Am revenit aici, înapoi în sat, în primăvară, după atîţia ani de hoinăreală prin străinătăţi. Dorul m-a măcinat tot acest răstimp, nici luna, nici soarele, nici apa nu sut la fel de splendide cum sunt acasă. E primăvară, totul verde, soarele arzător şi copii cu pistrui pe obraji ce aleargă din grădini în grădini, luînd cîte o gustărică din fiecare, iar într-un final anunţînd verdictul. Merg pe ulicioarele mici şi întortocheate, simt toate pietricelele drumului de la ţară, aproape le pot număra, demult n-am fost alintată de senzaţia drumului sătesc. Oraşul asfaltat parcă e o şosea de curse pe care fiecare caută să accelereze şi unde sunt demult atrofiate simţurile perceperii areului, miresmei florilor. Unica şi irepetabilă glumă a naturii pe care o simt orăşenii e “săptămîna” plopilor. Aceste cîteva săptămîni în care plopii reorganizează anturajul într-o iarnă pufoasă, cu fulgi mari şi deşi, care cu o graţie deosebită plutesc în aer, atunci cînd îi urmăreşti din fereastra lucidă şi apărătoare a blocului.
Aici plopii s-au retras ceva mai departe de sat, în pădurice, care ca un stajnic milenar veghează liniştea şi pacea satului. După ce mi-am odihnit oasele şi gîndurile în somnul sub nucul din grădină noastră, merg să mai hoinăresc prin sat, aşa cum o făceam în fragedă copilărie, cînd mama şi tata tot cu treburile casei se luau de furcă. Deschid, asemena multor ani în urmă, portiţa care acum scîrţîie parcă mai batrîn ca atunci. Ies întorcîndu-mi ochii spre casă, parcă asigurindu-mă că nu mă vede mama, să-mi dea ceva de treabă, încă două secunde şi colbul s-a aşezat la loc, uitănd şi de urmele pa care le-am lăsat ieşind. Satul e altul de cînd l-am lăsat eu, s-a modernizat, alte case, alte maşini, pe alocuri alte uliţe, dar cu aceiaşi oameni. Aceiaşi oameni care m-au călăuzit în drumul meu copilăresc, în dragostile adolescentine… Merg sa văd dealul pe care l-am iubit dintotdeauna, dealul cu pămîntul negru şi sufletul mare, Revin aici de fiecare dată, să-mi împărtăşesc bucuriile şi nenorocirile. El tace, mă ascultă, iar plin liniştea lui impreturbabilă îmi sfătuieşte. Acum e mai bătrîn şi mai înţelept de cînd l-am văzut ultima dată.
În vîrf de deal văd un cireş, sărmanul, singur, singurel în necuprinsul acestui deal. Cum i-a ajuns sămînţa acolo? Creşte şi cu crengile firave încă încearcă să cuprindă cerul. În braţele des înfrunzite s-au cuibărit cireşele, una cîte una, adăpostesc razele soarelui. Soarele e mai darnic şi mai arzător în acest an, cireşele s-au înroşit dar n-au apucat să se îndulcească. Acest hazard al naturii ne chinuie stomăcelele înfometate de culoarea atît de atrăgătoare a cireşilor în primăvară şi gustul invers proporţional acestei culori.
Eu una şi el unul-aici, pe dealul ce ne adăposteşte cu o grijă parintescă.. Nu va ajunge sa cunoască grădina, şi albinele cu mai mult greu vor veni să-l slujească, va rămîne aici rege pentru sine, şi pentru tot ce-l zăreşte- Cireşul din vîrful dealului. Mă întorc acasă, dar în frunte mi s-a oprit cireşul din deal, cu cîtă naturaleţe şi splendoare împodobeşte dealul. Îşi are un destin aparte, o altă cale, pe care nu şi-a ales-o dar care involuntar trebuie s-o trăiască. Va servi umbră trecătorilor, adăpost trilurilor, bucurie copiilor…
Este un împărat care prin existenţa sa se închină supuşilor săi, astfel dobîndindu-şi domnia!
