Sentimentele aşezate compact în cutie pe pervazul lînga fereastra fară perdea. Laconic. Fereastra mare, sticla goală şi rece, noapte-mare şi încăpătoare ca un haos, cutia mică, uşor ambalată. Nu pare nimic special, decît sentimentele toate, împăturite atent şi aşezate una peste alta în cutia mică, au încăput toate, parcă..
- Vreau să o trimit in dar. Nu! vreau să o trimit de aici!
Eu stau în camera pustie cu pereţi înca nevopsiţi, uşa ce mai miroase a vopsea, scaunul pe care stau, scîrţîe ( trebuie aruncat) şi mă uit la cutia asta mică, mă gîndesc să-i spun sa o ducă la poştă, dar pentru cine, ce adresă? Îmi aduc aminte de o matuşă care demult ma roagă să-i trimit vreo veste din capitală.
-Cum crezi, sentimentele mele îi vor fi de vreun folos? Se uită la mine mirat, aproape absent. Înţeleg că vreau să ies de aici, imi pun jaca, iau cutia şi ies, nu am mult pina la poştă, nici n-am observat cum am ajuns, intru, mă ridic,trag de uşa veche, e închis. Ies dar nu mă întorc acasă. Nu vreau. Mă aşez pe piatra noastră, din parcul nostru, las cutia la locul nostru şi plec, sus felinarele aproape oarbe, jos asfaltul umezit de ploaie, aleea veche şi eu, eu deja fără cutie.
Ajung in faţa blocului, mă uit la fereastra noastră, arde lumina, te uiţi in jos şi probabil te intrebi unde am dispărut pentru acest răstimp. Mă ridic, zîmbeşti, mă îmbrăţişezi. Văd cutia mica şi sură pe pervazul lîngă fereastra fără perdea. Deja vu!
