N-ai dezmerda, de n-ai şti să blestemi; Zâmbesc numai acei care suspină. De n-ai fi râs, n-ai fi ştiut să gemi, De n-ai fi plâns, n-ai duce-n ochi lumina. Şi dacă singur rana nu-ţi legai, Cu mâna ta n-ai unge răni străine, N-ai jidui după un colţ de rai, De n-ai purta un ciob de iad în tine. Nu te ridici spre slăvi până nu cazi, Cu fruntea grea în pulberea amară, Şi dacă-nvii în zâmbetul de azi E c-ai murit în lacrima de-aseară. Nu dor nici luptele pierdute, Nici rănile din piept nu dor, Cum dor acele braţei slute, Care să lupte nu mai vor. Cât timp în piept inima-ţi cântă, Ce-nseamnă-n luptă-un braţ răpus? Ce–ţi pasă-n praf de-o spadă frântă, Când te ridici c-un steag mai sus? Înfrânt nu eşti atunci când sângeri, Şi nici când ochii-n lacrimi ti-l. Adevăratele înfrângeri, Sunt renunţările la vis. Nu pentru-o lopată de rumenă pâine, Nu pentru patule, nu pentru pogoane, Ci pentru văzduhul tău liber de mâine, Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane! Pentru sângele neamului tău a curs prin şanţuri, Pentru cântecul tău ţintuit în piroane, Pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri, Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane! Nu pentru mani scrâşnită-n măsele, Ci ca să aduni chiuind pe tapsane, O claie de zări şi-i căciulă de stele, Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane! Aşa, ca să bei libertate din ciuturi Şi-n ea să te-afunzi ca un cer î bulboane Şi zarzării ei peste tine să-i scuturi, Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane! Şi ca să pui tot sărutul fierbinet pe praguri, Pe prispe, pe uşi, pe icoane, Pe toate ce slobode-ţi ies înainte, Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane! Ridică-te Gheorghe, pe lanţuri, pe funii! Ioane pe sfinte ciolane! Şi sus, spre lumina din urma furtunii, Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane!
