învoieli anevoioase

De atâtea ori trebuie să dai răspunsuri cât se poate de precise la întrebări ameţitoare precum: ce master vrei să urmezi, unde te vezi peste 5 ani, ce calităţi te recomandă pentru acest post, ce faci, cum te simţi, ce crezi, la ce te gândeşti, de ce eşti trist(ă), ce ai păţit... De parcă ar trebui la intervale să te opreşti cuminte şi să îţi ştergi mintea aburindă, să te limpezeşti frumos, să stai locului şi să verbalizezi cât de coerent posibil ce e cu tine, ce vrei să faci, ce crezi, ce iubeşti, ce te bucură, ce te irită, ce se întâmplă, de ce se întâmplă, de ce nu se întâmplă...
Şi rezultatul e variabil. Pledoaria pro domo e circumstanţială. Şi certitudinile şi deciziile tale sunt părelnice precum e culoarea unor ochi stabilită între verde şi albastru. Deşi şi cenuşiul e plauzibil.
Te bucuri apoi o vreme că ai zmuls din întunecimea măriei tale o rezoluţie veşnică pentru o atare ocazie cum ar fi un interviu stupid, un formular, o discuţie pretins serioasă...după care faci exerciţii de credinţă; îţi repeţi în minte ce ai hotărât să faci mai departe, ce ştii să faci, ce vrei.... aşa cum ai apucat tu să declari în avântul deplin al momentului de luciditate.
După procesiunea de încoronare, aştepţi să fii de acord cu tine. Să te în-voieşti.