În manifestul „Societatea industrială şi viitorul ei”, Theodore Kaczynski (zis „Unabomber”) face o observaţie foarte importantă în legătură cu „stângismul”, mai exact psihologia omului de stânga. În opinia lui Kaczinsky, stângiştii au o ură patologică faţă de tot ce este puternic, faţă de tot ce este superior, o ură faţă de competiţie, „pentru că în adâncul sufletului au pierdut orice luptă”. Savanţii de stânga neagă vehement realitatea obiectivă, insistând pe faptul că „totul este relativ”.
Desigur, multe din postulatele ştiinţelor moderne pot fi discutate, revizuite, dar nu aceasta este esenţa. Oamenii de ştiinţă de stânga tratează faptele emoţional. Negarea realităţii obiective este o necesitate cronică a omului de stânga, este o metodă de justificare a urii faţă de societate şi întreaga lume. Stângistul nu doreşte să recunoască diferenţa dintre oameni, existenţa oamenilor inferiori şi superiori. Existenţa acestor diferenţe, pe care le crede iluzorii, stângistul pune pe seama societăţii. Anume societatea, în opinia omului de stânga, este vinovată de toate problemele indivizilor. Astfel, în opinia stângistului, nu natura distribuţiei veniturilor este vinovată de sărăcia individului, dar societatea, nu individul este vinovat de lipsa capacităţilor intelectuale, ci societatea, nu individul este responsabil de crimele sale, ci societatea în care acesta trăieşte.
Stângismul, ca o ideologie a omului de masă, este o trăsătură a feminităţii. În măsură în care are loc feminizarea societăţii, are loc şi înrădăcinarea stângismului. Făcând paralelă cu psihologia femeii, observăm că omul de stânga este cel care se vrea cucerit, protejat, supus, alintat. În opoziţie cu acesta, omul de dreapta este o manifestare a virilităţii, voinţe de putere, de cucerire, de manifestare. Politicianul de stânga încearcă mereu să se prezinte drept victimă a persecuţiilor şi maltratărilor pentru a atrage mila publicului. Acest comportament poate fi explicat doar printr-o mentalitate femenină, care exprimă impotenţă politică şi lipsa de voinţă.
Chiar dacă formal, separaţia dintre ideologiile de stânga şi dreapta au apărut abia după revoluţia din 1789, urmele acestei diviziuni le regăsim şi în societatea tradiţională. Societăţile agrare, în care predomina egalitarismul, în absoluta majoritate erau matriarhale. În centrul cultului comunităţii de regulă era o divinitate feminină, simbolizată de Pământ sau Lună.
Societăţile războinice, structura cărora reprezenta o ierarhie militară, aveau în centrul său o divinitate masculină, exprimată prin simbolurile Solare. Nu în zadar Adolf Hitler a ales svastica, vechi simbol solar prezent în mai multe culturi, ca simbol al partidului său.
Gândirea politică europeană reprezintă o sinteză a celor două tradiţii: Tradiţia Lunii şi Tradiţia Soarelui, ca două viziuni asupra lumii radical diferite.
Marele gânditor tradiţionalist Julius Evola considera Statul ca exprimare a principiul masculin, iar Poporul a principiului feminin.
Chiar şi în creştinism întâlnim aceste principii: Biserica este simbolizată de Mireasă, iar Hristos, ca unicul cap al Bisericii, drept Mire. Această tradiţie creştină s-a proiectat şi în societatea medievală, îndeosebi în cea bizantină. A se observa că în civilizaţia ortodoxă, spre deosebire de occident, nu există o relaţie de subordonare Bărbat - Femeie, ci o relaţie de complementaritate. În Imperiul Bizantin, acest principiu a primit denumirea de „simfonie”. Puţin cunosc că în evul mediul românesc, spre deosebire de Europa Occidentală, femeia nu era privită ca o fiinţă inferioară, ci egală bărbatului. Au existat chiar şi cazuri când femeile ajungeau să conducă direct statul. Un exemplul este cel al doamnei Chiajna, fiica lui Petru Rareş, care a condus Muntenia, fiind tutore fiului său minor.
Aceasta ar fi şi o explicaţie a lipsei turbulenţelor în politica internă a societăţii româneşti până la începerea procesului de occidentalizare.
Ideologiile de dreapta nu pot fi obiectul unei politici publice, pentru că au un caracter ezoteric. Ideologia de dreapta adevărată nu poate fi exprimată într-o platformă electorală, pentru că nu este destinată maselor, în schimbul caracterul ei ezoteric oferă forţă şi spirit de sacrificiu elitei care îşi asumă cu onoare responsabilitatea pentru acţiunile sale în faţa lui Dumnezeu
