseţe moartă.
Rozul, sclipind uşor în ochii fără pricopsire,
ucis de timp, de noi, de prea multă iubire..
moare….
moare sub ochii lor,
care deja sclipesc de la o altă floare.
Petala zace-
Un roz cărunt îi face loc în drumul lung.
Încă un drum subordonat uitării.
Ea zace singură după un stîlp de plumb,
cu ochii jos şi sufletul plăpînd
în roz cărunt.
