Handicapul (dizabilităţile, în limbaj corect) nu e atât o stare ce ţine de fizicul sau psihicul individului, cât o configuraţie socială, rezultat nedorit al unor structuri ale interacţiunilor colective, pierderile de reţea ale eficienţei sociale.
Luat ca atare, defectul fizic nu există ca handicap. Abia circuitele sociale transformă o individualitate fizică în dizabilitate.
Surdo-mutul comunică, e viu, se mişcă, emite mesaje. Doar că în alt limbaj. E însă marginalizat pentru că „normalitatea comunicării lui" nu coincide cu a noastră: majoritatea comunică altfel, şi asta e suficient pentru a declasa un individ absolut normal.
...Într-o lume în care imobilitatea ar fi valoarea cea mare, cei ţintuiţi la pat ar reprezenta elita socială şi spirituală.
Chinezii mutilau femeile silind-le să-şi micşoreze piciorul astfel încât să încapă în pantofi minusculi. Femeile cărora le reuşea această operaţie, erau cele mai dorite, sexuale, frumoase. Restul deveneau handicapate, în sensul lipsei unor calităţi ce le-ar fi propulsat în rândul perfectelor.
Exemplu. În satul meu, un băiat s-a născut cu o deficienţă locomotorie. Deci nu a mers la grădiniţă. Nici la şcoală - era un efort prea mare pentru părinţii lui să-l ducă zilnic pe uliţele prăfuite sau înglodate, să-l vegheze în pauze, să-l ducă la clozet, să-l urce pe scările generoase ale clădirii (una cu 4 etaje, fără ascensor, situaţie analogică la Universitatea de Stat din Moldova). A rămas acasă, în curte, cu o bunică, apoi, după ce aceasta muri, singur. A învăţat doar să vorbească (în afara defectului locomotor e un om absolut normal). Nu ştie să scrie, nu are prieteni. Uneori, ca să-l aerisească, părinţii îl scot la strada centrală, de, mai cască gura omul, se mai ia cu una-alta şi trece timpul.
E de aceeaşi vârstă cu mine. Între noi, o diferenţă minimă: eu mă mişc, el nu. Dar trăim în alte lumi, asta pentru că în configuraţia socială şi instituţională a satului: şcoala şi grădiniţa au fost concepute exclusiv pentru oameni normali, care se mişcă, pot ieşi din glod sau praf, pot urca până la etajul 4 şi viceversa, distribuţia de funcţii şi roluri economice sunt proiectate astfel încât componenta fizică (mobilitate, forţă) a muncii să fie cea care primează şi deci, pentru el nu s-a găsit o „pâine". A fost marginalizat, ar fi greu de tot să mai recupereze acum ceva - ar fi putut să dactilografieze ceva, un secretar colea, contabilitate etc.
...Structuri discriminatorii (care creează handicapul):
- reţelele de comodităţi elementare (transport, ascensoare care nu ajung etc.) .
- imaginarul social, care produce modele de succes de un anume tip (fetele urâte intră şi ele în categoria handicapatelor, pentru că sunt privite ca atare)
- structura economică a societăţii, cea care stratifică activităţile economice în funcţie de nişte criterii discriminatorii: mobilitate, muncă fizică.
- organizarea circuitelor de cunoaştere astfel încât acestea devin accesibile doar prin intermediul unui număr finit de receptori (ochiul, urechea, simţul tactil şi cam atât).
De cele mai multe ori, lupta cu handicapurile se duce pe un front inexistent: cel medical-fiziologic. Fără succes, pentru că tratamentul e prea scump, riscant. O reparaţie din temelii a instituţiilor sociale ar fi mai eficientă, şi mai ieftină (cheltuielile sunt suportate în acest caz de comunitate, deci distribuţia per capita e mult mai redusă).
