Principii specifice de interpretare:

  • În general, o naraţiune vetero-testamentală nu ne învaţă în mod direct o doctrină.

  • O naraţiune vetero-testamentală ilustrează de regulă una sau mai multe doctrine formulate propoziţional în altă parte.

  • Naraţiunile consemnează ceea ce s-a întâmplat – nu neaparat ceea ce ar fi trebuit să se întâmple sau ce ar trebui să se întâmple de fiecare dată. De aceea, nu fiecare naraţiune are o morală individuală identificabilă.

  • Ceea ce fac oamenii în naraţiuni nu constituie neaparat un exemplu bun pentru noi. Adesea, este tocmai contrariul.

  • Majoritatea personajelor din naraţiunile VT sunt departe de a fi perfecte, iar acţiunile lor, aşijderea.

  • Nu ni se spune întotdeauna la sfârşitul unei naraţiuni dacă ceea ce s-a întâmplat a fost bun sau rău. Se presupune că suntem în stare să apreciem singuri cele relatate pe baza a ceea ce Dumnezeu ne-a învăţat deja în mod direct şi categoric în Scriptură.

  • Toate naraţiunile sunt selective şi incomplete. Nu ni se prezintă toate detaliile relevante. Dar ce apare însă în naraţiune este tot ceea ce autorul a inspirat a considerat că îi important să ştim.

  • Naraţiunile nu sunt scrise pentru a răspunde tuturor întrebărilor noastre teologice. Ele au un scop anume şi se ocupă de anumite subiecte, lăsând ca altele să fie discutate în altă parte, în alt mod.

  • Naraţiunile ne pot învăţa fie explicit (afirmând în mod clar ceva) fie implicit (implicând în mod clar ceva, fără să afirme de fapt, lucrul respectiv).

  • În ultimă instanţă, Dumnezeu este eroul tuturor naraţiunilor biblice.