Socrate şi Isus Cristos
Logic ar fi fost ca moartea lui Socrate – omul să poarte pecetea dezordinii, a sângelui a trădării şi a turbării : dar nu, a fost cum nu se poate mai senina şi demnă. A lui Cristos, dimpotrivă , poartă întreagă – pecetea tragediei, desgustului şi ororii. Socrate moare calm, înconjurat de ucenici fideli şi atenţi, care-i sorb cuvintele în vreme ce el imperturbabil şi luminos- soarbe otrava nedureroasă oferită cu multă preţuire de temnicier.
Părăsit şi trădat de ai săi, Cristos se zvârcoleşte pe cruce, chinuit de sete şi acoperit de batjocuri. Socrate moare ca un senior, Cristos ca un netrebnic, între doi bandiţi, pe un maidan. Socrate mulţumeşte zeilor ca scapă de vicisitudinile lumii materiale, Cristos exclamă „De ce m-ai părăsit ?!”
Deosebirea e totală între cele două morţi şi tocmai cea divină pare inferioară, tulbure. Adevărul este că-i nespus mai umană; cea a lui Socrate, în toată măreţia ei pare – prin contrast-literară ,abstractă, supusă regiei şi mai ales nerealistă. Socrate – cu bună credinţă şi izbândă în bună parte se ridică de la starea de om la cea de zeu, Cristos coboară nestingherit până la straturile de jos ale condiţiei umane.
Nicolae Steihardt
