Eu te iubesc! iubesc şi nu mai am puteri sa ţin cuvinte astfel în secretul negurii şi-a umbrei. Ştii bine că iubesc, cîndva
iubeai şi tu, cîndva scăldat-am fost în cuvinte dulci spuse de tine în amurguri. Dar astăzi apusuri negre sîngerează cu sînge rece. S-a ruinat castelul domnie-n care mi-ai prorocit să am.
Ecouri dulci se aud doar izbindu-se de peretele trecutului şi slab zvonesc şi azi cu note mici în atmosfera sumbră.
- Dar eu, eu cu iubirea mea, eu ce mă fac? Probabil eu sunt vinovată de răceala ta, din egoism, din frică sau din prea puţină iubire, eu te-am lăsat în valul sorţii. Iar soarta nu ştie de iubire…
Eu te iubesc, aceste cuvinte pleacă şi se ratăcesc în depărtări fără a cunoaşte ecoul.
Dimineaţa zilele, serile, străzile au păstrat chipul tău. Aproape paranoic văd cum treci pragul şi aud “seară bună” din coridor. Aceste atacuri de aminitri mă doboară, stau tupilată la pamînt, închid ochii, ca să nu văd decît negura şi haosul nimicului, deoarece unde nu e nimic, nu eşt nici tu. Pulsul inimii se dizolvă în depărtările umbrei fără sfîrşit şi adorm. Clipele trec şi somnul m-a acaparat în întregime. Somnul-catalizator al iertării şi amneziei temporare care mă ia în braţele ei fine şi din care mă desprind de fiecare dată cînd văd umbra ta, şi aud ecoul ce mă cuprinde- “Te iubesc..”
