Te rog nu deschide uşa, nu lăsa fericirea să iasă…
De fiecare dată cînd intră sau iese din camera asta, decshide uşa şi repede o închide, timp destul numai pătrunderii 
fiinţei ei fine înăuntru. Nu aprinde lumina, nu deschide geamurile, nici un un lucru nu a fost mutat de atunci. Stă în linişte, liniştea trupească care acoperă valurile de amintiri, anii, cuvintele dulci, lacrimi de iubire care s-au scurs aici. E unica cameră ce n-are lacăt, însă nu este deschisă nici o dată, doar ea are voie să intre.. Pe masă stă ziarul acelui an, ceasul s-a oprit demult, şi a rămas instant fără 20 de minute 3, dulapul vehi, noptiera, lampa, patul toare au rămas au murit împreuna cu el, numai aerul din care a respirat a mai rămas aici.
-Te rog nu deschide uşa, şoptelte uneori în liniştea prcatic fără viaţă a acestui tărîm. Poate sta aici ore întregi, dimineaţa cînd sună ceasornicul la 7 fără 20. se scoală, pregăteşte dejunul, pentru 2 ca de obicei, îşî bea cafeaua şi se uită la cafeau aburindă de lîngă ea. În ochi nu mai sunt lacrimi, au secat demult, dar amintirile nu mai ştiu de timpuri.
Dacă o întrebi ce zi e azi, îţî va spune ca e una ca multe altele, o întrebi în ce an este, îţî ca spune că e unul al iertării şi amărăciunii. S-a pierdut în timp, în amintiri, s.a pierdut in mrejele nimănui, în viaţa nimănui.
Anii care în mod normal ar face-o regină a acestui timp, acum o pricopsesc. Ochii care ardeau ca două stele de pe cerul înfocat abia mai menţin viaţa unui foc aproape stins.
Cine e ea, umra lui care acum în neştire îl caută, uitînd că sursa s-a adîncit demult în pământ, dragostea lui, care nici o dată n-ar fi permis un gram de tristeţe în ochii ăştia yglobii? Cine e ea? pierdută în timp, spaţiu şi amintiri..
