Şi în noaptea asta, când nici o veghe nu mi se mai pune de-a curmezişul, străbat aproape nestingherit, odaie cu odaie, misteriosul labirint nerezolvat ce-mi fusese atât de neîndoios prohibit (sau furat?) în pruncie; nu sunt singur: trecutul ne-mort, ecouri ale răutăţii, care mă împiedicaseră odinioară să pătrund acolo, mă urmăresc neîncetat. În noaptea trecută, am dat - într-o cameră copleşitoare, o sală de bal, sufragerie poate - peste nobilul stăpân (aş crede). Era îmbrăcat într-un halat scump, purtat peste hainele elegante, şi mă măsura tăcut, superior, dar nu maliţios, din ochi. O străfulgerare de memorie îmi spune că intrasem în acea încăpere somptuoasă de zeci de ori până atunci, cine ştie în câte vise (vieţi), scotocesc fără întrerupere după ceva şi ba să găsesc, vreau să posed casa aceea şi să o cercetez, apoi, în sfârşit, pe îndelete, stăpân fiindu-i, fără teama de a fi surprins sau căutat (captivat).Visul îmi deschide înainte câte camere îmi doresc şi le decorează tot după gustul meu cel mai intim, aproape nimic nu mi-e străin; ca şi cum eu însumi aş încerca, inocent, să mă iau prin surprindere, construind fantastic din amănunte sedimentate de veacuri în mine. Întrebarea e ce am avut şi (cât de irecuperabil e) ce am pierdut de (mă) răscolesc în vis cu atâta patimă şi cerbicie.