Precum o lacrima in cadere se evapora de pe obrazul infierbintat, ochii calatoresc in nesfirsit iar gindurile s-au pierdut din drumul care-l parcurgeau, toate ajung la o prapastie abisala si intunecata. F statea linga fereastra cristalina, in fata i se intindea orasul de un zumzait mutant: cineva intirzie, cineva se saruta, unul a uitat conspectele, vreun hot a pus degetele inca pe vreun portmoneu fara prea multi bani. Fizicul mai era inca printre rutina acestui abis cuprins de ei. Mintea, gindul, sufletul nu mai erau aici, s-au departat spre singuratate pentru a gasi alta cale..singuratatea fiind uneori singura cale de evadare.
Ramane absenta pentru zgomotul din jur, parca ar fi fantoma ce bintuia un castel. Gindul se zbuciuma, stergind praful de pe toate policioarele trecutului apropiat si mai indepartat, incercind sa gaseasca linia moarta, punctul cronologic unde a gresit, unicul lucru ce nu poate fi schimbat e trecutul.
Deci nu mai cauta in trecut, totul devine clar nu atunci cind asculti dar cind auzi, nu cind te uiti dar cind vezi.
Undeva in coltul impaienjenit al ratiunii a gasit ce pierduse-ambitia, o prioritate suficient-necesara pentru succes, dar pe care o pierduse mai mult timp in urma.
A pierdut sirul evenimentelor cindva demult. A trait intr-o lume a viselor, a norilor, a orizontului iminent-”a zburat”.
Dar nimic nu e vesnic , euforia se termina si revine pe pamint sa stringa roadele indelungatei absente.
Un somn profund fara fluturi la orizont..
