Au trecut deja două zile de la bomba care a întors sufletele oamenilor pe dos. Zilele trecute circula zvonul că astăzi se va da următoarea lovitură, iar MAI se pregăteşte de un atac armat. Upf, sa desumflat balonul. Toate zvonurile nu sau adeverit, iar mulţi dintre cei care sau pregătit pentru marea lovitură au rămas cu buza umflată.
Astăzi în toate bisericile evanghelice din ţară a fost zi de post şi rugăciune pentru pace în Moldova. Astăzi Dumnezeu a manifestat cu adevărat puterea Lui. Planurile celor răi au fost zădărnicite aşa cum sau rugat toţi creştinii. De dimineaţă o mare linişte în oraş. Fiecare îşi vede de treburile lui, viaţa cotidiană cu grijile ei îşi continuă cursul. Deşi toţi stau cu frica în sân, toţi continuă să discute evenimentele petrecute. La facultate, la fiecare pereche cineva vine şi numără câţi suntem prezenţi la ore. Iar astăzi am ajuns la o situaţie în care ne-a fost frică să mai discutăm şi să ne împărtăşim poziţiile pentru că şi printre colegii noştri sunt trădători. Profesorii ne-au sfătuit să nu mergem în piaţă, şi pentru noi jurnaliştii este cea mai grea decizie. Cumpăna dintre “să merg sau să nu merg” este o povară oribil de grea. Dacă merg, nu ştiu dacă mama mai apucă să mă vadă seara la cină. Dacă nu merg, mâine istoria mă poate condamna pentru că am fost trădătoare sau laş.
Îi mulţumesc lui Dumnezeu că zilele acestea nu am fost prezentă nemijlocit la proteste în momentele cele mai fierbinţi. Nu ştiu de ce sa întâmplat aşa. Mi-aş fi dorit să fiu şi eu un protestatar, dar nu am dreptul pentru că sunt jurnalist. Şi să fii doi în una e foarte greu, doar în cazul prafurilor de spălat sau a oamenilor care nu trăiesc viaţa cu adevărat, ci trăiesc o robie a conştiinţei şi a activităţii zilnice pe care o fac.
Ieri am avut o luptă interioară foarte grea, care ma imobilizat pentru o bucată bună de zi. Nu înţelegeam ce fel de emoţii trăiesc. Parcă îmi era frică şi de ceea ce gândesc. Asta doar pentru că cei de la guvern au citit şi blogul meu. Recent am citit cărţile lui RIchard Wumbrand, unde acesta povesteşte despre tratamentele aplicate de comunişti celor care nu gândeau ca ei. Timp de 14 ani acest om a simţit efectul numit comunism nu doar pe piele, ci până în măduva oaselor. I se administrau droguri pentru a pierde raţiunea şi în delir să-şi denunţe fraţii de credinţă. Doi ani a stat în camera Nr. 4, care era “camera morţilor”, după care spre mirarea comuniştilor a ieşit din ea şi a mai trăit ani buni până la bătrâneţe.
Zilele acestea mă gândeam, oare pot fi comuniştii care ne conduc astăzi ca şi cei care au condus atunci şi au făcut acele orori în ţările noastre? Domnul Voronin merge la biserică, vorbeşte despre Uniunea Europeană, democraţie. Dacă ar vedea comunismul de astăzi tătuca Stalin, ce ar spune? Nu am simţit pe propria piele efectul comunismului de atunci, dar dacă fac o comparaţie între comunismul de astăzi şi tot ce ştiu despre comunismul de acum câteva decenii, cu regret trebuie să spun că nu sau schimbat multe lucruri.
Deţinerea puterii absolute asupra majorităţii, controlarea surselor de informare, dictatura şi aplicatarea terorii pentru a supune oamenii, sunt tacticile de bază a comuniştilor de atunci şi de azi. Astăzi am decis să fiu mai curajoasă. Mai mult ca oricând, astăzi Moldova are nevoie de astfel de oameni.
Astăzi am simţit şi eu ce înseamnă jurnalismul până la risc, când în Piaţa Marii Adunări Naţionale(PMAN), eram cât pe ce să rămân cu un ochi vânăt şi fără foto aparat. Nu ştiu cum să explic, dar nu mi-a fost frică. Acum când scriu aceste rânduri o pace şi o bucurie îmi umple inima pentru că am avut curajul să nu mă las provocată şi să îmi fac meseria aşa cum sunt învăţată la facultate şi de colegii mei mai mari. Mai mult decât atât mă bucur că acum am curajul să scriu aceste rânduri. Ieri cea mai importantă întrebare era, am dreptul să stau pasivă? Sunt laşă sau fricoasă? Cum trebuie să procedez, ce trebuie să fac ca să fiu corectă Doamne?
Cea mai mare dorinţă pentru viaţa mea este să fiu un jurnalist bun şi să îmi exercit meseria corect, fără mustrări de conştiinţă. Am luat această decizie în primul an de facultate şi vreau să o respect până la moarte. Mă bucur că am biruit pasivitatea, laşitatea şi frica. Mă bucur că Dumnezeu îmi dă înţelepciune şi pace, pentru a putea împlini această menire pentru care ma creat. De astăzi viaţa este mult mai uşoară, ALELUIA, SLAVĂ ŢIE DOAMNE.
